ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 05 martie

2009 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă și înregistrată sub Dosar nr.

805/85/2009, reclamanții B.I. și B.G.L. au solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, restituirea prețului de piață al

imobilului înscris în CF "X" Sibiu, nr. top. "Y", imobil

situat administrativ în localitatea Sibiu, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare la valoarea de 230.000 Euro.

Prin Sentința civilă

nr. 473/2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă a admis acțiunea și, în consecință,

l-a obligat pe pârât să restituie reclamanților echivalentul în RON, la data

plății, a sumei 230.000 Euro, reprezentând prețul de piața al imobilului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare

nr. 4538/1998, încheiat între reclamanți și SC U. SA, reclamanții au cumpărat

cota de V2 din imobilul înscris în CF "X" Sibiu, nr. top.

"Y".

S-a constatat că prin

Decizia civilă nr. 2365/2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, s-a

constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, s-a

constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538/2003,

astfel dispus anularea încheierii de întabulare nr. 823 din 21 ianuarie 1998 și

restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul reînscrierii

dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

În cauză a fost

întocmit un raport de expertiză pentru stabilirea valorii de piață a

imobilului, față de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

valoarea care a fost determinată la nivelul sumei de 230.000 Euro, echivalentul

în RON a sumei de 962.205 RON.

Instanța de fond a

mai constatat că, din economia prevederilor cuprinse în art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, rezultă că admisibilitatea acțiunii întemeiată pe această

prevedere legală, se referă la îndeplinirea cumulativă a două condiții, și

anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și acesta să fi fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Referitor la prima

condiție, s-a reținut că reclamanții au încheiat Contractul de

vânzare-cumpărare la data de 03 octombrie 1997, în condițiile art. 9 din Legea

nr. 112/1995, text care stabilea posibilitatea chiriașilor titulari de contract

de închiriere ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora, să opteze, după expirarea termenului

prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata

integrală sau în rate a prețului.

S-a concluzionat că

reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii

nr. 112/1995, fosta proprietară a imobilului neîntrunind cerințele art. 2 din

lege, care stabilea dreptul foștilor proprietari la redobândirea posesiei

asupra apartamentelor, numai dacă locuiau în acestea în calitate de chiriași și

a celor care erau libere, pentru celelalte apartamente, s-a prevăzut dreptul

foștilor proprietari de a primi despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție, instanța de fond a constatat că și aceasta este

îndeplinită, întrucât prin Decizia nr. 2365 din data de 13 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, s-a constatat nulitatea absolută a

Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538 din 1997, încheiat între reclamanți

și SC "U." SA Sibiu.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Sibiu, iar prin încheierea din 16 octombrie 2009,

calea de atac a fost calificată drept apel, față de obiectul acțiunii și de

prevederile art. 282

1

C. proc. civ.

Apelantul a solicitat

schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă și, în cazul

respingerii excepției, ca neîntemeiată, susținând că termenul de prescripție a

început să curgă de la data de 13 octombrie 2003, când s-a pronunțat Decizia

civilă nr. 2365/2003 a Curții de Apel Cluj-Napoca prin care s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimați, astfel că, la

data formulării acțiunii era împlinit termenul de prescripție a dreptului

material la acțiune.

Apelantul a mai

învederat că acțiunea reclamanților este și netemeinică, deoarece despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pot fi acordate doar proprietarilor care au

cumpărat imobilele cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, din hotărârile

judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, rezultă că n-au fost respectate condițiile prevăzute de

Legea nr. 112/1995, întrucât reclamanții cunoșteau că trecerea imobilului în

proprietatea statului a avut loc cu încălcarea dispozițiilor legale și că

foștii proprietari și-au manifestat intenția de revendicare a lui.

Prin Decizia civilă

nr. 163A din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă,

apelul a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut și apreciat următoarele:

Reclamanții B. au

dobândit în proprietate imobilul situat în Sibiu, prin cumpărare la date de 03

octombrie 1997 de la Statul Român, prin SC U. SA Sibiu, în temeiul Legii nr.

112/1995. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2365/2003 a Curții de Apel

Cluj-Napoca, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost

constatat nul.

