ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3242/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3242/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria

Sibiu (declinată apoi spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, prin

Sentința civilă nr. 382 din 14 ianuarie 2010), reclamanții R.M. și R.H. au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

acestuia la restituirea prețului de piață pentru imobilul situat administrativ

în Sibiu, str. G., înscris în CF nr. X Sibiu, nr. top X și Y.

Prin Sentința civilă

nr. 1127 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă,

au fost respinse excepțiile invocate de pârât (inadmisibilitatea acțiunii,

prescripția dreptului la acțiune și autoritatea de lucru judecat) și admisă în

parte acțiunea formulată de reclamanții R.M. și R.H. În consecință, a fost

obligat pârâtul să plătească reclamanților, diferența dintre prețul de piață în

sumă de 833.520 RON (193.990 euro în echivalent) și valoarea actualizată a

prețului încasat menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997. A

fost obligat pârâtul să plătească reclamanților, cheltuieli parțiale de

judecată, în sumă de 4.152 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind

aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introduse

prin Legea nr. 1/2009, privind plata prețului de piață al imobilului.

Împotriva aceste

hotărâri au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul.

Reclamanții au

solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării

pârâtului-intimat la plata integrală a prețului de piață pentru imobilul în

litigiu, respectiv 193.000 euro, în echivalent în RON la data plății, așa cum

s-a stabilit în expertiza de specialitate. În motivarea apelului, reclamanții

au susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că prețul din contractul

de vânzare-cumpărare a fost încasat, întrucât nu există nicio probă în acest

sens și de fapt nu au încasat nicio sumă de bani. Pârâta-intimată nu a făcut

niciun demers pentru ca reclamanții apelanți să recupereze suma plătită drept

preț, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 a fost declarat nul.

Reclamanții au mai

susținut că instanța a dispus să se scadă din prețul de piață a imobilului

valoarea actualizată a prețului din contractul declarat nul, fără a pune în

discuția părților acest aspect. Procedând în acest fel, instanța a încălcat

principiile de bază ale procesului civil, mai ales că niciuna dintre părți nu a

făcut o solicitare în acest sens.

Pârâtul a solicitat

schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți,

susținând că instanța nu a verificat dacă acțiunea a fost sau nu formulată în

termen legal, dacă există autoritate de lucru judecat și dacă este admisibilă.

În motivarea

apelului, pârâtul a susținut că acțiunea întemeiată pe Legea nr. 1/2009 este inadmisibilă,

întrucât din Decizia civilă nr. 1821/A/2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba

Iulia reiese că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și reclamanții nu au fost de bună-credință la

încheierea acestuia.

Acțiunea în

restituire este prescrisă, dreptul la acțiune al reclamanților fiind născut în

anul 2003. Intimații-reclamanți au încasat prețul de vânzare actualizat,

respectiv suma de 80.156,72 RON în 2008, deși au achitat un preț de 6.845 RON,

astfel că a avut loc o justă despăgubire iar admiterea acțiunii în temeiul

Legii nr. 1/2009 ar însemna acordarea de două ori a prețului.

Apelantul a apreciat

că acțiunea reclamanților este neîntemeiată și din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului, întrucât, chiar dacă reclamanții au avut un bun

în sensul Convenției, dreptul lor nu mai este actual, fiind anulat, iar

reclamanții despăgubiți.

S-a mai susținut, în

motivarea apelului declarat de pârât, că în mod greșit a fost respinsă excepția

autorității de lucru judecat. Chiar dacă obiectul este formulat diferit în cele

două cereri, scopul final urmărit este același. Singura diferență între dosarul

de față și Dosarul nr. 3972/306/2007 este invocarea în prezenta cauză a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar în cauza anterioară s-a invocat art. 50 din Legea

nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 114 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Sibiu, a schimbat în parte sentința atacată, în

sensul că a respins acțiunea. S-a menținut dispoziția referitoare la

respingerea excepțiilor invocate de pârât și s-a respins apelul declarat de

reclamanții R.M. și R.H. împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a

reținut că, în ceea ce privește motivul de apel referitor la tardivitatea și

prescripția dreptului la acțiune formulat de reclamanți, în mod corect a

motivat tribunalul că, pretențiile reclamanților, fiind întemeiate pe Legea nr.

1/2009, dreptul la acțiune s-a născut odată cu intrarea în vigoare a acestei

legi. Tot de la acea dată, respectiv intrarea în vigoare a legii, a început să

curgă și termenul de prescripție.

Nu se poate lua în

calcul ca dată de început pentru termenul de prescripție, data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, față de temeiul juridic invocat în acțiune.

