Decizia nr. 5049/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 947/2003 — contestație în anulare

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Sibiu, reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia specială de retrocedare”), C.S.B.E.C.A. din România și M.E.C.I., anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare și restabilirea situației anterioare de carte funciară. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1968 s-a înființat Ș.S.Ș.S. în temeiul Deciziei nr. 170 a Consiliului Local al județului Sibiu, iar în anul 1976, în baza Deciziei nr. 525 a Consiliului Popular al județului Sibiu, Ș.S.Ș.S. a primit dreptul de administrare asupra imobilului înscris în C.F., compus din construcții de locuințe și alte dependințe în suprafață de 1037 mp, drept care a fost intabulat în cartea funciară în temeiul încheierii de intabulare din 1976. Conform înscrierilor din C.F. Sibiu, imobilul apare ca fiind dezmembrat din imobil. Deși în foaia de avere apare această mențiune, în foaia de proprietate nu s-a operat nici o înscriere din care să rezulte anul în care s-a efectuat dezmembrarea sau încheierea în baza căreia a fost operată intabularea imobilului. A mai precizat reclamantul că decizia atacată nu i-a fost comunicată, în calitate de deținător al imobilului, luând cunoștință despre existența acesteia doar după promovarea de către C.S.B.E.C.A. din România a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară din 2008, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1104/306/2009 al Judecătoriei Sibiu, respectiv la data de 21 septembrie 2009, când i-a fost eliberată de către B.C.F. Sibiu, urmare a cererii sale, copia încheierii atacate împreună cu toate actele atașate acesteia. Precizează reclamantul că solicită anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 întrucât C.S.B.E.C.A. din România nu are calitate de persoană îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului identificat în C.F. Sibiu, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, imobilul în litigiu neintrând în proprietatea statului în mod abuziv. În dezvoltarea motivelor de nulitate, reclamantul a arătat că în urma transcrierii imobilului în C.F. Sibiu, în foia de proprietate sub B1 apare mențiunea că dreptul de proprietate asupra imobilului transcris din C.F. Sibiu a fost intabulat în favoarea Statului Român - M.A.D.D.P.S.A. și Lichidarea G.E.G., cu titlu de drept conform dispozițiilor art. 1 alin. ultim din Legea nr. 485/1944 și a Legii nr. 1022 din 30 noiembrie 1946. Rezultă așadar că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în mod legal și valabil în temeiul Decretului Lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.G. din România. Precizează reclamantul că B.R.E. de confesiune augsburgică a încheiat la 11 august 1942 cu G.E.G. „Convenția Generală privind raportul B.R.E. de confesiune augsburgică față de G.E.G. din România”, potrivit dispozițiilor acestei convenții, B.R.E.C.A. din România predând toate instituțiile germane școlare și de educație conduse de ea G.E.G., toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei servind scopurilor școlare și de educație. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 485/1944 „Statul Român devine la data prezentei legi proprietarul bunurilor aparținând G.E.G. din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând G.E.G. sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalități. Pe aceeași dată, Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând G.E.G. Român, subrogându-se acestuia. Instanțele de carte funduară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri”. Conform Deciziunii civile nr. 87/1947 a Curții de Apel Sibiu, a fost respinsă cererea B.R.E.C.A. din România prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, anularea efectelor Legii nr. 485/1944. A opinat reclamantul că toate aceste argumente demonstrează faptul că imobilul cu nr. top. 284 și 285 a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil. Deoarece statul devine proprietar ca urmare a aplicării Legii nr. 485/1944, deci înainte de 6 martie 1945, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000. A mai arătat reclamantul că potrivit deciziei atacate, C.S.B.E.C.A. din România i-a fost retrocedat în natură imobilul compus din construcție și teren împreună cu părțile comune indivize, înscris în C.F. Sibiu. Din studiul C.F. Sibiu rezultă că este înscris imobilul cu construcții cu locuințe și alte dependințe în suprafață de 1.037 mp, imobil identic ca suprafață cu cel înscris sub A1. Întrucât în dreptul imobilului cu nr. top. 284/1 și 285/1 nu apare nici o trimitere la foaia de proprietate sau o altă încheiere de intabulare ulterioară celei din 1947, rezultă că este vorba de unul și același imobil, cu cel de sub A1, care a rămas în proprietatea Statului Român, neexistând nici un alt indiciu cu privire la o posibilă preluare abuzivă în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000. Mai arată reclamantul că petentul C.E., fiind un organ administrativ și de disciplină în cadrul B.E.C.A. din România, pe lângă faptul că nu este persoana îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului în litigiu, nu are nici calitatea de a formula o astfel de cerere, deoarece cultul religios este reprezentat de biserică potrivit Decretului - Lege nr. 177/1940, cea care are personalitate juridică, și nu de un organ administrativ. Totodată, reclamantul susține că decizia de retrocedare atacată este nelegală întrucât din preambulul acesteia rezultă că Dosarul 947/2003 întocmit în baza cererii de retrocedare a fost soluționat parțial.

