ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2621/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă

L. județul Timiș a chemat în judecată Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri

Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în tot a deciziei

nr. 1279 din 3 aprilie 2004 emisă de pârâtă, pe considerentul că aceasta nu a respectat

prevederile legale, în sensul că între Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă

L. și Parohia Romano-Catolică L. a avut loc un litigiu cu privire la imobilul în

speță, pentru care reclamanta deține un drept real de administrare operativă, cu

titlu legal.

În motivarea cererii reclamanta

a arătat că Parohia Romano-Catolică L. nu este persoană juridică îndreptățită să

solicite retrocedarea acestui imobil întrucât din analiza cărții funciare, pe parcela

topo cu nr. AA, este notată o clădire ce a aparținut din anul 1928 Uniunii tinerilor

catolici germani, uniune ce avea personalitate juridică proprie și care în prezent

nu mai există.

Constatând că nu-i aparține

competența soluționării cauzei, Tribunalul Timiș a declinat competența în favoarea

Curții de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 551 din 26 iunie 2007.

Astfel sesizată, Curtea

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 327 din 5 decembrie 2007, a respins acțiunea formulată de reclamanta Stațiunea

de cercetare dezvoltare agricolă L. și a respins cererea de intervenție în interesul

reclamantei formulată de intervenientul Consiliul Local L.

Totodată, a admis cererea

de intervenție în interesul pârâtei, formulată de intervenientele Episcopia Romano-Catolică

T. și Parohia Romano-Catolică L.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că reclamanta nu a deținut niciodată dreptul de proprietate,

ci i-a fost atribuit doar un drept de administrare operativă care nu este echivalent

cu proprietatea.

În consecință, instanța

de fond reține că imobilul se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul

cărora a fost emis actul administrativ atacat în speță și că intervenientele au

dovedit în fața comisiei pârâte și a instanței calitatea cerută de O.U.G. nr. 94/2000,

astfel că decizia de retrocedare emisă de pârâtă întrunește condițiile de legalitate

și temeinicie.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta Stațiunea de cercetare

dezvoltare agricolă L., solicitând casarea ei și în urma rejudecării cauzei în fond,

admiterea acțiunii și a cererii de intervenție în interesul reclamantei formulată

de Consiliul Local al comunei L. și anularea deciziei nr. 1279 din 3 aprilie 2007

emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut

Cultelor Religioase din România.

În motivarea recursului,

făcându-se referire generică, în drept, la prevederile art. 99- 316 C. proc.

civ., s-a imputat primei instanțe faptul că nu a ținut cont de susținerile reclamantei

în sensul că imobilul în litigiu a trecut cu titlu legal în proprietatea Statului

Român, în temeiul Decretului nr. 45 din 7 februarie 1945, deci anterior datei de

6 martie 1945 prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât nu poate face obiectul

retrocedării în condițiile acestui act normativ, aspecte ce pot fi circumscrise,

conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., numai motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului,

motivul de recurs astfel determinat și examinând cauza sub toate aspectele, conform

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile

art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate

în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste

sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane

juridice de drept public sau în patrimoniul unor persoane juridice din cele prevăzute

la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile acestei ordonanțe

de urgență.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor pct. 13 din Normele metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000,

persoanei care a formulat o cerere de retrocedare îi revine obligația de a depune

orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului,

la data preluării abuzive, precum și actele care permit recunoașterea calității

de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării

cultului religios).

Pe baza lucrărilor dosarului

și a probelor administrate în cauză, prima instanță a concluzionat în mod corect

că imobilul în discuție se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și intervenientele

Episcopia Romano-Catolică T. și Parohia Romano-Catolică L. au făcut dovada calității

de beneficiar al retrocedării, decizia de retrocedare emisă de pârâtă întrunind

condițiile de legalitate, concluzie care a condus la adoptarea soluției de respingere

a acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Astfel, sub aspectul încadrării

imobilului în litigiu în categoria celor care pot forma obiectul retrocedării, în

condițiile O.U.G. nr. 94/2000, contestat prin cererea de recurs, starea tabulară

a acestuia redată în C.F. nr. X și nr. Y. atestă faptul că parcela identificată

topo cu nr. R, rezultată din dezlipirea acesteia din parcela cu top nr. AA și transcrierea

ei CF nr. Y, nou înființată, a fost preluată în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 266/1948, art. 51 alin. (1) și (3).

Potrivit art. 51

alin. (1) din acest act normativ, în vigoare și la data înscrierii în CF a dreptului

de proprietate al statului asupra parcelei respective bunurile mobile și imobile

folosite cu orice titlu de instituțiile școlare de orice grad și categorie (…) sunt

proprietatea statului și sunt date în folosință Ministerului Învățământului Public,

iar inadvertențele strecurate în înscrierea din CF nr. Y, Partea a II-a, efectuată

la 27 ianuarie 1950, în privința datei la care ar fi fost emis Decretul nr. 45,

invocat de recurentă în susținerea nelegalității hotărârii atacate (7 februarie

1945), act normativ care, prin art. 6, a „menținut în vigoare Decretul nr. 266/1948”,

nu sunt de natură a impune o altă concluzie sub acest aspect, evident fiind că un

act normativ nu poate fi „menținut în vigoare” sau abrogat prin dispoziții legale

anterioare adoptării lui.

Această modalitate de

dobândire a dreptului de proprietate de către Statul Român asupra parcelei în discuție

a fost reținută de altfel și prin decizia civilă nr. 1836/A/2002 a Tribunalului

Timiș, secția civilă, pronunțată în litigiul acelorași părți având ca obiect rectificarea

înscrierilor din CF nr. X și nr. Y, în sensul reunificării parcelelor respective,

anulării dezmembrării efectuate și sistării CF nr. Y.

Cum această chestiune

litigioasă este decisivă în soluționarea ambelor cauze, în virtutea prezumției lucrului

judecat care se aplică atunci când există „identitate de chestiuni” pentru a se

evita eventualele contradicții între hotărârile pronunțate de jurisdicții diferite,

constatarea reținută printr-un considerent decisiv în adoptarea soluției anterioare,

devenită irevocabilă, trebuie acceptată ca valabilă și pentru soluționarea procesului

ulterior, chiar dacă eventuala incidență a excepției autorității lucrului judecat,

care implică „identitatea de acțiuni”, nu poate fi pusă în discuție, dat fiind obiectul

diferit al celor două cauze.

Fiind cert stabilit, așadar,

că imobilul ce a format obiectul retrocedării prin decizia contestată a fost trecut

în proprietatea Statului Român ulterior datei de 6 martie 1945, se va concluziona

că susținerile contrare ale recurentei și criticile aduse sub acest aspect hotărârii

atacate, circumscrise, în condițiile anterior arătate, motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, astfel încât incidența acestui

motiv de nelegalitate nu poate fi reținută.

Constatând, totodată,

inexistența în cauză a vreunui alt motiv de nelegalitate de ordine publică, susceptibil

de a fi invocat din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. județul Timiș împotriva sentinței

civile nr. 327 din 5 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2008.