De asemenea, instanța

de fond a soluționat corect excepția autorității de lucru judecat, respingând-o

și reținând că în Dosarul nr. 3972/306/2007, reclamanții au solicitat în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și SC U. SA,

obligarea acestora la plata sumei de 80.156,72 RON, reprezentând prețul actualizat

plătit pentru imobil. Așadar, în cauza anterioară s-a solicitat restituirea

prețului plătit în baza contractului nul nr. X/1997, în temeiul art. 51 din

Legea nr. 10/2001 și art. 998, art. 1073 C. civ, iar în prezenta acțiune se

solicită valoarea de piață a aceluiași imobil, obiectul celor două cauze fiind

diferit.

În mod legal instanța

de fond a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, promovată de

reclamanți în baza Legii nr. 1/2009, întrucât, într-adevăr, contractul lor

încheiat cu SC U. SA a fost constatat nul.

Pe fondul cauzei,

Curtea a constatat că, prin Decizia civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 5058/2003, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1997 încheiat

de pârâții Statul Român, prin Primăria Municipiul Sibiu și SC U. SA Sibiu cu

R.M. și R.H. și s-a dispus restabilirea situației anterioare în CF nr. X Sibiu,

nr. top X, Y. În considerentele acestei decizii s-a reținut că statul nu putea

să vândă în mod legal un bun ce nu-i aparținea, fiind considerat de

rea-credință, astfel încât în baza art. 948 pct. 4 C. civ., actul juridic este

lovit de nulitate absolută. În mod evident, reaua-credință a uneia dintre părți

în ce privește încheierea unui act juridic se răsfrânge asupra întregului act

juridic, implicit și asupra părții cocontractante.

De aceea, în mod

greșit și cu interpretarea eronată a considerentelor Deciziei civile nr.

1821/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, tribunalul a reținut că reclamanții au

fost de bună-credință și au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

respectarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât, cu

autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că este nul contractul de

vânzare-cumpărare nr. X/1997, fiind încheiat cu încălcarea legii, se constată

că nu sunt îndeplinite condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pentru admiterea acțiunii formulate de reclamanți.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanții R.M. și R.H., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, reclamanții susțin următoarele:

Hotărârea este

nelegală, deoarece în Decizia civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut cu

nerespectarea Constituției din 1965 a celorlalte legi organice de la acea

vreme, respectiv, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, și nu cu încălcarea Legii nr. 112/1995. Contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea acestei legi, însă

nulitatea absolută a operat pentru o cauză anterioară perfectării contractului,

respectiv datoriră măsurii abuzive a statului și nerespectării legii

fundamentale.

Aprecierea instanței

de apel în sensul că reaua-credință a uneia dintre părți în ce privește

încheierea unui act juridic se răsfrânge asupra întregului act juridic,

implicit și asupra părții cocontractante, este lipsită de fundament, întrucât:

buna-credință este prezumată iar reaua-credință trebuie dovedită;

reaua-credință are un caracter personal, iar sancțiunea nulității lipsește

actul de efecte întrucât acesta a fost încheiat cu intenția de a prejudicia

interesele sau drepturile subiective ale altei persoane; în speță contractul

s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995; argumentele reținute în Decizia

civilă nr. 1821 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia

nu conduc la concluzia că s-ar fi încălcat această lege; reclamanții au fost de

bună-credință, deoarece nu au cunoscut despre existența cererii de restituire

în natură, aceasta nefiind notată în cartea funciară.

Reclamanții susțin în

continuare motivele de apel referitoare la faptul că în mod greșit instanța de

fond a reținut că prețul din contractul de vânzare-cumpărare a fost încasat,

neexistând nicio probă în acest sens, că pârâta-intimată nu a făcut niciun

demers pentru ca reclamanții apelanți să recupereze suma plătită drept preț,

deși contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 a fost declarat nul și că

instanța a dispus să se scadă din prețul de piață al imobilului valoarea

actualizată a prețului din contractul declarat nul, fără a pune în discuția

părților acest aspect, cu încălcarea principiilor contradictorialității, oralității

și dreptului la apărare.

Prin întâmpinare,

intimatul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Sibiu solicită respingerea recursului, reiterând excepțiile privind

inadmisibilitatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Critica reclamanților

referitoare la reținerea greșită de către instanța de apel a neîndeplinirii

condițiilor legale pentru acordarea prețului de piață al imobilului, urmează a

fi respinsă.

Din interpretarea

sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2), alin. (2

1

) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu în toate cazurile în care chiriașii

cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea

valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiriașii cumpărători

au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare,

formulată de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia.

Chiar dacă

legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea și definirea exactă a

unor termeni juridici, voința sa în ceea ce privește sfera noțiunii de

„desființare” la care se face referire în art. 50 și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi

dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (2

1

) ale

aceleiași legi.

