ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3684/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba

Iulia, la data de 25 februarie 2008, reclamanții P.I. și P.A. au chemat în

judecată pe pârâții Guvernul României, comisia specială de retrocedare a unor

bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și C.S.B.E.C.A.R.,

solicitând anularea deciziei nr. 1475 din 10 octombrie 2007, prin care s-a

dispus retrocedarea în natură a apartamentului înscris în cartea funciară și

retransmis, sub același nr. top., în cartea funciară Sibiu.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au invocat următoarele împrejurări care atrag nelegalitatea și

netemeinicia deciziei atacate în contencios administrativ:

- încălcarea prevederilor art.

1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că decizia de retrocedare nu

vizează un bun imobil preluat de Statul Român după data de 6 martie 1945,

dreptul de proprietate fiind întabulat în favoarea Statului Român în baza Legii

nr. 485 din 7 octombrie 1944 și respectiv a Legii nr. 2 din 3 ianuarie 1945;

- B.E.C.A.R., reprezentată

de C.S.B.E.C.A.R., nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a G.E.G.,

de la care Statul Român a preluat imobilul în baza legilor sus menționate,

adoptate anterior datei de 6 martie 1945.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) teza întâi din O.U.G. nr. 94/2000,

ale art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) teza întâi, lit. b) teza întâi, lit.

c) teza întâi și lit. a) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 1 C. proc.

civ.

Prin sentința nr. 50/F/CA

din 24 martie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active

și lipsei de interes a reclamanților, invocate de pârâtul C.S.B.E.C.A.R. și a

respins acțiunea ca nefondată.

În considerentele sentinței,

Curtea de Apel a reținut că preluarea imobilului în litigiu a avut loc la data

de 3 noiembrie 1945, iar dreptul de proprietate al Statului Român a fost

intabulat la data de 9 noiembrie 1945, în perioada de referință a O.U.G. nr. 194/2000.

A mai reținut că imobilul a

fost preluat de la proprietarul C.S.B.E.C.A.R., iar nu de la G.E.G., pentru că

simpla încheiere, în anul 1942, a unei Convenții Generale între G.E.G. și B.R.E.C.A.R.,

neurmată de intabularea acesteia în cartea funciară conform prevederilor art. 7

din Decretul - Lege nr. 115/1938, nu a dus la schimbarea proprietarului

imobilului.

Sentința menționată a fost

atacată cu recurs, în termenul prevăzut de lege, de către reclamanți, care au

criticat-o pentru nelegalitate, în temeiul ar. 3041 C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs au invocat următoarele argumente:

fond, potrivit căreia aplicarea efectivă a Decretului - Lege nr. 485/1944 s-a

făcut numai în noiembrie 1945, este eronată, deoarece noțiunea de „preluare”

folosită în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se referă, în speță, la

actele normative în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului, iar

nu la operațiunea tehnică subsecventă, de întabulare în cartea funciară, care

vizează exclusiv publicitatea situației juridice a imobilului în raport cu

terții.

apreciat eronat că la data preluării imobilului de către statul român acesta

„era întabulat asupra B.R.E.C.A.R.”, în condițiile în care din conținutul

încheierii de întabulare înscrisă în cartea funciară Sibiu rezultă neechivoc că

preluarea de către stat s-a făcut de la G.E.G., cu privire la care nu s-a făcut

dovada că reclamanta l-ar succeda în drepturi.

Prin întâmpinările depuse la

dosar, intimații - pârâți Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România și C.S.B.E.C.A.R. au arătat,

în esență, că sentința atacată este legală și temeinică, pentru că imobilul în

litigiu a fost preluat de la C.R.B.E.C.A.R. în data de 3 noiembrie 1945 și

întabulat asupra Statului român la data de 9 noiembrie 1945, ulterior datei de

6 martie 1945, astfel încât cererea de retrocedare se încadrează în prevederile

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ținând

seama și de apărările cuprinse în întâmpinările intimaților - pârâți, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenții - reclamanți au

supus controlului instanței de contencios administrativ decizia nr. 1475 din 10

decembrie 2007, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea în

natură, către C.S.B.E.C.A.R., a două apartamente printre care și cel înscris în

cartea funciară a localității Sibiu.