Prin Legea nr. 1/2009

a fost modificată Legea nr. 10/2001, fiind introdus, între alte dispoziții,

articolul 50

1

care dă dreptul la restituirea prețului de piață a

imobilului, în favoarea proprietarilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Legea nr. 1/2009 a

fost publicată în M.O. nr. 63 din 03 februarie 2009 și a intrat în vigoare la

trei zile de la publicare, astfel că, instanța de apel a apreciat că dreptul

persoanelor menționate în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, s-a născut

la data intrării în vigoare, neavând nicio relevanță data rămânerii irevocabile

a hotărârii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a precizat că

aceasta este interpretarea teleologică ce trebuie dată normei analizate cu

privire la termenul de prescriere a acțiunii în restituirea prețului, pentru că

într-o situație contrară, textul ar rămâne fără eficiență, având în vedere că,

în mare majoritate, în perioada 2001-2002 s-a constatat nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Față de aceste

considerente, prima critică vizând prescripția dreptului material la acțiune a

fost înlăturată ca nefondată.

În ce privește cel de

al doilea motiv de apel, vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că prima instanță a constatat

în mod corect îndeplinirea celor două condiții prevăzute de textul legal

menționat, respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și constatarea nulității

contractului printr-o hotărâre irevocabilă.

Din analiza acestui

articol rezultă că buna-credință a proprietarilor cărora li s-au desființat

contractele de vânzare-cumpărare, nu constituie o condiție pentru ca aceștia să

beneficieze de dreptul la restituirea prețului. Ca atare, sub acest aspect, și

această critică a apelantului, s-a apreciat a fi nefondată.

Pe de altă parte,

conform art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă întotdeauna, iar

sarcina probei incumbă celui care invocă reaua-credință. În cauză, apelantul a

susținut reaua-credință a reclamanților intimați, motivând că aceștia cunoșteau

împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu încălcarea

dispozițiilor legale, dar nu a făcut nicio dovadă a acestor susțineri.

Sub un alt aspect,

instanța de apel a mai observat că tribunalul reținut în mod corect că

reclamanții erau titularii contractului de Închiriere pentru imobilului în

litigiu, astfel încât, față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995,

fostul proprietar era îndreptățit doar la despăgubiri, în condițiile art. 12

din această lege.

Ca urmare, faptul că

reclamanții au avut cunoștință, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, că fostul proprietar revendică imobilul, nu este de natură a

dovedi reaua-credință a reclamanților, de vreme ce, dispozițiile legale în

vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, îl îndreptățeau

pe fostul proprietar numai la despăgubiri. De altfel, reclamanții au dobândit

imobilul în litigiu cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr.

112/1995.

Față de toate aceste

considerente, instanța de apel a respins apelul ca nefondat, în baza art. 296

C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Sibiu a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor formulate, recurentul susține că instanța de apel a dat o greșită

dezlegarea excepției prescripției dreptului la acțiune.

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanți era prescrisă la data promovării ei, întrucât

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/958, era împlinit aceasta calculându-se în raport de data pronunțării de

decizii civile prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, anume, Decizia nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de

Apel Alba Iulia.

Termenul de

prescripție este unul legal, imperativ și absolut, iar dreptul la acțiunea

având un obiect patrimonial se stinge prin împlinirea termenului de

prescripție, dacă nu a fost exercitata în termenul prevăzut de lege.

Or, prin Decizia

civilă nr. 2365 din 13 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în

Dosarul nr. 6301/2003, care este definitivă și irevocabilă, se constată

nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538 din 03

octombrie 1997; prin urmare, termenul de prescripție care a început să curgă 13

octombrie 2003, s-a împlinit la data de 13 octombrie 2006.

Recurentul mai arată

că excepția tardivității este o excepție de ordine publică, ce poate fi

invocată și în recurs de către partea interesată, întrucât, prin invocarea ei

se valorifică încălcarea unei norme imperative de drept, iar nu a uneia

dispozitive.

Pe fond, soluția

instanței de apel, este, de asemenea, nelegală, învederează același recurent.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod expres că se pot acorda

despăgubiri doar proprietarilor care au cumpărat imobilele cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Din hotărârile

judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, rezultă fără dubiu că nu au fost

respectate dispozițiile legii speciale, întrucât această vânzare s-a făcut în

condițiile în care se cunoștea că trecerea în proprietatea Statului Român s-a

făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, în vigoarea la data preluării, după

cum se cunoștea despre intenția foștilor proprietari de revendicare a

imobilului, astfel că, se impunea respingerea acțiunii ca nelegală și

neîntemeiată.

Recurentul mai arată

că din considerentele Deciziei civile nr. 2365 din 13 octombrie 2003,

pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 6301/2003, reiese cu

evidență reaua-credință reclamanților B.I. și B.G.L. la data perfectării

contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții,

instanța de apel a în mod greșit a reținut prin decizia recurată ca

reaua-credință a intimaților-reclamanți trebuia dovedită, în situația în care

ea rezulta chiar din faptul că, intimații, în calitatea de cumpărători aveau

cunoștință despre intenția fostului proprietar de a-și revendica imobilul și de

a încerca obținerea restituirii în natură a imobilului.

