ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4917/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 2544/85/2009, reclamanții R.C. și R.M. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata prețului de piață, actualizat conform standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul înscris în C.F. 5658 Sibiu A + 1, nr. top 4226/4, situat în Sibiu. În motivele de fapt cererii s-a arătat că reclamanții au avut calitatea de chiriași în imobilul menționat, pe care l-au cumpărat în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care fostul proprietar nu și-a manifestat interesul de a cumpăra imobilul. Foștii proprietari nu au apelat la legea specială, însă pe procedura dreptului comun au obținut retrocedarea bunului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al foștilor chiriași, reclamanții fiind astfel deposedați de imobil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, solicitându-se restituirea prețului de piață al imobilului, ca urmare a evicțiunii produse. Prin sentința civilă nr. 589 din 8 iunie 2010 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 12 martie 1997, reclamanții au încheiat, în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Sibiu, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995. De asemenea, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, admițându-se recursul declarat de reclamanții S.D. și L. (foștii proprietari), s-au modificat în tot hotărârile recurate, s-a admis acțiunea reclamanților și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 12 martie 1997, anulându-se încheierile de intabulare făcute în baza acestuia.

S-a reținut că prin Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001 introducându-se un nou articol potrivit căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Ca urmare, dreptul reclamanților de a pretinde despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilelor pierdute prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare s-a născut doar la data modificării dispoziției legale și nu la un moment anterior, oricare ar fi acesta.

De aceea, chiar dacă reclamanților li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare la 13 februarie 2003, ei nu puteau să prevadă această modificare legislativă și nu le este imputabil faptul că nu au acționat în justiție pe acest temei, astfel încât excepția de prescripție extinctivă a fost găsită neîntemeiată. Asupra fondului cauzei tribunalul a apreciat că pretențiile sunt nejustificate, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanții din prezenta cauză, s-a reținut reaua credință a vânzătorului la momentul încheierii contractului, care cunoștea, sau trebuie să cunoască că imobilul pe care-l înstrăina trecuse abuziv în proprietatea statului, așa încât nulitatea opera potrivit art. 948 pct. 4 C. civ.

De asemenea, s-a reținut că actul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, încălcând drepturile fundamentale ale omului, anume dreptul de proprietate ocrotit de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De aceea, s-a constatat că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață a imobilului, întrucât potrivit hotărârii irevocabile anterioare, contractul lor nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Imobilul înstrăinat, așa cum a conchis și instanța care a anulat contractul, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât statul român nu l-a preluat cu titlu.

Este adevărat că reclamanții se află, după anularea contractului de vânzare cumpărare, în situația de a fi privați de un bun, fiind îndreptățiți la o compensație, însă, așa cum și CEDO s-a pronunțat, „diminuarea vechilor atingeri, nu trebuie să creeze prejudicii disproporționate, fiind necesar a se lua în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe (cauza Raicu c/a România). Este motivul pentru care, în ceea ce-i privește pe reclamanți, al căror contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, restabilirea echilibrului distrus odată cu pierderea de către ei a bunului, nu se poate face la valoarea de piață a imobilului, ci într-un alt cuantum.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de apel formulate, s-a arătat în esență următoarele: - Deși instanța de fond a analizat corect, în cuprinsul considerentelor, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către intimată, în dispozitiv nu s-a pronunțat asupra acesteia; - Instanța de fond a făcut o interpretare proprie a deciziei civile nr. 302 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia întrucât nicăieri în cuprinsul deciziei nu se reține faptul că s-a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare deoarece acesta ar fi fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995. Prin decizia civilă nr. 120/A din 3 septembrie 2010 Curtea de Apel Alba-Iulia a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la nemenționarea expresă, în dispozitivul hotărârii, a soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material, ca fiind de natură să atragă soluția de desființare a sentinței. S-a arătat că nu sunt întrunite cerințele art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în considerente se dezvoltă pe larg argumentele instanței în sensul aprecierii acțiunii ca fiind promovată în termen. Au fost găsite nefondate și criticile formulate pe fondul cauzei, față de conținutul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care presupun ca încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâre judecătorească să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost desființat prin decizia civilă nr. 362/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, în considerentele căreia s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu nerespectarea Constituției în vigoare la acea dată și a tratatelor internaționale. În considerentele aceleiași decizii s-a reținut reaua-credință a vânzătorului care cunoștea sau trebuia să cunoască că imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, rezultând fără echivoc că încheierea contractului s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii 112/1995. De aceea, corect a reținut instanța de fond că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață a imobilului, în condițiile prev. de art. 50 1 din Legea 10/2001.

Susținerile apelanților că motivul anulării contractului de vânzare-cumpărare respectiv, cauza ilicită, i-ar îndreptăți la aplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au fost găsite nefondate întrucât, pe lângă condițiile speciale impuse de Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare trebuia să respecte și condițiile de formă și de fond ale oricărei convenții. Astfel, scopul ilicit urmărit prin încheierea contractului, reținut de către instanță prin decizia nr. 362/2003, în temeiul art. 948 pct. 4 C. civ, a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare, actul fiind lovit de nulitate absolută. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți care au formulat critici invocând dispoz.