Hotărârea de declinare a competenței Prin sentința nr. 70/CA/2010, Tribunalul Sibiu a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Derularea procedurilor judiciare și hotărârea primei instanț Prin încheierea din 29 iunie 2010, în temeiul art. 246 C. proc. civ., Curtea de Apel Alba Iulia a luat act de renunțarea la judecata acțiunii reclamantului împotriva pârâtului M.E.C.T.S., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.T.S. fiind respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea din 2 noiembrie 2010. Prin cererea de intervenție denumită ca fiind în interes propriu, intervenientul I.Ș.J. Sibiu a solicitat anularea Deciziei nr. 1908/10 11 2008 prin care s-a dispus restituirea imobilului înscris în C.F. Sibiu, decizie care a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ și prin acțiunea reclamantului C.S.Ș.Ș. Sibiu. Ulterior, intervenientul a precizat cererea de intervenție ca fiind formulată în interesul reclamantului, invocând în motivarea cererii motive identice cu cele susținute de către reclamant în acțiunea introductivă. Prin încheierea din 12 octombrie 2010 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu. Prin sentința nr. 294/F/CA din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția tardivității introducerii acțiunii invocată de pârâtul C.S.B.E.C.A. din România; - a respins acțiunea formulată de reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu; - a respins cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul Inspectoratul Școlar al județului Sibiu.

Recursul exercitat împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu și intervenientul Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu. Recurentul-reclamant C.S.Ș.Ș. Sibiu a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ., iar recurentul-intervenient dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În esență, prin cererile de recurs recurenții au criticat hotărârea atacată sub următoarele aspecte. 4.1. Între părți a mai existat un litigiu de natură civilă, soluționat de instanțele competente, iar asupra dreptului litigios clarificat în litigiu civil, prin Decizia irevocabilă a Curții de Apel Alba Iulia cu nr. 166 din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1104/306/2009, în raportul soluționat are autoritate de lucru judecat, iar problemele de drept dezlegate care sunt întru-totul valabile și în litigiul de față, chiar dată natura litigiului a fost diferită de cel de față. 4.2. Prima instanță a interpretat greșit actele juridice care sunt aplicabile în cauză. Sub acest aspect arată că din proba cu înscrisuri administrată în cauză rezultă că bunurile au fost trecute prin Convențiunea din 1942 în favoarea G.E.G., că aceste bunuri mobile și imobile au fost preluate de Statul Român anterior datei de 6 martie a945, iar la preluare era efectiv proprietar G.E.G. și că Statul Român le-a preluat de la acesta. 4.3. Prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale, respectiv Legea nr. 113/1938, Legea nr. 7/1996 și O.G. nr. 94/2000 apreciind că imobilul în litigiu a fost preluat de statul Român în perioada de referință a legii, respectiv la 27 septembrie 1947. În dezvoltarea acestei critici, recurentele susțin că imobilul din litigiu a fost preluat anterior datei de 6 martie 1945 prin efectul Legii nr. 485/1944. Chiar dacă data înscrierii în cartea funciară s-a făcut ulterior, nu are nici o relevanță, pentru că proprietatea a fost dobândită de drept la data intrării în vigoare a Legii nr. 485/1944 care a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944 și a Legii nr. 615 din 3 decembrie 1944 și în aceste condiții nu este supus restituirii în temeiul O.G. nr. 94/2000. 4.4. Instanța de fond nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparținut comunităților naționale din România, preluate abuziv și cele ale O.U.G. nr. 94/2000, care impunea a se face distincție între imobilele care nu erau lăcașe de cult și alte imobile care nu erau lăcașe de cult sau foloseau exercitării cultului.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin Decizia nr. 2134 din 3 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: - respinge excepția tardivității recursului declarat de C.S.Ș.Ș. Sibiu; - respinge recursurile declarate de C.S.Ș.Ș. Sibiu și de I.Ș.J. Sibiu împotriva sentinței nr. 294/F/CA din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate; - obligă recurenta la plata sumei de 189,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul la 189,98 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele: Recurentul-reclamant C.S.Ș.Ș. Sibiu Brașov a contestat la instanța de contencios administrativ competentă, legalitatea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 prin care intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a retrocedat imobilul în litigiu, înscris în C.F. a localității Brașov, județul Sibiu, intimatei - pârâte C.S.B.E.C.A. Imobilul retrocedat prin Decizia nr. 1908 din data de 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare se găsea la data soluționării cererii de retrocedare, în domeniul public al statului român și în administrarea operativă a Ș.S.