ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5049/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5049/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

cu contestație în anulare

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul Sibiu, reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia

specială de retrocedare”), C.S.B.E.C.A. din România și M.E.C.I., anularea

Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare și

restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1968 s-a înființat Ș.S.Ș.S. în

temeiul Deciziei nr. 170 a Consiliului Local al județului Sibiu, iar în anul

1976, în baza Deciziei nr. 525 a Consiliului Popular al județului Sibiu,

Ș.S.Ș.S. a primit dreptul de administrare asupra imobilului înscris în C.F.,

compus din construcții de locuințe și alte dependințe în suprafață de 1037 mp,

drept care a fost intabulat în cartea funciară în temeiul încheierii de

intabulare din 1976.

Conform înscrierilor

din C.F. Sibiu, imobilul apare ca fiind dezmembrat din imobil. Deși în foaia de

avere apare această mențiune, în foaia de proprietate nu s-a operat nici o

înscriere din care să rezulte anul în care s-a efectuat dezmembrarea sau

încheierea în baza căreia a fost operată intabularea imobilului.

A mai precizat

reclamantul că decizia atacată nu i-a fost comunicată, în calitate de deținător

al imobilului, luând cunoștință despre existența acesteia doar după promovarea

de către C.S.B.E.C.A. din România a plângerii formulate împotriva încheierii de

carte funciară din 2008, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1104/306/2009 al

Judecătoriei Sibiu, respectiv la data de 21 septembrie 2009, când i-a fost

eliberată de către B.C.F. Sibiu, urmare a cererii sale, copia încheierii

atacate împreună cu toate actele atașate acesteia.

Precizează

reclamantul că solicită anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008

întrucât C.S.B.E.C.A. din România nu are calitate de persoană îndreptățită să

solicite retrocedarea imobilului identificat în C.F. Sibiu, în temeiul O.U.G. nr.

94/2000, imobilul în litigiu neintrând în proprietatea statului în mod abuziv.

În dezvoltarea

motivelor de nulitate, reclamantul a arătat că în urma transcrierii imobilului

în C.F. Sibiu, în foia de proprietate sub B1 apare mențiunea că dreptul de

proprietate asupra imobilului transcris din C.F. Sibiu a fost intabulat în

favoarea Statului Român - M.A.D.D.P.S.A. și Lichidarea G.E.G., cu titlu de

drept conform dispozițiilor art. 1 alin. ultim din Legea nr. 485/1944 și a

Legii nr. 1022 din 30 noiembrie 1946.

Rezultă așadar că

imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în mod legal și valabil în

temeiul Decretului Lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830/1940 pentru

constituirea G.E.G. din România.

Precizează

reclamantul că B.R.E. de confesiune augsburgică a încheiat la 11 august 1942 cu

G.E.G. „Convenția Generală privind raportul B.R.E. de confesiune augsburgică

față de G.E.G. din România”, potrivit dispozițiilor acestei convenții, B.R.E.C.A.

din România predând toate instituțiile germane școlare și de educație conduse

de ea G.E.G., toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei

servind scopurilor școlare și de educație.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 485/1944 „Statul Român devine la data prezentei legi proprietarul

bunurilor aparținând G.E.G. din România. Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând

G.E.G. sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalități.

Pe aceeași dată, Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând

G.E.G. Român, subrogându-se acestuia. Instanțele de carte funduară vor proceda

din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar

al acestor bunuri”.

Conform Deciziunii

civile nr. 87/1947 a Curții de Apel Sibiu, a fost respinsă cererea B.R.E.C.A.

din România prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, anularea

efectelor Legii nr. 485/1944.

A opinat reclamantul

că toate aceste argumente demonstrează faptul că imobilul cu nr. top. 284 și

285 a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil. Deoarece statul

devine proprietar ca urmare a aplicării Legii nr. 485/1944, deci înainte de 6

martie 1945, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

A mai arătat

reclamantul că potrivit deciziei atacate, C.S.B.E.C.A. din România i-a fost

retrocedat în natură imobilul compus din construcție și teren împreună cu

părțile comune indivize, înscris în C.F. Sibiu.

Din studiul C.F.

