ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2621/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. județul Timiș a chemat în judecată Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în tot a deciziei nr. 1279 din 3 aprilie 2004 emisă de pârâtă, pe considerentul că aceasta nu a respectat prevederile legale, în sensul că între Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. și Parohia Romano-Catolică L. a avut loc un litigiu cu privire la imobilul în speță, pentru care reclamanta deține un drept real de administrare operativă, cu titlu legal.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că Parohia Romano-Catolică L. nu este persoană juridică îndreptățită să solicite retrocedarea acestui imobil întrucât din analiza cărții funciare, pe parcela topo cu nr. AA, este notată o clădire ce a aparținut din anul 1928 Uniunii tinerilor catolici germani, uniune ce avea personalitate juridică proprie și care în prezent nu mai există.

Constatând că nu-i aparține competența soluționării cauzei, Tribunalul Timiș a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 551 din 26 iunie 2007. Astfel sesizată, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 327 din 5 decembrie 2007, a respins acțiunea formulată de reclamanta Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. și a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de intervenientul Consiliul Local L. Totodată, a admis cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de intervenientele Episcopia Romano-Catolică T. și Parohia Romano-Catolică L. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta nu a deținut niciodată dreptul de proprietate, ci i-a fost atribuit doar un drept de administrare operativă care nu este echivalent cu proprietatea.

În consecință, instanța de fond reține că imobilul se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul cărora a fost emis actul administrativ atacat în speță și că intervenientele au dovedit în fața comisiei pârâte și a instanței calitatea cerută de O.U.G. nr. 94/2000, astfel că decizia de retrocedare emisă de pârâtă întrunește condițiile de legalitate și temeinicie. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L., solicitând casarea ei și în urma rejudecării cauzei în fond, admiterea acțiunii și a cererii de intervenție în interesul reclamantei formulată de Consiliul Local al comunei L. și anularea deciziei nr. 1279 din 3 aprilie 2007 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

În motivarea recursului, făcându-se referire generică, în drept, la prevederile art. 99- 316 C. proc. civ., s-a imputat primei instanțe faptul că nu a ținut cont de susținerile reclamantei în sensul că imobilul în litigiu a trecut cu titlu legal în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr. 45 din 7 februarie 1945, deci anterior datei de 6 martie 1945 prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât nu poate face obiectul retrocedării în condițiile acestui act normativ, aspecte ce pot fi circumscrise, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., numai motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând actele dosarului, motivul de recurs astfel determinat și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut Cultelor Religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unor persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

De asemenea, potrivit dispozițiilor pct. 13 din Normele metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, persoanei care a formulat o cerere de retrocedare îi revine obligația de a depune orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, precum și actele care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării cultului religios). Pe baza lucrărilor dosarului și a probelor administrate în cauză, prima instanță a concluzionat în mod corect că imobilul în discuție se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și intervenientele Episcopia Romano-Catolică T. și Parohia Romano-Catolică L. au făcut dovada calității de beneficiar al retrocedării, decizia de retrocedare emisă de pârâtă întrunind condițiile de legalitate, concluzie care a condus la adoptarea soluției de respingere a acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Astfel, sub aspectul încadrării imobilului în litigiu în categoria celor care pot forma obiectul retrocedării, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, contestat prin cererea de recurs, starea tabulară a acestuia redată în C.F.

nr. X și nr. Y. atestă faptul că parcela identificată topo cu nr. R, rezultată din dezlipirea acesteia din parcela cu top nr. AA și transcrierea ei CF nr. Y, nou înființată, a fost preluată în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 266/1948, art. 51 alin. (1) și (3). Potrivit art. 51 alin. (1) din acest act normativ, în vigoare și la data înscrierii în CF a dreptului de proprietate al statului asupra parcelei respective bunurile mobile și imobile folosite cu orice titlu de instituțiile școlare de orice grad și categorie (…) sunt proprietatea statului și sunt date în folosință Ministerului Învățământului Public, iar inadvertențele strecurate în înscrierea din CF nr. Y, Partea a II-a, efectuată la 27 ianuarie 1950, în privința datei la care ar fi fost emis Decretul nr. 45, invocat de recurentă în susținerea nelegalității hotărârii atacate (7 februarie 1945), act normativ care, prin art. 6, a „menținut în vigoare Decretul nr. 266/1948”, nu sunt de natură a impune o altă concluzie sub acest aspect, evident fiind că un act normativ nu poate fi „menținut în vigoare” sau abrogat prin dispoziții legale anterioare adoptării lui.

Această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către Statul Român asupra parcelei în discuție a fost reținută de altfel și prin decizia civilă nr. 1836/A/2002 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pronunțată în litigiul acelorași părți având ca obiect rectificarea înscrierilor din CF nr. X și nr. Y, în sensul reunificării parcelelor respective, anulării dezmembrării efectuate și sistării CF nr. Y. Cum această chestiune litigioasă este decisivă în soluționarea ambelor cauze, în virtutea prezumției lucrului judecat care se aplică atunci când există „identitate de chestiuni” pentru a se evita eventualele contradicții între hotărârile pronunțate de jurisdicții diferite, constatarea reținută printr-un considerent decisiv în adoptarea soluției anterioare, devenită irevocabilă, trebuie acceptată ca valabilă și pentru soluționarea procesului ulterior, chiar dacă eventuala incidență a excepției autorității lucrului judecat, care implică „identitatea de acțiuni”, nu poate fi pusă în discuție, dat fiind obiectul diferit al celor două cauze.

Fiind cert stabilit, așadar, că imobilul ce a format obiectul retrocedării prin decizia contestată a fost trecut în proprietatea Statului Român ulterior datei de 6 martie 1945, se va concluziona că susținerile contrare ale recurentei și criticile aduse sub acest aspect hotărârii atacate, circumscrise, în condițiile anterior arătate, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, astfel încât incidența acestui motiv de nelegalitate nu poate fi reținută. Constatând, totodată, inexistența în cauză a vreunui alt motiv de nelegalitate de ordine publică, susceptibil de a fi invocat din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Stațiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. județul Timiș împotriva sentinței civile nr. 327 din 5 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 iunie 2008.