ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4437/2012

Asupra contestației în

anulare de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 7 noiembrie 2011, D.M. a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei nr. 4917 din 25 octombrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând ca temei al contestației dispozițiile

art. 317-art. 321 din C. proc. civ.

Ulterior, la data de 11

iunie 2011 contestatorul a formulat motivele contestației în anulare, indicând ca

temei juridic dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată

recursului este rezultatul unei greșeli materiale și instanța, respingând recursul,

a omis din greșeală să cerceteze unul din motivele de casare sau modificare.

2.Hotărârea instanței

de recurs

Prin decizia nr. 4917

din 25 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a fost respins ca nefondat

recursul declarat de D.M. împotriva sentinței nr. 5075 din 13 decembrie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a respins acțiunea

formulată ca fiind inadmisibilă, reținând că reclamantul a cerut „eliberarea certificatului

doveditor prevăzut de Legea nr. 341/2004”, în timp ce această lege „reglementează

o procedură de preschimbare a certificatelor de revoluționar emis în baza reglementărilor

anterioare”, precum și că „această lege nu instituie o procedură de emitere a unor

certificate de revoluționar unor persoane care nu au avut această calitate stabilită

în temeiul reglementărilor anterioare”.

Instanța de recurs a reținut

că soluția adoptată de instanța de fond este corectă în raport cu dispozițiile

legale incidente în cauză.

Astfel, s-a constatat

că obiectul acțiunii judiciare privește solicitarea de eliberare a certificatului

doveditor prevăzut de Legea nr. 341/2004.

Înalta Curte reține că

o astfel de acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 341/2004 și a Normelor

metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 1412/2004 poate

fi formulată, în anumite condiții, iar titlurile instituite de actul normativ menționat

se acordă avându-se în vedere calitățile și titlurile atestate potrivit Legii

nr. 42/1990.

Instanța de control judiciar

a reținut că recurentul nu a obținut anterior Legii nr. 341/2004 eliberarea certificatului

solicitat, astfel că, prin intermediul prevederilor Legii nr. 341/2004 recurentul

nu poate solicita decât preschimbarea unui certificat deja deținut.

Este adevărat că potrivit

art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 1412/2004 modificată și completată, recurentul poate

solicita eliberarea unui tip de certificat, dar numai în ipoteza în care acestuia

nu i s-a eliberat certificatul, datorită epuizării la acea dată a formularelor tipizate,

iar instanța de control judiciar a constatat că în această situație nu se află recurentul.

Drept consecință, a concluzionat

instanța de recurs că obligarea intimatului să predea recurentului certificatul

de „Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989, Luptător Remarcat” este

inadmisibilă, având în vedere faptul că, anterior Legii nr. 341/2004 recurentului

nu i s-a recunoscut calitatea de revoluționar.

formulată de D.M.

Contestatorul a arătat

că prin sentința nr. 5075 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului D.M. formulată în contradictoriu

cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor și Comisia Parlamentară

a Revoluționarilor. Prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat obligarea

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor să elibereze certificatul

doveditor, care să ateste calitatea de luptător pentru victoria Revoluției din decembrie

1989, obligarea Comisiei să-i elibereze avizul favorabil prevăzut de art. 5

alin. (3) din Legea nr. 341/2004, obligarea pârâților la executarea hotărârii și

plata penalităților pe zi de întârziere, până la momentul executării hotărârii.

Contestatorul a arătat

că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu a formulat cerere de preschimbare

a certificatului, ci o cerere de emitere a unui certificat nou, fără a fi deținut

certificat în temeiul legilor anterioare, iar Legea nr. 341/2004 nu ar institui

o procedură de emitere a unor certificate de revoluționar unor persoane care nu

au avut această calitate.

A arătat că a invocat

ca motiv al recursului declarat faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare,

iar instanța s-a pronunțat pe un aspect care nu a fost pus în discuția părților.

Contestatorul a precizat că această motivare a sentinței instanței de fond este

netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 341/2004 și Normele de aplicare a acestei

legi nu reglementează doar posibilitatea preschimbării unor certificate de revoluționar

emise în baza legilor anterioare, ci reglementează și posibilitatea persoanelor

care au depus documentele necesare la fosta comisie, în vederea acordării uneia

dintre calitățile prevăzute de Legea nr. 42/1990, dar cărora nu li s-a eliberat

certificatul doveditor datorită epuizării formularelor tipizate, situație în care

se află și contestatorul.

Contestatorul a precizat

că instanța de casare a omis să cerceteze motivul invocat în susținerea recursului,

respectiv faptul că cererea sa introductivă viza obligarea Secretariatului de

Stat pentru Problemele Revoluționarilor să elibereze certificatul doveditor, arătând

că în conformitate cu dispozițiile legale numai Secretariatul de Stat pentru

Problemele Revoluționarilor are obligația verificării dosarelor rezultate pe baza

cererilor depuse în temeiul dispozițiilor invocate, iar instanța de judecată nu

a fost chemată și nici nu avea competența să analizeze dosarul reclamantului în

privința temeiniciei cererii sale formulate la Secretariatul de Stat pentru

Problemele Revoluționarilor.

II. Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea contestației în anulare formulată, analizând

motivele formulate în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente

în cauză, va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată, pentru considerentele

ce urmează:

C. proc. civ. reglementează

în Titlul V, Capitolul I, contestația în anulare (art. 317-art. 321), cale extraordinară

de atac,

de

retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres și limitativ prevăzute

de art. 317-art. 318 din C. proc. civ.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței

ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege,

să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte va examina

cererea de față în raport de dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., astfel cum

au fost invocate de contestator în susținerea cererii de față.

Art. 318 alin. (1) din

C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui

text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau casare.

În cauza de față, Înalta

Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

Noțiunea de „greșeală

materială” folosită de legiuitor în art. 318 din C. proc. civ. nu trebuie interpretată

altfel decât în sensul textului legal.

„Greșelile materiale”,

conform art. 318 din C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire

la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele

de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele

sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel

de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei,

reaprecierea probelor ori modul de interpretare a legii, deoarece contestația în

anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine

făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste

dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului

la recurs.

Ori, prin motivele contestației

de față, contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care

instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt,

în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite

controlul hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte, așa

cum s-a arătat, exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor

art. 318 din C. proc. civ., iar instanța de control judiciar a răspuns la toate

motivele de recurs formulate.

Pentru toate aceste motive,

Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația în

anulare formulată de D.M. împotriva deciziei nr. 4917 din 25 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2012.