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. - Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 297 C. proc. civ. atunci când, deși a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției extinctive în dispozitiv ci doar în considerente, a apreciat în același timp, că nu se impune desființarea soluției. - Decizia este nelegală deoarece a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, instanța de apel, contrazicând termenii utilizați de legea specială extrapolează cerințele de validitate a actului juridic afirmând că anularea contractului de vânzare-cumpărare prin invocarea cauzei ilicite acoperă situația încheierii contractului prin nesocotirea legii speciale.

Considerentul instanței este greșit deoarece pe de o parte, ceea ce se reține ca fiind cauză ilicită nu „întrunește cerințele minimale ale ideii de cauză a actului juridic” iar pe de altă parte, legea specială condiționează acordarea de despăgubiri de respectarea cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, or, acestea trebuie să fie limitele în care instanța trebuia să verifice admisibilitatea acțiunii reclamanților. Sub acest din urmă aspect trebuia să se observe că la data cumpărării imobilului în litigiu au fost respectate toate cerințele speciale ale Legii nr. 112/1995, având în vedere că imobilul fusese preluat de stat în baza Decretului nr. 223/2974, cu plata de despăgubiri iar acest decret era considerat titlu valabil, astfel cum se stabilise expres prin art. 1 din H.G.

nr. 20/1996. De asemenea, imobilul era deținut de chiriași la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 iar foștii proprietari nu au înțeles să formuleze cerere de acordare de măsuri reparatorii în baza acestui act normativ. Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile pretinse câtă vreme imobilul nu putea face obiect al înstrăinării iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu nesocotirea prevederilor legii speciale. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în sensul următoarelor considerente: - Susținerea că, sub aspect procedural, instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., nu poate fi primită. Astfel, răspunzând apărării invocate de către pârât prin întâmpinare, în legătură cu termenul înăuntrul căruia a fost promovată acțiunea, tribunalul a procedat corect, arătând în considerente, motivele pentru care o asemenea apărare este neîntemeiată. Fiind vorba de o analiză prealabilă cercetării fondului pretențiilor, ea se regăsește în mod necesar în considerente iar faptul că în dispozitivul hotărârii apare soluția dată asupra cererii principale înseamnă că acesta conține, de o manieră implicită și soluția dată asupra excepției (de vreme ce nu s-ar fi putut trece la analiza fondului raporturilor juridice dacă ar fi fost incidentă în cauză excepția prescripției extinctive).

Susținând că instanța de apel ar fi aplicat greșit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți sunt în eroare asupra conținutului textului și avansează de fapt, o ipoteză contrară acestuia. Astfel, dispozițiile legale menționate au în vedere situația în care în mod greșit instanța nu ar fi intrat în cercetarea fondului pretențiilor iar nu ipoteza în care nu s-ar fi pronunțat asupra unor excepții procesuale. Ca atare, motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitate în speță. - În ce privește modalitatea de soluționare a fondului cauzei, instanța a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest aspect fiind de asemenea, nefondate.

Potrivit textului menționat, care a fundamentat pretențiile reclamanților, pentru a obține restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Deși susțin că s-ar fi conformat și ar fi îndeplinit întrutotul cerințele actului normativ la momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanții ignoră faptul că în sfera de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriași, intrau imobilele preluate cu titlu de către stat.

Contrar afirmațiilor recurenților, asupra nevalabilității titlului statului există deja o statuare jurisdicțională irevocabilă, cea regăsită în decizia nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, care, pronunțând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanții din prezenta cauză a reținut că „imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu nerespectarea dispozițiilor legale și a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea, dând dovadă de rea-credință”. Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală readuce judecății același aspect.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară. Astfel fiind, în actualul litigiu vizând pretențiile derivate din anularea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu pot pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.]. De aceea, toate susținerile reclamanților recurenți în legătură cu încheierea valabilă a contractului – pentru că statul ar fi deținut un titlu legal reprezentat de Decretul nr. 223/1974, în condițiile în care s-ar fi făcut și plata despăgubirilor – vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.

Contrar aprecierii recurenților, instanța de apel nu a completat și nici nu a cenzurat considerentele deciziei date în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare ci doar, fundamentându-și soluția pe ceea ce se stabilise cu autoritate de lucru judecat, a tras consecințele juridice care se impuneau la speță. Împrejurarea că se face referire la existența cauzei ilicite de asemenea, nu reprezintă o completare a deciziei anterioare, în considerentele căreia se trimite la art. 948 pct. 4 C. civ. (cerința ca actul să aibă o cauză licită), ca o consecință a faptului că „statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea, dând dovadă de rea-credință”. Or, înstrăinarea unui bun cu un scop ilicit, dedus din împrejurarea că înstrăinătorul cunoștea că nu este proprietarul bunului, fiind de rea-credință, se subsumează noțiunii de cauză ilicită.

Față de toate elementele expuse anterior, rezultă că instanțele fondului au stabilit corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de reglementare a acestui act normativ. În consecință, reclamanților nu le erau incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care să le permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca efect al evicțiunii produse. Întrucât la situația de fapt a avut loc o corectă aplicare a normei materiale, rezultă caracterul neîntemeiat și al criticii de nelegalitate formulate cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru toate considerentele expuse anterior, văzând că aspectele deduse judecății nu se constituie în critici de nelegalitate întemeiate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.C. și R.M. împotriva deciziei nr. 120/A din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.