ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5561/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5561/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

procedura derulată în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 05 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Timiș,

reclamanta Parohia Romano-Catolică Timișoara a chemat în judecată pe pârâta Comisia

specială de retrocedare a bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei

nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă, scoaterea imobilelor situate în

Timișoara din domeniul public și stabilirea dreptului de proprietate asupra acestora

în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta susține, în esență, următoarele:

Cererea reclamantei de

retrocedare în natură a imobilelor respective, formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000

a fost respinsă prin decizia atacată, cu motivarea că imobilele în litigiu se află

în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate parțial de o piață agroalimentară

concesionată către SC P. SA Timișoara și parțial de garaje aflate în proprietatea

unor persoane fizice, astfel că restituirea în natură a terenurilor nu este posibilă,

întrucât sunt ocupate de construcții noi, edificate ulterior preluării abuzive de

către Statul Român.

Pe cale de consecință,

pârâta a propus acordarea de despăgubiri, situație cu care nu reclamanta nu este

de acord, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, potrivit cărora „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere,

pentru cea ocupată de construcții noi (…) și pentru cea afectată unor amenajări

de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul

în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii

în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții ușoare sau demontabile”.

Reclamanta a mai susținut

că sunt aplicabile dispozițiile citate, întrucât atât piața agroalimentară, cât

și garajele reprezintă construcții ușoare și demontabile, nefiind vorba de clădiri,

case de locuit, blocuri, utilități publice etc., iar dreptul său de proprietate

nu poate fi îngrădit pe motivul existenței unor construcții noi de această natură,

în caz contrar fiind vorba de o ingerință în dreptul său de proprietate.

În drept, reclamanta a

invocat și prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâta

susține, în esență, că este legală decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 prin care

s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei, având în vedere situația

juridică a imobilelor, precizată în adresa din 29 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului

Timișoara, conform căreia terenul solicitat la retrocedare există în prezent și

este ocupat de piața agroalimentară concesionată, conform prevederilor H.G. nr.

38/1998, în favoarea SC P. SA Timișoara și o baterie de garaje aflate în proprietate

privată conform mențiunilor din cartea funciară, astfel că la emiterea deciziei,

în mod corect, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1), (3), (4) teza

I și alin. (6), ale art. 3 alin. (6), ale art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, și ale pct. 7 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1094/2005,

referitoare la noțiunea de „amenajări de utilitate publică”.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei referitoare la scoaterea imobilelor din domeniul public și stabilirea

dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea sa, pârâta susține că nu are

calitate procesuală pasivă și că, în reglementarea O.U.G. nr. 94/2000, apartenența

bunului la domeniul public nu constituie un impediment pentru restituirea în natură

a respectivului imobil.

Prin sentința civilă

nr. 164 din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Timiș a declinat competența materială de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, în considerarea prevederilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile

art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

apel

Prin sentința civilă

nr. 182 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal:

- a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă;

- a anulat decizia

nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a

bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România;

- a obligat-o pe pârâtă

să emită o nouă decizie cu privire la cererea formulată de reclamantă de retrocedare

a imobilului;

- a dispus ca pârâta să

efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii deciziei, a tuturor actelor

și operațiunilor necesare identificării și delimitării suprafeței de teren pe care

sunt amplasate garaje de suprafața de teren pe care este amplasată piața agroalimentară,

urmând a dispune restituirea în natură a suprafeței de teren aferentă garajelor;

- a respins cererea reclamantei

privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al

municipiului Timișoara.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a fost proprietara

imobilului situat în municipiul Timișoara, care a fost preluat de Statul Român în

temeiul Decretului nr. 927/1966.

La data de 12

februarie 2003, reclamanta a formulat o cerere de retrocedare a imobilului, în temeiul

O.U.G. nr. 94/2000.

Instanța a reținut că

este necontestat de către părți faptul că, la data formulării cererii de retrocedare,

imobilul respectiv se afla în domeniul public al statului, fiind ocupat parțial

de o piață agroalimentară și de mai multe garaje aflate în proprietatea unor terțe

persoane.

Prin decizia nr. 1884

din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă și care formează obiectul prezentei cauze,

a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului și s-a constatat calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la obținerea de despăgubiri în echivalent bănesc.

Curtea de apel a mai reținut

că este necontestat de către părți caracterul abuziv al preluării imobilului în

litigiu de către Statul Român.

Mai reține instanța că

cererea reclamantei de retrocedare în natură a fost respinsă, în considerarea dispozițiilor

art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru motivul că terenul respectiv este

ocupat parțial de o piață agroalimentară și de mai multe garaje aflate în proprietatea

unor terțe persoane.