Sibiu rezultă că este înscris imobilul cu construcții cu locuințe și alte

dependințe în suprafață de 1.037 mp, imobil identic ca suprafață cu cel înscris

sub A1. Întrucât în dreptul imobilului cu nr. top. 284/1 și 285/1 nu apare nici

o trimitere la foaia de proprietate sau o altă încheiere de intabulare ulterioară

celei din 1947, rezultă că este vorba de unul și același imobil, cu cel de sub

A1, care a rămas în proprietatea Statului Român, neexistând nici un alt indiciu

cu privire la o posibilă preluare abuzivă în perioada de referință a O.U.G. nr.

94/2000.

Mai arată reclamantul

că petentul C.E., fiind un organ administrativ și de disciplină în cadrul B.E.C.A.

din România, pe lângă faptul că nu este persoana îndreptățită să solicite

retrocedarea imobilului în litigiu, nu are nici calitatea de a formula o astfel

de cerere, deoarece cultul religios este reprezentat de biserică potrivit

Decretului - Lege nr. 177/1940, cea care are personalitate juridică, și nu de

un organ administrativ.

Totodată, reclamantul

susține că decizia de retrocedare atacată este nelegală întrucât din preambulul

acesteia rezultă că Dosarul 947/2003 întocmit în baza cererii de retrocedare a

fost soluționat parțial.

declinare a competenței

Prin sentința nr. 70/CA/2010,

Tribunalul Sibiu a admis excepția de necompetență materială și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția

contencios administrativ și fiscal.

procedurilor judiciare și hotărârea primei instanț

Prin încheierea din

29 iunie 2010, în temeiul art. 246 C. proc. civ., Curtea de Apel Alba Iulia a

luat act de renunțarea la judecata acțiunii reclamantului împotriva pârâtului

M.E.C.T.S., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.T.S.

fiind respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea din 2 noiembrie 2010.

Prin cererea de

intervenție denumită ca fiind în interes propriu, intervenientul I.Ș.J. Sibiu a

solicitat anularea Deciziei nr. 1908/10 11 2008 prin care s-a dispus

restituirea imobilului înscris în C.F. Sibiu, decizie care a fost supusă

cenzurii instanței de contencios administrativ și prin acțiunea reclamantului C.S.Ș.Ș.

Sibiu. Ulterior, intervenientul a precizat cererea de intervenție ca fiind

formulată în interesul reclamantului, invocând în motivarea cererii motive

identice cu cele susținute de către reclamant în acțiunea introductivă.

Prin încheierea din 12

octombrie 2010 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interesul

reclamantului formulată de Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu.

Prin sentința nr. 294/F/CA

din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția

tardivității introducerii acțiunii invocată de pârâtul C.S.B.E.C.A. din

România;

- a respins acțiunea

formulată de reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu;

- a respins cererea

de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul

Inspectoratul Școlar al județului Sibiu.

împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamantul C.S.Ș.Ș. Sibiu și

intervenientul Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu.

Recurentul-reclamant C.S.Ș.Ș.

Sibiu a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ., iar recurentul-intervenient dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ.

În esență, prin

cererile de recurs recurenții au criticat hotărârea atacată sub următoarele

aspecte.

4.1. Între părți a

mai existat un litigiu de natură civilă, soluționat de instanțele competente,

iar asupra dreptului litigios clarificat în litigiu civil, prin Decizia irevocabilă

a Curții de Apel Alba Iulia cu nr. 166 din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 1104/306/2009, în raportul soluționat are autoritate de lucru judecat, iar

problemele de drept dezlegate care sunt întru-totul valabile și în litigiul de

față, chiar dată natura litigiului a fost diferită de cel de față.

4.2. Prima instanță a

interpretat greșit actele juridice care sunt aplicabile în cauză.

Sub acest aspect

arată că din proba cu înscrisuri administrată în cauză rezultă că bunurile au

fost trecute prin Convențiunea din 1942 în favoarea G.E.G., că aceste bunuri

mobile și imobile au fost preluate de Statul Român anterior datei de 6 martie

a945, iar la preluare era efectiv proprietar G.E.G. și că Statul Român le-a

preluat de la acesta.

