ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4917/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4917/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 2544/85/2009, reclamanții R.C.

și R.M. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice solicitând

obligarea acestuia la plata prețului de piață, actualizat conform standardelor

internaționale de evaluare, pentru imobilul înscris în C.F. 5658 Sibiu A + 1,

nr. top 4226/4, situat în Sibiu.

În motivele de fapt

cererii s-a arătat că reclamanții au avut calitatea de chiriași în imobilul

menționat, pe care l-au cumpărat în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în

condițiile în care fostul proprietar nu și-a manifestat interesul de a cumpăra

imobilul.

Foștii proprietari nu

au apelat la legea specială, însă pe procedura dreptului comun au obținut

retrocedarea bunului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

al foștilor chiriași, reclamanții fiind astfel deposedați de imobil.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, solicitându-se

restituirea prețului de piață al imobilului, ca urmare a evicțiunii produse.

Prin sentința civilă

nr. 589 din 8 iunie 2010 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 12 martie 1997,

reclamanții au încheiat, în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare

având ca obiect imobilul situat în Sibiu, în temeiul art. 9 din Legea nr.

112/1995.

De asemenea, s-a

constatat că prin decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel

Alba Iulia, admițându-se recursul declarat de reclamanții S.D. și L. (foștii

proprietari), s-au modificat în tot hotărârile recurate, s-a admis acțiunea

reclamanților și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare

din 12 martie 1997, anulându-se încheierile de intabulare făcute în baza acestuia.

S-a reținut că prin

Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001 introducându-se un nou

articol potrivit căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Ca urmare, dreptul

reclamanților de a pretinde despăgubiri la valoarea prețului de piață al

imobilelor pierdute prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare s-a născut

doar la data modificării dispoziției legale și nu la un moment anterior,

oricare ar fi acesta. De aceea, chiar dacă reclamanților li s-a anulat

contractul de vânzare-cumpărare la 13 februarie 2003, ei nu puteau să prevadă

această modificare legislativă și nu le este imputabil faptul că nu au acționat

în justiție pe acest temei, astfel încât excepția de prescripție extinctivă a

fost găsită neîntemeiată.

Asupra fondului cauzei

tribunalul a apreciat că pretențiile sunt nejustificate, în condițiile în care

prin decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, constatându-se

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanții

din prezenta cauză, s-a reținut reaua credință a vânzătorului la momentul

încheierii contractului, care cunoștea, sau trebuie să cunoască că imobilul pe

care-l înstrăina trecuse abuziv în proprietatea statului, așa încât nulitatea

opera potrivit art. 948 pct. 4 C. civ.

De asemenea, s-a

reținut că actul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, încălcând

drepturile fundamentale ale omului, anume dreptul de proprietate ocrotit de

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

De aceea, s-a constatat

că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață a imobilului,

întrucât potrivit hotărârii irevocabile anterioare, contractul lor nu a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Imobilul înstrăinat,

așa cum a conchis și instanța care a anulat contractul, nu putea face obiectul

Legii nr. 112/1995, întrucât statul român nu l-a preluat cu titlu.

Este adevărat că

reclamanții se află, după anularea contractului de vânzare cumpărare, în

situația de a fi privați de un bun, fiind îndreptățiți la o compensație, însă,

așa cum și CEDO s-a pronunțat, „diminuarea vechilor atingeri, nu trebuie să

creeze prejudicii disproporționate, fiind necesar a se lua în considerare

circumstanțele speciale ale fiecărei spețe (cauza Raicu c/a România).

Este motivul pentru

care, în ceea ce-i privește pe reclamanți, al căror contract de vânzare

cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

restabilirea echilibrului distrus odată cu pierderea de către ei a bunului, nu

se poate face la valoarea de piață a imobilului, ci într-un alt cuantum.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivele de apel

formulate, s-a arătat în esență următoarele:

- Deși instanța de

fond a analizat corect, în cuprinsul considerentelor, excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de către intimată, în dispozitiv nu s-a pronunțat

asupra acesteia;

- Instanța de fond a

făcut o interpretare proprie a deciziei civile nr. 302 din 13 februarie 2003 a

Curții de Apel Alba Iulia întrucât nicăieri în cuprinsul deciziei nu se reține

faptul că s-a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare deoarece

acesta ar fi fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995.