Ș. Sibiu. Motivele cererii de chemare în judecată, care coincid cu motivele de recurs, vizează nelegalitatea actului administrativ atacat sub un dublu aspect: aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, care are ca perioadă de referință intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unei cereri de retrocedare care privește un imobil preluat anterior acestei perioade reclamantul susținând că această decizie este nelegală și netemeinică, întrucât imobilul a fost preluat de către statul Român pe bază de lege, înainte de 06 martie 1945, astfel că nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar, în afară de acesta solicitantul C.S.B.E.C.A. din România nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin înscrisurile anexate cererii adresate comisiei. În concret, analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reține aspectele prezentate în continuare. Pentru a clarifica problemele de drept supuse dezlegării în cadrul primului motiv de recurs se impune, mai întâi, a se stabili dacă înțelegerea încheiată la data de 11 august 1942, denumită de părți „Convenția Generală pentru reglementarea raportului B.R.E. de confesiune ausburgică față de G.E. German din România” a produs efectul translativ de proprietate invocat de recurent. Concluzia fondului, în sensul că G.E.G. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului vizat de decizia de retrocedare, este corectă. G.E.G. a avut cel mult dreptul de a folosi imobilul, potrivit art. 2 pct. 4 din „Convenția Generală”, dobândirea proprietății fiind condiționată de intabulare care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entități juridice (persoană de drept public în baza Legii nr. 830/1940). La momentul respectiv era în vigoare art. 431 C. civ. austriac (Decretul-Lege nr. 115/1938 s-a pus în aplicare în Transilvania începând cu anul 1948), potrivit căruia: „Pentru transmiterea proprietății bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziție să se înregistreze în registrele publice, destinate pentru acest scop. Această operațiune se numește intabulare”. Prin urmare, și anterior Decretului-Lege nr. 115/1938 înscrierea dreptului real în Cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi. În cauză însă, nu s-au realizat nici măcar operațiunile premergătoare intabulării, indicate chiar în cuprinsul „Convenției generale”, la art. 3 pct. 7, fiindcă predarea averii urma să se realizeze în baza „hotărârilor reprezentanților comunităților bisericești pentru averea comunităților locale” și a „declarațiilor de primire din partea grupului E.G.”, iar aceste documente nu există. În plus, Convenția intra în vigoare, în partea privitoare la predarea averii, „în ziua publicării legii de scutire de impozite excepționale pentru transcrierea drepturilor de proprietate”, care, de asemenea, nu a fost adoptată. Toate aceste considerații converg către concluzia că dreptul de proprietate al B.R.E.C.A. asupra imobilului în discuție nu a fost afectat prin încheierea „Convenției Generale” din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român, în data de 27 septembrie 1947 direct de la B.R.E.C.A. din România, în baza adresei din data de 23 septembrie 1947 a M.A.D.A.R. Sibiu. Așa fiind, urmează a se stabili dacă Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. din data de 8 octombrie 1944 prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E. German din România și s-a dispus ca toate bunurile proprietatea acestuia să devină proprietatea statului român, era apt să producă vreo consecință cu privire la un bun care nu se afla în patrimoniul grupului. În mod evident răspunsul este negativ, fiindcă „nemo dat quod non habet”, nimeni nu poate transmite ceea ce nu are. Prin urmare în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că Decretul-Lege nr. 485/1944 nu se aplică bunurilor aflate în proprietatea B.R.E. aceasta fiind distinctă de G.E.G. iar prin urmare bunurile Bisericii nu au fost trecute de drept în proprietatea statului la momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, preluarea a operat pe data intabulării în cartea funciară a acesteia. În ceea ce privește susținerea recurenților potrivit cărora instanța nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România, preluate abuziv și cele ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost niciodată locaș de cult și nici nu a folosit exercitării de ritualuri ale cultului religios pentru că era un imobil cu destinație laică, pe care biserica evanghelică l-a predat de bunăvoie, criticile sunt nefondate. Instanța de recurs constată că cererea de retrocedare a fost depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, fiind soluționată de Comisia specială de retrocedare, prin hotărârea atacată, prin admitere cu motivarea că solicitarea se încadrează în prevederile acestui act normativ imobilul neavând destinație de locaș de cult al căror regim juridic este reglementat prin lege specială. În fine, așa cum bine au punctat intimatele, nu există o legătură de cauzalitate între procesul prin care recurentul-reclamant a contestat decizia emisă de către Comisia specială de retrocedare și litigiul menționat în motivele de recurs având ca obiect radierea înscrierii de intabulare din 17 decembrie 2008 a O.C.P.I Sibiu referitoare la menținerea dreptului de administrare al Ș.