4.3. Prima instanță a

aplicat greșit dispozițiile legale, respectiv Legea nr. 113/1938, Legea nr. 7/1996

și O.G. nr. 94/2000 apreciind că imobilul în litigiu a fost preluat de statul

Român în perioada de referință a legii, respectiv la 27 septembrie 1947.

În dezvoltarea

acestei critici, recurentele susțin că imobilul din litigiu a fost preluat

anterior datei de 6 martie 1945 prin efectul Legii nr. 485/1944. Chiar dacă

data înscrierii în cartea funciară s-a făcut ulterior, nu are nici o relevanță,

pentru că proprietatea a fost dobândită de drept la data intrării în vigoare a

Legii nr. 485/1944 care a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944

și a Legii nr. 615 din 3 decembrie 1944 și în aceste condiții nu este supus

restituirii în temeiul O.G. nr. 94/2000.

4.4. Instanța de fond

nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999,

privind imobilele care au aparținut comunităților naționale din România,

preluate abuziv și cele ale O.U.G. nr. 94/2000, care impunea a se face

distincție între imobilele care nu erau lăcașe de cult și alte imobile care nu

erau lăcașe de cult sau foloseau exercitării cultului.

pronunțată de instanța de recurs

Prin Decizia nr. 2134

din 3 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a decis următoarele:

- respinge excepția

tardivității recursului declarat de C.S.Ș.Ș. Sibiu;

- respinge

recursurile declarate de C.S.Ș.Ș. Sibiu și de I.Ș.J. Sibiu împotriva sentinței

nr. 294/F/CA din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate;

- obligă recurenta la

plata sumei de 189,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul la

189,98 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele:

Recurentul-reclamant C.S.Ș.Ș.

Sibiu Brașov a contestat la instanța de contencios administrativ competentă,

legalitatea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 prin care intimata-pârâtă

Comisia specială de retrocedare a retrocedat imobilul în litigiu, înscris în

C.F. a localității Brașov, județul Sibiu, intimatei - pârâte C.S.B.E.C.A.

Imobilul retrocedat

prin Decizia nr. 1908 din data de 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de

retrocedare se găsea la data soluționării cererii de retrocedare, în domeniul

public al statului român și în administrarea operativă a Ș.S.Ș. Sibiu.

Motivele cererii de

chemare în judecată, care coincid cu motivele de recurs, vizează nelegalitatea

actului administrativ atacat sub un dublu aspect: aplicarea O.U.G. nr. 94/2000,

care are ca perioadă de referință intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

unei cereri de retrocedare care privește un imobil preluat anterior acestei

perioade reclamantul susținând că această decizie este nelegală și netemeinică,

întrucât imobilul a fost preluat de către statul Român pe bază de lege, înainte

de 06 martie 1945, astfel că nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, iar, în afară de acesta solicitantul

C.S.B.E.C.A. din România nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui

imobil prin înscrisurile anexate cererii adresate comisiei.

În concret, analizând

punctual motivele de recurs, Înalta Curte reține aspectele prezentate în

continuare.

Pentru a clarifica

problemele de drept supuse dezlegării în cadrul primului motiv de recurs se

impune, mai întâi, a se stabili dacă înțelegerea încheiată la data de 11 august

1942, denumită de părți „Convenția Generală pentru reglementarea raportului B.R.E.

de confesiune ausburgică față de G.E. German din România” a produs efectul

translativ de proprietate invocat de recurent.

Concluzia fondului,

în sensul că G.E.G. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

vizat de decizia de retrocedare, este corectă.

G.E.G. a avut cel

mult dreptul de a folosi imobilul, potrivit art. 2 pct. 4 din „Convenția

Generală”, dobândirea proprietății fiind condiționată de intabulare care nu s-a

realizat niciodată pe numele acestei entități juridice (persoană de drept

public în baza Legii nr. 830/1940). La momentul respectiv era în vigoare art. 431

C. civ. austriac (Decretul-Lege nr. 115/1938 s-a pus în aplicare în

Transilvania începând cu anul 1948), potrivit căruia: „Pentru transmiterea

proprietății bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziție să se

înregistreze în registrele publice, destinate pentru acest scop. Această

operațiune se numește intabulare”.