Potrivit acestui text

legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu

bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, „fie ca urmare a unei acțiuni în

anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Chiar dacă textul

legal menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor

chiriași de a li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile

locale și centrale ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce

anume a înțeles legiuitorul prin „desființarea” contractelor de

vânzare-cumpărare, respectiv, atât situația în care acestea au fost anulate,

dar și ipoteza în care și-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acțiunii în

revendicare împotriva cumpărătorului. Cu toate acestea, cele două situații de

„desființare” a actului juridic nu produc aceleași consecințe juridice.

Art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin

Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. De

această dată, noțiunea de „desființare” folosită de legiuitor se raportează la

condiția ca actul să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Așadar, din

conținutul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru

acordarea prețului de piață, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă a acestui contract.

Or, un contract

încheiat cu respectarea dispozițiilor legii nu poate fi constatat nul sau

anulat, așa încât, într-o interpretare logică a textului analizat, este exclusă

ipoteza ca nulitatea contractului de vânzare cumpărare să fie cauza de

ineficacitate a actului juridic, avută în vedere de legiuitor în cuprinsul

normei respective, ca premisă de acordare a prețului de piață.

În speță, prin

Decizia nr. 1821 din 19 septembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 12 mai 1997 încheiat între SC U. SA Sibiu și recurenții din prezenta cauză.

Motivul de nulitate a

contractului de vânzare cumpărare reținut de instanță a fost cel decurgând din

nerespectarea condiției prevăzute de art. 948 pct. 4 C. civ., respectiv,

inexistența unei cauze licite a actului juridic.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că imobil a fost preluat de stat cu încălcarea

Constituției din 1965, a actelor normative interne și a celor internaționale la

care România era parte. S-a mai reținut că SC U. SA cunoștea sau trebuia să

cunoască faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, cu

nerespectarea dispozițiilor legale și a drepturilor fundamentale ale omului. În

consecință, Statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea,

fiind considerat de rea-credință în ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare

astfel încheiat.

Rezultă că instanța

de apel a stabilit corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale

anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a

privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din

sfera de reglementare a acestui act normativ.

Împrejurarea că în

procesul anterior nu s-a reținut, concomitent, și reaua-credință a

cumpărătorilor, ci numai a vânzătorului, nu mai are relevanță, față de

constatarea neechivocă a nevalabilității titlului statului, care reprezenta un

impediment la vânzare în condițiile Legii nr. 112/1995. În consecință,

reclamanților nu le sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, care să le permită obținerea prețului de piață al imobilului.

Întrucât la situația

de fapt a avut loc o corectă aplicare a normei materiale, rezultă caracterul

neîntemeiat și al criticii de nelegalitate formulate cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivele de apel reiterate în recurs, raportate la sentința primei instanțe,

Înalta Curte constată că acestea nu au fost analizate de instanța de apel, aceasta

fiind consecința respingerii în întregime a acțiunii reclamanților. Motivele de

apel formulate de reclamanți, care vizează greșita scădere, din prețul de

piață, a valorii prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare,

nu pot fi examinate direct în recurs, deoarece obiectul acestei căi de atac

este decizia din apel, nu sentința primei instanțe. Pe de altă parte, potrivit

considerentelor anterior expuse, soluția instanței de apel, de respingere a

acțiunii formulate de reclamanți, urmează a fi păstrată, astfel încât

examinarea criticilor din apelul reclamanților devine inutilă, deoarece acestea

se justificau numai în măsura în care s-ar fi apreciat că prețul de piață este

datorat de intimat.

Nici excepțiile

invocate de intimat prin întâmpinare nu sunt fondate, acestea fiind în mod

corect respinse de instanța de apel.

Excepția de

inadmisibilitate a acțiunii este invocată de intimat în mod formal, deoarece în

motivarea acesteia se susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață

(actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 iar

reclamanții au fost de rea-credință) ceea ce reprezintă apărări de fond, care

au fost avute în vedere de instanță cu ocazia analizei argumentelor susținute

de recurenții reclamanți în motivarea recursului.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6796 din 21 decembrie 2007

a Judecătoriei Sibiu pronunțată în Dosarul nr. 3972/306/2007, Curtea de Apel a

stabilit în mod corect că nu există identitate de obiect și cauză în sensul

art. 1201 C. civ., acțiunea anterioară fiind formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și SC U. SA,

pentru obligarea acestora la plata sumei de 80.156,72 RON, reprezentând prețul

actualizat plătit pentru imobil, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art.

51 din Legea nr. 10/2001 și art. 998, art. 1073 C. civ, pe când în prezentul

proces se solicită valoarea de piață a aceluiași imobil, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamanților va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de reclamanții R.M. și R.H. împotriva Deciziei civile nr. 114

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2012.

Procesat de GGC - AS