Ș.S. asupra imobilului retrocedat pentru a se reține autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în acel litigiu raportate la cauza dedusă judecății. Totodată nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat nici în privința comparației realizată de recurentul-reclamant între sentința recurată și „Decizia civilă nr. 87 din 22 martie 1947 pronunțată de Curtea de Apel Sibiu, având în vedere cadrul legislativ existent la data pronunțării acestei decizii și cadrul normativ special aplicabil cauzei, constând în O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Contestația în anulare formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs Împotriva Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, C.S.Ș.Ș. Sibiu a formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ. Contestatorul expune istoricul împrejurărilor de fapt și de drept referitoare la imobilul în litigiu. Contestatorul susține că instanța de recurs nu a cercetat toate motivele de recurs și dezvoltările acestora potrivit art. 304 1 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte: (a) faptul că, în anul 1945, era deja constituit dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului; (b) nelegalitatea hotărârii judecătorești atacate cu recurs; (c) nelegalitatea Deciziei de retrocedare emise în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000, iar, sub acest ultim aspect, contestatorul expune pe larg critici privind nelegalitatea actului respectiv în raport cu dispozițiile Legii nr. 485/1944, Legii nr. 1022/1946, O.U.G. nr. 94/2000, Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2012, Decretului-Lege nr. 486/1944, Legii nr. 830/1940, Decretului-Lege nr. 115/1938; (d) calitatea procesuală de subiect de drept a reclamantului C.S.B.E.C.A. din România, care nu are personalitate juridică, și expune pe larg argumente referitoare la cadrul legal aplicabil cultelor religioase și structurilor acestora. Totodată, contestatorul formulează critici referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea contestației în anulare. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.S.B.E.C.A. din România a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, și obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul I.Ș.J. Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată. 4.Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Conform celor expuse anterior, contestația în anulare este formulată în temeiul art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ., conform cărora: „Art. 317. (2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Art. 318. Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Se observă că, în raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de recurs și dezvoltările acestora în considerarea prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 317 alin. (2) și art. 318 teza întâi C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs. Se observă, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, că instanța, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate de recurenți în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și raportat la prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că instanța nu a răspuns dezvoltărilor din motivele de recurs invocate nu pot fi primite, întrucât, din analiza cererii de recurs și a Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012, se observă că hotărârea respectă cerințele impuse de art. 261 alin. (1) cu referire la art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 318 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenți și expuse la pct. I.4 din prezenta hotărâre. În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența C.E.D.O., în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)” Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la fondul cauzei, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Or, analiza aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de C.E.D.O., ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei. Totodată, se observă că argumentele invocate în susținerea contestației în anulare reprezintă, în fapt, o reiterare a susținerilor cuprinse în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs și nu constituie veritabile critici aduse deciziei atacate în sensul art. 317 alin. (2) sau art. 318 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată. În raport cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de C.S.B.E.C.A. din România privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, constatând că nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor solicitate.