Prin urmare, și

anterior Decretului-Lege nr. 115/1938 înscrierea dreptului real în Cartea

funciară avea efect constitutiv de drepturi.

În cauză însă, nu s-au

realizat nici măcar operațiunile premergătoare intabulării, indicate chiar în

cuprinsul „Convenției generale”, la art. 3 pct. 7, fiindcă predarea averii urma

să se realizeze în baza „hotărârilor reprezentanților comunităților bisericești

pentru averea comunităților locale” și a „declarațiilor de primire din partea

grupului E.G.”, iar aceste documente nu există. În plus, Convenția intra în

vigoare, în partea privitoare la predarea averii, „în ziua publicării legii de

scutire de impozite excepționale pentru transcrierea drepturilor de

proprietate”, care, de asemenea, nu a fost adoptată.

Toate aceste

considerații converg către concluzia că dreptul de proprietate al B.R.E.C.A.

asupra imobilului în discuție nu a fost afectat prin încheierea „Convenției

Generale” din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român, în data de 27

septembrie 1947 direct de la B.R.E.C.A. din România, în baza adresei din data

de 23 septembrie 1947 a M.A.D.A.R. Sibiu.

Așa fiind, urmează a

se stabili dacă Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. din data de 8

octombrie 1944 prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea

G.E. German din România și s-a dispus ca toate bunurile proprietatea acestuia

să devină proprietatea statului român, era apt să producă vreo consecință cu

privire la un bun care nu se afla în patrimoniul grupului.

În mod evident

răspunsul este negativ, fiindcă „nemo dat quod non habet”, nimeni nu poate transmite

ceea ce nu are.

Prin urmare în mod

corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că Decretul-Lege nr. 485/1944 nu se

aplică bunurilor aflate în proprietatea B.R.E. aceasta fiind distinctă de G.E.G.

iar prin urmare bunurile Bisericii nu au fost trecute de drept în proprietatea

statului la momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944,

preluarea a operat pe data intabulării în cartea funciară a acesteia.

În ceea ce privește

susținerea recurenților potrivit cărora instanța nu a făcut o corelare corectă

între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au

aparținut comunităților minorităților naționale din România, preluate abuziv și

cele ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost niciodată locaș de

cult și nici nu a folosit exercitării de ritualuri ale cultului religios pentru

că era un imobil cu destinație laică, pe care biserica evanghelică l-a predat

de bunăvoie, criticile sunt nefondate.

Instanța de recurs

constată că cererea de retrocedare a fost depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000,

fiind soluționată de Comisia specială de retrocedare, prin hotărârea atacată,

prin admitere cu motivarea că solicitarea se încadrează în prevederile acestui

act normativ imobilul neavând destinație de locaș de cult al căror regim juridic

este reglementat prin lege specială.

În fine, așa cum bine

au punctat intimatele, nu există o legătură de cauzalitate între procesul prin

care recurentul-reclamant a contestat decizia emisă de către Comisia specială de

retrocedare și litigiul menționat în motivele de recurs având ca obiect

radierea înscrierii de intabulare din 17 decembrie 2008 a O.C.P.I Sibiu

referitoare la menținerea dreptului de administrare al Ș.Ș.S. asupra imobilului

retrocedat pentru a se reține autoritatea de lucru judecat a problemelor de

drept dezlegate în acel litigiu raportate la cauza dedusă judecății.

Totodată nu poate fi

reținută autoritatea de lucru judecat nici în privința comparației realizată de

recurentul-reclamant între sentința recurată și „Decizia civilă nr. 87 din 22

martie 1947 pronunțată de Curtea de Apel Sibiu, având în vedere cadrul

legislativ existent la data pronunțării acestei decizii și cadrul normativ

special aplicabil cauzei, constând în O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează

retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și

care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

anulare formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs

Împotriva Deciziei nr.

2134 din 3 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, C.S.Ș.Ș. Sibiu a formulat contestație în anulare,

întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ.

Contestatorul expune

istoricul împrejurărilor de fapt și de drept referitoare la imobilul în

litigiu.