Prin decizia civilă

nr. 120/A din 3 septembrie 2010 Curtea de Apel Alba-Iulia a respins apelul ca

nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la

nemenționarea expresă, în dispozitivul hotărârii, a soluției de respingere a

excepției prescripției dreptului material, ca fiind de natură să atragă soluția

de desființare a sentinței. S-a arătat că nu sunt întrunite cerințele art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în considerente se dezvoltă pe larg

argumentele instanței în sensul aprecierii acțiunii ca fiind promovată în

termen.

Au fost găsite

nefondate și criticile formulate pe fondul cauzei, față de conținutul

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care presupun ca

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâre

judecătorească să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, contractul de

vânzare-cumpărare al reclamanților a fost desființat prin decizia civilă nr.

362/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, în considerentele căreia s-a reținut, cu

putere de lucru judecat, că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 223/1974 cu nerespectarea Constituției în vigoare la

acea dată și a tratatelor internaționale.

În considerentele

aceleiași decizii s-a reținut reaua-credință a vânzătorului care cunoștea sau

trebuia să cunoască că imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu

nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, rezultând fără echivoc că

încheierea contractului s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii 112/1995.

De aceea, corect a

reținut instanța de fond că reclamanții nu pot beneficia de restituirea

prețului de piață a imobilului, în condițiile prev. de art. 50

1

din

Legea 10/2001.

Susținerile

apelanților că motivul anulării contractului de vânzare-cumpărare respectiv,

cauza ilicită, i-ar îndreptăți la aplicabilitatea art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 au fost găsite nefondate întrucât, pe lângă condițiile speciale

impuse de Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare trebuia să

respecte și condițiile de formă și de fond ale oricărei convenții.

Astfel, scopul ilicit

urmărit prin încheierea contractului, reținut de către instanță prin decizia nr.

362/2003, în temeiul art. 948 pct. 4 C. civ, a lipsit de efecte juridice

contractul de vânzare-cumpărare, actul fiind lovit de nulitate absolută.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți care au formulat critici invocând dispoz.

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

- Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 297 C. proc. civ. atunci când, deși a reținut că

prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției extinctive în

dispozitiv ci doar în considerente, a apreciat în același timp, că nu se impune

desființarea soluției.

- Decizia este

nelegală deoarece a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de

apel, contrazicând termenii utilizați de legea specială extrapolează cerințele

de validitate a actului juridic afirmând că anularea contractului de

vânzare-cumpărare prin invocarea cauzei ilicite acoperă situația încheierii

contractului prin nesocotirea legii speciale.

Considerentul

instanței este greșit deoarece pe de o parte, ceea ce se reține ca fiind cauză

ilicită nu „întrunește cerințele minimale ale ideii de cauză a actului juridic”

iar pe de altă parte, legea specială condiționează acordarea de despăgubiri de

respectarea cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995 la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, or, acestea trebuie să fie limitele în care

instanța trebuia să verifice admisibilitatea acțiunii reclamanților.

Sub acest din urmă

aspect trebuia să se observe că la data cumpărării imobilului în litigiu au

fost respectate toate cerințele speciale ale Legii nr. 112/1995, având în

vedere că imobilul fusese preluat de stat în baza Decretului nr. 223/2974, cu

plata de despăgubiri iar acest decret era considerat titlu valabil, astfel cum

se stabilise expres prin art. 1 din H.G. nr. 20/1996.

De asemenea, imobilul

era deținut de chiriași la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 iar

foștii proprietari nu au înțeles să formuleze cerere de acordare de măsuri

reparatorii în baza acestui act normativ.

Intimatul a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât reclamanții nu pot

beneficia de despăgubirile pretinse câtă vreme imobilul nu putea face obiect al

înstrăinării iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu nesocotirea

prevederilor legii speciale.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul recursului Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestora în sensul următoarelor considerente:

- Susținerea că, sub

aspect procedural, instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., nu poate fi primită.

Astfel, răspunzând

apărării invocate de către pârât prin întâmpinare, în legătură cu termenul

înăuntrul căruia a fost promovată acțiunea, tribunalul a procedat corect,

arătând în considerente, motivele pentru care o asemenea apărare este

neîntemeiată.

