ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3684/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 25 februarie 2008, reclamanții P.I. și P.A. au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și C.S.B.E.C.A.R., solicitând anularea deciziei nr. 1475 din 10 octombrie 2007, prin care s-a dispus retrocedarea în natură a apartamentului înscris în cartea funciară și retransmis, sub același nr. top., în cartea funciară Sibiu. În motivarea acțiunii, reclamanții au invocat următoarele împrejurări care atrag nelegalitatea și netemeinicia deciziei atacate în contencios administrativ: - încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, în sensul că decizia de retrocedare nu vizează un bun imobil preluat de Statul Român după data de 6 martie 1945, dreptul de proprietate fiind întabulat în favoarea Statului Român în baza Legii nr. 485 din 7 octombrie 1944 și respectiv a Legii nr. 2 din 3 ianuarie 1945; - B.E.C.A.R., reprezentată de C.S.B.E.C.A.R., nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a G.E.G., de la care Statul Român a preluat imobilul în baza legilor sus menționate, adoptate anterior datei de 6 martie 1945. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) teza întâi din O.U.G. nr. 94/2000, ale art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) teza întâi, lit. b) teza întâi, lit. c) teza întâi și lit. a) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. Prin sentința nr. 50/F/CA din 24 martie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes a reclamanților, invocate de pârâtul C.S.B.E.C.A.R. și a respins acțiunea ca nefondată. În considerentele sentinței, Curtea de Apel a reținut că preluarea imobilului în litigiu a avut loc la data de 3 noiembrie 1945, iar dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat la data de 9 noiembrie 1945, în perioada de referință a O.U.G. nr. 194/2000. A mai reținut că imobilul a fost preluat de la proprietarul C.S.B.E.C.A.R., iar nu de la G.E.G., pentru că simpla încheiere, în anul 1942, a unei Convenții Generale între G.E.G.

și B.R.E.C.A.R., neurmată de intabularea acesteia în cartea funciară conform prevederilor art. 7 din Decretul - Lege nr. 115/1938, nu a dus la schimbarea proprietarului imobilului. Sentința menționată a fost atacată cu recurs, în termenul prevăzut de lege, de către reclamanți, care au criticat-o pentru nelegalitate, în temeiul ar. 3041 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs au invocat următoarele argumente: 1. Aprecierea instanței de fond, potrivit căreia aplicarea efectivă a Decretului - Lege nr. 485/1944 s-a făcut numai în noiembrie 1945, este eronată, deoarece noțiunea de „preluare” folosită în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se referă, în speță, la actele normative în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului, iar nu la operațiunea tehnică subsecventă, de întabulare în cartea funciară, care vizează exclusiv publicitatea situației juridice a imobilului în raport cu terții.

2. Instanța de fond a apreciat eronat că la data preluării imobilului de către statul român acesta „era întabulat asupra B.R.E.C.A.R.”, în condițiile în care din conținutul încheierii de întabulare înscrisă în cartea funciară Sibiu rezultă neechivoc că preluarea de către stat s-a făcut de la G.E.G., cu privire la care nu s-a făcut dovada că reclamanta l-ar succeda în drepturi. Prin întâmpinările depuse la dosar, intimații - pârâți Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și C.S.B.E.C.A.R. au arătat, în esență, că sentința atacată este legală și temeinică, pentru că imobilul în litigiu a fost preluat de la C.R.B.E.C.A.R. în data de 3 noiembrie 1945 și întabulat asupra Statului român la data de 9 noiembrie 1945, ulterior datei de 6 martie 1945, astfel încât cererea de retrocedare se încadrează în prevederile O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinările intimaților - pârâți, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Recurenții - reclamanți au supus controlului instanței de contencios administrativ decizia nr. 1475 din 10 decembrie 2007, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea în natură, către C.S.B.E.C.A.R., a două apartamente printre care și cel înscris în cartea funciară a localității Sibiu. Decizia a fost emisă în cadrul procedurii reglementate de O.U.G.

nr. 94/2000, care în art. 1 alin. (1) prevede că: „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”. În demersul de verificare a legalității deciziei menționate, instanța a avut de lămurit două aspecte: 1) dacă imobilul a fost preluat de Statul Român de la un cult religios și 2) dacă preluarea imobilului de către stat a avut loc în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Conform înscrierilor din cartea funciară, imobilul în litigiu a fost intabulat inițial în favoarea B.R.E.C.A.R., reprezentată prin C.R.B.E.C.A.R..

din Sibiu (Încheierea nr. 1025 din 7 iulie 1939). La data de 9 noiembrie 1945, în baza adresei din 3 noiembrie 1945 a M.A.D., C.G.A.L.B.G.E.G., administrația regională Sibiu, a convenției generale Încheiate la 11 august 1942 și a copiei certificate a adresei din 30 octombrie 1945 emise de C.R.B.E.C.A.R. din Sibiu, imobilul a fost transcris în cartea funciară în favoarea Statului Român, reprezentat prin M.A.D., C.G.A.L.B.G.E.G., cu titlul de drept conform Legilor nr. 485 din 7 octombrie 1944 și nr. 2 din 3 ianuarie 1945. Între aceste două înscrieri, în cartea funciară nu a mai fost operată o altă mențiune privind transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Potrivit art. 17 alin. (1) și (4) din Decretul - Lege nr. 115/1938, „drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume prevăzute de lege, deciziunea autorității administrative, vor înlocui acordul de voință sau consimțământul”. Prin urmare, în sistemul de carte funciară instituit prin Decretul - Lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară avea nu numai un efect de opozabilitate față de terți, ci, în primul rând, efect constitutiv de drepturi, fiind reglementată ca o condiție necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale.

Curtea de Apel a reținut deci în mod corect că în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, convenția încheiată în 1942 între G.E.G. și B.R.E.C.A.R. nu a produs efectul juridic al transferului dreptului de proprietate către G.E.G., astfel că la data preluării de către stat, bunul aparținea unui cult religios în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Înalta Curte constată, de asemenea, că soluția instanței de fond este legală și temeinică și sub aspectul datei preluării imobilului de către stat. Având în vedere diversitatea de situații care puteau fi întâlnite în practică, în ceea ce privește căile prin intermediul cărora statul român, organizațiile cooperatiste sau orice alte persoane juridice și-ar fi putut apropria, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, imobile care au aparținut cultelor religioase, noțiunea de preluare abuzivă, cu sau fără titlu, utilizată în art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000 trebuie interpretată în sensul său cel mai larg, care include, după caz, actele juridice (normative sau individuale) sau faptele care au avut ca efect lipsirea cultelor religioase de atributele dreptului de proprietate. Actele normative invocate de recurenții - reclamanți ca izvor al dreptului de proprietate al statului (Legea nr. 485 din 7 octombrie 1945 și Legea nr. 2 din 3 ianuarie 1945) priveau regimul juridic al G.E.G. și al bunurilor aflate în proprietatea acestuia, astfel încât nu puteau produce efecte ope legis asupra proprietarului tabular de la acea dată al imobilului în litigiu, proprietar care, așa cum s-a menționat și anterior, era B.R.E.C.A.R. În consecință, nu se poate vorbi despre o stingere a dreptului de proprietate al cultului religios anterior datei de 9 noiembrie 1945, când Statul Român a fost înscris ca titular.

Ținând seama de toate considerentele expuse, care conduc la concluzia că instanța de fond a făcut interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 în raport cu datele speței, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.I. și P.A. împotriva sentinței civile nr. 50/F/CA din 24 martie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2008.