Contestatorul susține

că instanța de recurs nu a cercetat toate motivele de recurs și dezvoltările

acestora potrivit art. 304

1

C. proc. civ. cu referire la următoarele

aspecte: (a) faptul că, în anul 1945, era deja constituit dreptul de

proprietate al Statului Român asupra imobilului; (b) nelegalitatea hotărârii

judecătorești atacate cu recurs; (c) nelegalitatea Deciziei de retrocedare

emise în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 și O.U.G. nr. 94/2000, iar, sub acest ultim

aspect, contestatorul expune pe larg critici privind nelegalitatea actului

respectiv în raport cu dispozițiile Legii nr. 485/1944, Legii nr. 1022/1946,

O.U.G. nr. 94/2000, Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2012,

Decretului-Lege nr. 486/1944, Legii nr. 830/1940, Decretului-Lege nr. 115/1938;

(d) calitatea procesuală de subiect de drept a reclamantului C.S.B.E.C.A. din

România, care nu are personalitate juridică, și expune pe larg argumente

referitoare la cadrul legal aplicabil cultelor religioase și structurilor

acestora.

Totodată,

contestatorul formulează critici referitoare la nelegalitatea reconstituirii

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata Comisia specială de retrocedare a solicitat

respingerea contestației în anulare.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul C.S.B.E.C.A. din România a solicitat respingerea

contestației în anulare, ca neîntemeiată, și obligarea contestatorului la plata

cheltuielilor de judecată.

Intimatul I.Ș.J.

Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea contestației în

anulare, astfel cum a fost formulată.

4.Considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Conform celor expuse

anterior, contestația în anulare este formulată în temeiul art. 317 alin. (2)

și art. 318 C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 317.

(2) Cu toate acestea,

contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când

aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a

respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Art. 318.

Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.”

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile

subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele

prevăzute de normele menționate anterior.

Se observă că, în

raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se

referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de

recurs și dezvoltările acestora în considerarea prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.

Înalte Curte reține

că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor

citate ale art. 317 alin. (2) și art. 318 teza întâi C. proc. civ., omisiunea

instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs. Se observă,

din analiza lucrărilor dosarului de recurs, că instanța, pronunțând decizia ce

formează obiectul contestației în anulare, a răspuns tuturor motivelor de

recurs invocate de recurenți în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

raportat la prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Criticile din

contestația în anulare referitoare la faptul că instanța nu a răspuns

dezvoltărilor din motivele de recurs invocate nu pot fi primite, întrucât, din

analiza cererii de recurs și a

Deciziei nr. 2134 din 3 mai 2012, se observă că hotărârea

respectă cerințele impuse de art. 261 alin. (1) cu referire la art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ. În sensul acestor dispoziții procedurale,

motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele

silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la

adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile

ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile

care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este

obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi

sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește

decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate

reține incidența motivului prevăzut de art. 318 C. proc. civ. referitor la

omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare invocate de recurenți și expuse la pct. I.4 din prezenta hotărâre.

În soluționarea

prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența

C.E.D.O., în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un

proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina

preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului

ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele

fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice,

care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție

definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată

mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul

pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului

definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio

parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar

pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor

superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru

a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un

apel deghizat […). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar

când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter

substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din

29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”

Criticile formulate

în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare

la fondul cauzei, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 2134 din 3 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Or, analiza

aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede

cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare,

restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.

Prin criticile

formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la

fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de

C.E.D.O., ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune

ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu

presupună o nouă judecare a cauzei.

Totodată, se observă

că argumentele invocate în susținerea contestației în anulare reprezintă, în

fapt, o reiterare a susținerilor cuprinse în cererea de chemare în judecată și

în cererea de recurs și nu constituie veritabile critici aduse deciziei atacate

în sensul art. 317 alin. (2) sau art. 318 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația

în anulare, ca nefondată.

În raport cu

prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată

de C.S.B.E.C.A. din România privind obligarea contestatorului la plata

cheltuielilor de judecată, constatând că nu s-a făcut dovada efectuării

cheltuielilor solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de C.S.Ș.Ș. Sibiu împotriva Deciziei nr. 2134 din 3 mai

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Respinge cererea

formulată de C.S.B.E.C.A. din România privind obligarea la plata cheltuielilor

de judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 aprilie 2013.