Fiind vorba de o

analiză prealabilă cercetării fondului pretențiilor, ea se regăsește în mod

necesar în considerente iar faptul că în dispozitivul hotărârii apare soluția

dată asupra cererii principale înseamnă că acesta conține, de o manieră

implicită și soluția dată asupra excepției (de vreme ce nu s-ar fi putut trece

la analiza fondului raporturilor juridice dacă ar fi fost incidentă în cauză

excepția prescripției extinctive).

Susținând că instanța

de apel ar fi aplicat greșit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți

sunt în eroare asupra conținutului textului și avansează de fapt, o ipoteză

contrară acestuia.

Astfel, dispozițiile

legale menționate au în vedere situația în care în mod greșit instanța nu ar fi

intrat în cercetarea fondului pretențiilor iar nu ipoteza în care nu s-ar fi

pronunțat asupra unor excepții procesuale.

Ca atare, motivul de

recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu-și găsește

aplicabilitate în speță.

- În ce privește

modalitatea de soluționare a fondului cauzei, instanța a făcut o corectă

aplicare a dispoz. art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, criticile pe

acest aspect fiind de asemenea, nefondate.

Potrivit textului

menționat, care a fundamentat pretențiile reclamanților, pentru a obține

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat

acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Deși susțin că s-ar

fi conformat și ar fi îndeplinit întrutotul cerințele actului normativ la

momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanții ignoră faptul că în sfera

de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriași,

intrau imobilele preluate cu titlu de către stat.

Contrar afirmațiilor

recurenților, asupra nevalabilității titlului statului există deja o statuare

jurisdicțională irevocabilă, cea regăsită în decizia nr. 362 din 13 februarie 2003

a Curții de Apel Alba Iulia, care, pronunțând nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanții din prezenta cauză a reținut că

„imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu nerespectarea

dispozițiilor legale și a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință

statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea, dând dovadă

de rea-credință”.

Or, asemenea

considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității

contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca

și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o

manieră incidentală readuce judecății același aspect.

Efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu

poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.

Astfel fiind, în

actualul litigiu vizând pretențiile derivate din anularea contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanții nu pot pretinde că statul a avut un titlu

valabil asupra imobilului, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui

aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti

funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4

cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.].

De aceea, toate

susținerile reclamanților recurenți în legătură cu încheierea valabilă a

contractului – pentru că statul ar fi deținut un titlu legal reprezentat de

Decretul nr. 223/1974, în condițiile în care s-ar fi făcut și plata

despăgubirilor – vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja.

Contrar aprecierii

recurenților, instanța de apel nu a completat și nici nu a cenzurat

considerentele deciziei date în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare ci doar, fundamentându-și soluția pe ceea ce se stabilise cu

autoritate de lucru judecat, a tras consecințele juridice care se impuneau la

speță.

Împrejurarea că se

face referire la existența cauzei ilicite de asemenea, nu reprezintă o

completare a deciziei anterioare, în considerentele căreia se trimite la art.

948 pct. 4 C. civ. (cerința ca actul să aibă o cauză licită), ca o consecință a

faptului că „statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparținea,

dând dovadă de rea-credință”.

Or, înstrăinarea unui

bun cu un scop ilicit, dedus din împrejurarea că înstrăinătorul cunoștea că nu

este proprietarul bunului, fiind de rea-credință, se subsumează noțiunii de

cauză ilicită.

Față de toate

elementele expuse anterior, rezultă că instanțele fondului au stabilit corect,

ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, în condițiile în care obiectul actului a privit un bun

imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de

reglementare a acestui act normativ.

În consecință,

reclamanților nu le erau incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, care să le permită obținerea prețului de piață al imobilului, ca

efect al evicțiunii produse.

Întrucât la situația

de fapt a avut loc o corectă aplicare a normei materiale, rezultă caracterul

neîntemeiat și al criticii de nelegalitate formulate cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate

considerentele expuse anterior, văzând că aspectele deduse judecății nu se

constituie în critici de nelegalitate întemeiate, recursul va fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții R.C. și R.M. împotriva deciziei nr. 120/A din

3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie

2011.