Astfel, încă din anul

1992, prin notificarea din 27 august 1992, foștii proprietari ai imobilului

i-au atenționat pe intimați să nu facă niciun demers pentru a solicita

cumpărarea imobilului litigios, întrucât, acesta a fost preluat abuziv de către

Statul Român și, drept urmare, au inițiat procedura de solicitare a

retrocedării proprietății.

Ulterior, la data de

05 august 1996, fostul proprietar, le-a transmis o nouă notificare,

informându-i despre intenția sa de a-și revendica proprietatea - având în

vedere că, legislația în vigoare la aceea dată îi permitea acest demers - și

atenționându-i, totodată, să nu facă niciun demers în vederea achiziționării

imobilului.

Mai mult decât atât,

la data de 20 mai 1996, prin Încheierea de întabulare nr. 5425/1996, s-a notat

în CF nr. "Z" Sibiu pentru imobilul cu nr. top "Y",

procesul ce se purta asupra imobilului.

Recurentul consideră

că starea de fapt a fost corect stabilită de instanța de apel, însă au fost

greșit aplicate dispozițiile imperative ale legii, deoarece legiuitorul a impus

ca despăgubirile (la nivelul prețului de piață) să fie acordate în temeiul

Legii nr. 10/2001, în condițiile strict și expres prevăzute de acest act

normativ, care însă nu sunt îndeplinite în cauză.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și pe baza motivelor invocate, în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite,

respingerea acțiunii în pretenții formulate de reclamanții B.I. și B.G.L.

Prin cererea

formulată la 22 ianuarie 2010, recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice a

formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, pe temeiul art.

300 alin. (3) C. proc. civ.; s-a dispus citarea sa cu mențiunea achitării unei

cauțiuni de 10% din valoarea în litigiu și, urmare a îndeplinirii acestei

obligații de către recurent, ca și pentru celelalte motive apreciate prin

Încheierea din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul

art. 300 alin. (2) și (3) coroborate cu dispozițiile art 403 alin. (4) C. proc.

civ., s-a dispus suspendarea provizorie a executării deciziei, până la

soluționarea cererii de suspendare de către completul de judecată învestit cu

soluționarea recursului, primul termen de judecată, fiind 21 mai 2010.

Cum la termenul de

azi nu au fost revelate motive de amânare a pricinii de niciuna dintre părți,

discutarea cererii de suspendare a exercitării deciziei nu s-a mai impus.

Intimații reclamanți

au formulat întâmpinare la motivele de recurs în termen legal, prin care au

solicitat menținerea deciziei instanței de apel prin respingerea recursului ca

nefondat.

Recursul va fi admis,

potrivit celor ce succed, în cauză fiind întrunită premisa aplicării greșite a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Obiectul cererii de

chemare în judecată formulate de intimații reclamanți B.I. și B.G.L. îl

constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea

prețului de piață al cotei de V2 din apartamentul ce a format obiectul

Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538/1998, imobil situat în Sibiu,

înscris în CF "X" Sibiu nr. top. "Y", contract a cărui

nulitate absolută a fost constatată prin Decizia civilă nr. 2365 din 13

octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă; sancțiunea nulității

contractului a fost dispusă de instanța de recurs prin decizia menționată.

Intimații reclamanți

s-au prevalat de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, formă a legii

intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea acestui text în

speța de față, dispozițiile normei menționate nefiind incidente situației de

fapt reținute în cauză.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Premisele lui

presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea

noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui

contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, înalta Curtea

apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de

ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de

ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin

urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de

vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate, ceea ce înseamnă că

premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea

nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50

alin. (2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul

admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995,

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă

ipoteză - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

(citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca

fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja

stabilite prin prezenta decizie.

Înalta Curte

apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii.

Așa cum s-a

menționat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între RAGCL

Sibiu și intimații reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin Decizia

civilă nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Nulitatea, ca sancțiune

de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii

normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nune), ci și pentru trecut (ex tune), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea

însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și

acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității

efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat

actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind

tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin

înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel

perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de

vânzare-cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți,

rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de

proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare permite

Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un "bun

actual" în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor

al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei "valori

patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime" în sensul

jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității

contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi

permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași (situație

anterioară în care ar fi putut fi repuși, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.