Decizia a fost emisă în

cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, care în art. 1 alin. (1)

prevede că: „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au

fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în

proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în

patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de

urgență”.

În demersul de verificare a

legalității deciziei menționate, instanța a avut de lămurit două aspecte: 1)

dacă imobilul a fost preluat de Statul Român de la un cult religios și 2) dacă

preluarea imobilului de către stat a avut loc în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989.

Conform înscrierilor din cartea

funciară, imobilul în litigiu a fost intabulat inițial în favoarea B.R.E.C.A.R.,

reprezentată prin C.R.B.E.C.A.R.. din Sibiu (Încheierea nr. 1025 din 7 iulie

1939).

La data de 9 noiembrie 1945,

în baza adresei din 3 noiembrie 1945 a M.A.D., C.G.A.L.B.G.E.G., administrația

regională Sibiu, a convenției generale Încheiate la 11 august 1942 și a copiei

certificate a adresei din 30 octombrie 1945 emise de C.R.B.E.C.A.R. din Sibiu,

imobilul a fost transcris în cartea funciară în favoarea Statului Român,

reprezentat prin M.A.D., C.G.A.L.B.G.E.G., cu titlul de drept conform Legilor nr.

485 din 7 octombrie 1944 și nr. 2 din 3 ianuarie 1945.

Între aceste două înscrieri,

în cartea funciară nu a mai fost operată o altă mențiune privind transmisiunea

dreptului de proprietate asupra imobilului.

Potrivit art. 17 alin. (1)

și (4) din Decretul - Lege nr. 115/1938, „drepturile reale asupra imobilelor se

vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este

acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze

arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.

Hotărârea judecătorească

sau, în cazurile anume prevăzute de lege, deciziunea autorității

administrative, vor înlocui acordul de voință sau consimțământul”.

Prin urmare, în sistemul de

carte funciară instituit prin Decretul - Lege nr. 115/1938, înscrierea în

cartea funciară avea nu numai un efect de opozabilitate față de terți, ci, în

primul rând, efect constitutiv de drepturi, fiind reglementată ca o condiție

necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale.

Curtea de Apel a reținut

deci în mod corect că în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, convenția

încheiată în 1942 între G.E.G. și B.R.E.C.A.R. nu a produs efectul juridic al

transferului dreptului de proprietate către G.E.G., astfel că la data preluării

de către stat, bunul aparținea unui cult religios în sensul art. 1 alin. (1)

din O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că soluția instanței de fond este legală și temeinică și sub aspectul

datei preluării imobilului de către stat.

Având în vedere diversitatea

de situații care puteau fi întâlnite în practică, în ceea ce privește căile

prin intermediul cărora statul român, organizațiile cooperatiste sau orice alte

persoane juridice și-ar fi putut apropria, în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, imobile care au aparținut cultelor religioase, noțiunea de

preluare abuzivă, cu sau fără titlu, utilizată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.

94/2000 trebuie interpretată în sensul său cel mai larg, care include, după

caz, actele juridice (normative sau individuale) sau faptele care au avut ca

efect lipsirea cultelor religioase de atributele dreptului de proprietate.

Actele normative invocate de

recurenții - reclamanți ca izvor al dreptului de proprietate al statului (Legea

nr. 485 din 7 octombrie 1945 și Legea nr. 2 din 3 ianuarie 1945) priveau

regimul juridic al G.E.G.  și al bunurilor aflate în proprietatea acestuia,

astfel încât nu puteau produce efecte ope legis asupra proprietarului tabular

de la acea dată al imobilului în litigiu, proprietar care, așa cum s-a

menționat și anterior, era B.R.E.C.A.R.

În consecință, nu se poate

vorbi despre o stingere a dreptului de proprietate al cultului religios

anterior datei de 9 noiembrie 1945, când Statul Român a fost înscris ca

titular.

Ținând seama de toate

considerentele expuse, care conduc la concluzia că instanța de fond a făcut

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 în raport

cu datele speței, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.I. și P.A. împotriva sentinței civile nr. 50/F/CA din 24 martie 2008 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2008.