În raport cu prevederile

art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, conform cărora „în cazul în care terenul

este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase libere” și „se retrocedează în natură terenurile pe care

s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile” și ale pct. 8 din Normele metodologice

aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, conform cărora „se vor restitui în natură terenurile

pe care au fost amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, etc.)”, Curtea

de apel a reținut că terenurile ocupate de garaje se impun a fi restituite în natură,

astfel că, sub acest aspect, este nelegală soluția pârâtei de respingere a cererii

de retrocedare.

Cu privire la suprafața

de teren ocupată de piața agroalimentară, Curtea de apel a reținut că aceasta este

afectată unei utilități publice, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 și

ale anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, precum și cu cele ale art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, nu poate

fi restituită în natură urmând a se stabili măsuri reparatorii în echivalent.

Cu privire la cererea

privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al

municipiului Timișoara, Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 1 alin. (7) din

O.U.G. nr. 94/2000, scoaterea imobilului din domeniul public este ulterioară emiterii

deciziei de admitere a cererii de restituire în natură, iar această măsură nu este

de competența Comisiei speciale de retrocedare, ci de competența autorităților indicate

de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În concluzie, Curtea de

apel a reținut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai

pentru suprafața de teren ocupată de piața agroalimentară, în timp ce, pentru suprafața

de teren ocupată de garaje, are dreptul la restituirea în natură, motiv pentru care,

în temeiul art. 18 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, se impune delimitarea suprafeței de teren ocupată de

piața agroalimentară de suprafața de teren ocupată de garaje, motiv pentru care

pârâta va fi obligată să efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii

deciziei, a tuturor actelor și operațiunilor necesare identificării și delimitării

celor două suprafețe de teren.

Împotriva sentinței civile

nr. 182 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a arătat că terenul pe care au fost edificate garajele din beton

este ocupat de construcții noi, provizorii, iar nu ușoare și demontabile, împrejurare

pentru care se impune modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata-reclamantă Parohia Romano-Catolică Timișoara a solicitat respingerea

recursului ca neîntemeiat, arătând că este îndreptățită la restituirea în natură

a terenului pe care sunt amplasate construcții ușoare, în baza art. 1 alin. (4)

din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 8 din Normele metodologice de aplicare a acesteia,

dispozitivul sentinței înlăturând orice arbitrariu.

În susținerea apărărilor

sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în copie, un plan de situație a imobilului,

încheierea nr. 1486/930 a Judecătoriei urbane Timișoara, deciziunea nr. 4163/931

a aceleiași instanțe și „extractele funduare” din anul 1930.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în calea de atac și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

motivelor de recurs

Decizia administrativă

prin care autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor

(terenuri) situate în municipiul Timișoara și a constatat calitatea Parohiei Româno-Catolice

din Timișoara de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost motivată în fapt pe

împrejurarea că terenurile se află în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate

parțial de o piață agroalimentară și parțial de garaje aflate în proprietatea unor

persoane fizice.

În drept, decizia a fost

întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1), (4) și (6) și art. 5 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale

art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de fond a reținut

însă corect că în speță erau incidente prevederile art. 1 alin. (4) teza finală

din O.U.G. nr. 194/2000, potrivit cărora terenurile pe care s-au ridicat construcții

ușoare sau demontabile se restituie în natură.

Interpretarea pe care

recurenta-pârâtă a dat-o acestei prevederi legale, în sensul că garajele nu ar intra

în categoria construcțiilor ușoare și demontabile, ci sunt „construcții noi provizorii”

este infirmată de dispozițiile exprese ale pct. 8 din Normele metodologice de aplicare

a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările ulterioare,

norme emise în vederea organizării executării art. 1 din ordonanță, potrivit cărora

„se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare

sau demontabile (garaje, chioșcuri și altele asemenea), chiar dacă amplasarea acestora

a fost autorizată (construcțiile care au acest regim se amplasau potrivit legii,

numai pe perioadă determinată – autorizația era temporară)”.

în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare

ori de modificare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

sau art. 304

1

C. proc. civ.

Reținând culpa procesuală

a recurentei-pârâte, Înalta Curte o va obliga să-i plătească intimatei-reclamante

cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dar va face

aplicarea alin. (3) al aceluiași articol și va reduce cuantumul onorariului de avocat

la care va fi obligată partea căzută în pretenții până la o sumă considerată rezonabilă

în raport cu volumul și complexitatea activității de asistență juridică prestate

în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

împotriva sentinței civile nr. 182 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

să plătească intimatei-reclamante suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2009.