Or, câtă vreme

aceștia nu și-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al

efectelor nulității, acela al repunerii în situația anterioară, formulând o

cerere, fie în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității, fie

ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripție de 3

ani, cu privire la protecția ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest

moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecția art. 1

Protocolul 1; în orice caz, reparația și întinderea ei într-o astfel de

situație, ar fi trebuit să valorifice alte criterii decât cel analizat în cauză

(prețul de piață).

Stabilirea unor

drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidența normei din

Convenție, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanță cu

caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) și temporar (pe durata

locațiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii)

este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione

materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se

stabili și existența ingerinței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de

lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de

proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea

titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și

restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi

calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi

particulari, iar nu un interes general și unul individual.

Drept urmare, normele

dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior.

Constatându-se însă

că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod nelegal

instanța de apel a confirmat soluția acordării valorii de circulație (de piață)

a apartamentului, în sumă de 230.000 Euro, reținând în mod greșit incidența în

cauză a acestei dispoziții legale.

Înalta Curte constată

că recurentul, indicând că intimații reclamanți au doar vocația de a obține

prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecință

a aplicării principiului repunerii în situația anterioară, coroborată cu data

nașterii dreptului material la o atare acțiune (data Deciziei nr. 2365 din 13

octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă), a invocat excepția rescrierii

dreptului material al acțiunii, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Faptul că susținerea

recurentului este corectă, în sensul aplicării principiului menționat, iar nu a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 1/2009, nu poate conduce la modificarea deciziei recurate, ca efect al

constatării caracterului întemeiat al excepției prescrierii dreptului material

la acțiune.

Determinarea normei

aplicabile, ține într-adevăr de rolul activ al instanței, astfel cum dispune

art. 129 alin. (4) C. proc. civ., însă, aceasta presupune doar că partea a

indicat un alt temei decât cel care este cel mai adecvat situației juridice

deduse judecății, iar nu o situație ca cea din speță, când opțiunea între un

temei juridic și altul reprezintă tocmai chestiunea disputată între părți și,

în plus, soluția adoptată în baza fiecăruia dintre ele, ar fi substanțial

diferită.

În cauză însă,

reclamanții au indicat în mod expres dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, pe când pârâtul a susținut că cerințele acestei norme nu sunt

îndeplinite, ci principiul repunerii părților în situația anterioară este cel

incident.

Aplicarea dreptului

la situația de fapt reținută, este tocmai finalitatea deciziei pronunțate în

cauză.

În consecință,

reținerea de plano de prima instanță a aplicării dreptului comun (efectele

nulității actului juridic civil) este o ipoteză ce nu poate fi reținută,

întrucât aceasta ar fi echivalat cu schimbarea cauzei (temeiului juridic) al

cererii de chemare în judecată deduse judecății de către reclamanți (causa

debendi), dat fiind faptul că scopul formulării acțiunii (causa petendi) a fost

acela al obținerii valorii de piață al apartamentului, iar nu doar a prețului

actualizat, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare a principiului disponibilității.

Înalta Curte constată

în același timp, că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta

produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu

de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 C.

civ., pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil.

Ca atare, dacă la

acest moment, când se conchide în mod irevocabil că textul din legea specială

(art. 50

1

din Legea 10/2001) nu își verifică cerințele de

aplicabilitate, iar instanța de recurs constata că cererea reclamanților putea

fi satisfăcută chiar și în parte (în limitele restituirii prețului actualizat)

s-ar fi impus casarea cu trimitere pentru cercetarea cererii din perspectiva

noii cauzei juridice (repunerea în situația anterioară), dacă, potrivit

dreptului comun, pretenția dedusă judecății nu ar fi fost prescrisă, în raport

de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, față de data

constatării nulității contractului - 13 octombrie 2003 - și cea a formulării

cererii de chemare în judecată - 5 martie 2009, acțiunea este într-adevăr,

prescrisă, astfel cum susține recurentul.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că în mod corect instanțele de fond s-au raportat în analizarea

excepției prescripției la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 de

modificare a Legii nr. 10/2001 (6 februarie 2009), act normativ prin care s-a

introdus temeiul juridic de care reclamanții s-au prevalat.

Având în vedere toate

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârât, se va

modifica în tot decizia recurată, în sensul admiterii apelului în baza art. 296

C. proc. civ., urmând a se schimba sentința apelată, iar pe fond, cererea va fi

respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, împotriva

Deciziei civile nr. 163A din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul împotriva Sentinței civile nr. 473 din 25

mai 2009 a Tribunalului Sibiu, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința, iar pe fond, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM