ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5561/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta Parohia Romano-Catolică Timișoara a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă, scoaterea imobilelor situate în Timișoara din domeniul public și stabilirea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta susține, în esență, următoarele: Cererea reclamantei de retrocedare în natură a imobilelor respective, formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 a fost respinsă prin decizia atacată, cu motivarea că imobilele în litigiu se află în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate parțial de o piață agroalimentară concesionată către SC P. SA Timișoara și parțial de garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice, astfel că restituirea în natură a terenurilor nu este posibilă, întrucât sunt ocupate de construcții noi, edificate ulterior preluării abuzive de către Statul Român. Pe cale de consecință, pârâta a propus acordarea de despăgubiri, situație cu care nu reclamanta nu este de acord, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, potrivit cărora „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi (…) și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile”. Reclamanta a mai susținut că sunt aplicabile dispozițiile citate, întrucât atât piața agroalimentară, cât și garajele reprezintă construcții ușoare și demontabile, nefiind vorba de clădiri, case de locuit, blocuri, utilități publice etc., iar dreptul său de proprietate nu poate fi îngrădit pe motivul existenței unor construcții noi de această natură, în caz contrar fiind vorba de o ingerință în dreptul său de proprietate.

În drept, reclamanta a invocat și prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, pârâta susține, în esență, că este legală decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei, având în vedere situația juridică a imobilelor, precizată în adresa din 29 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Timișoara, conform căreia terenul solicitat la retrocedare există în prezent și este ocupat de piața agroalimentară concesionată, conform prevederilor H.G. nr. 38/1998, în favoarea SC P. SA Timișoara și o baterie de garaje aflate în proprietate privată conform mențiunilor din cartea funciară, astfel că la emiterea deciziei, în mod corect, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1), (3), (4) teza I și alin. (6), ale art. 3 alin. (6), ale art. 5 alin. (5) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, și ale pct. 7 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, referitoare la noțiunea de „amenajări de utilitate publică”. În ceea ce privește solicitarea reclamantei referitoare la scoaterea imobilelor din domeniul public și stabilirea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea sa, pârâta susține că nu are calitate procesuală pasivă și că, în reglementarea O.U.G. nr. 94/2000, apartenența bunului la domeniul public nu constituie un impediment pentru restituirea în natură a respectivului imobil. Prin sentința civilă nr. 164 din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Timiș a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în considerarea prevederilor art. 3 alin. (7) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 182 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; - a anulat decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România; - a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie cu privire la cererea formulată de reclamantă de retrocedare a imobilului; - a dispus ca pârâta să efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii deciziei, a tuturor actelor și operațiunilor necesare identificării și delimitării suprafeței de teren pe care sunt amplasate garaje de suprafața de teren pe care este amplasată piața agroalimentară, urmând a dispune restituirea în natură a suprafeței de teren aferentă garajelor; - a respins cererea reclamantei privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al municipiului Timișoara.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a fost proprietara imobilului situat în municipiul Timișoara, care a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 927/1966. La data de 12 februarie 2003, reclamanta a formulat o cerere de retrocedare a imobilului, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Instanța a reținut că este necontestat de către părți faptul că, la data formulării cererii de retrocedare, imobilul respectiv se afla în domeniul public al statului, fiind ocupat parțial de o piață agroalimentară și de mai multe garaje aflate în proprietatea unor terțe persoane. Prin decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă și care formează obiectul prezentei cauze, a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului și s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la obținerea de despăgubiri în echivalent bănesc.

Curtea de apel a mai reținut că este necontestat de către părți caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către Statul Român. Mai reține instanța că cererea reclamantei de retrocedare în natură a fost respinsă, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru motivul că terenul respectiv este ocupat parțial de o piață agroalimentară și de mai multe garaje aflate în proprietatea unor terțe persoane. În raport cu prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, conform cărora „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere” și „se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile” și ale pct. 8 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1094/2005, conform cărora „se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, etc.)”, Curtea de apel a reținut că terenurile ocupate de garaje se impun a fi restituite în natură, astfel că, sub acest aspect, este nelegală soluția pârâtei de respingere a cererii de retrocedare. Cu privire la suprafața de teren ocupată de piața agroalimentară, Curtea de apel a reținut că aceasta este afectată unei utilități publice, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 și ale anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și cu cele ale art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, nu poate fi restituită în natură urmând a se stabili măsuri reparatorii în echivalent.

Cu privire la cererea privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al municipiului Timișoara, Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, scoaterea imobilului din domeniul public este ulterioară emiterii deciziei de admitere a cererii de restituire în natură, iar această măsură nu este de competența Comisiei speciale de retrocedare, ci de competența autorităților indicate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În concluzie, Curtea de apel a reținut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai pentru suprafața de teren ocupată de piața agroalimentară, în timp ce, pentru suprafața de teren ocupată de garaje, are dreptul la restituirea în natură, motiv pentru care, în temeiul art. 18 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se impune delimitarea suprafeței de teren ocupată de piața agroalimentară de suprafața de teren ocupată de garaje, motiv pentru care pârâta va fi obligată să efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii deciziei, a tuturor actelor și operațiunilor necesare identificării și delimitării celor două suprafețe de teren.

3. Recursul pârâtei Împotriva sentinței civile nr. 182 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că terenul pe care au fost edificate garajele din beton este ocupat de construcții noi, provizorii, iar nu ușoare și demontabile, împrejurare pentru care se impune modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. 4. Apărările intimatei-reclamante Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Parohia Romano-Catolică Timișoara a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că este îndreptățită la restituirea în natură a terenului pe care sunt amplasate construcții ușoare, în baza art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 94/2000 și art. 8 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, dispozitivul sentinței înlăturând orice arbitrariu. În susținerea apărărilor sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în copie, un plan de situație a imobilului, încheierea nr. 1486/930 a Judecătoriei urbane Timișoara, deciziunea nr. 4163/931 a aceleiași instanțe și „extractele funduare” din anul 1930. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în calea de atac și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs Decizia administrativă prin care autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor (terenuri) situate în municipiul Timișoara și a constatat calitatea Parohiei Româno-Catolice din Timișoara de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost motivată în fapt pe împrejurarea că terenurile se află în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate parțial de o piață agroalimentară și parțial de garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice. În drept, decizia a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1), (4) și (6) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de fond a reținut însă corect că în speță erau incidente prevederile art. 1 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 194/2000, potrivit cărora terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile se restituie în natură. Interpretarea pe care recurenta-pârâtă a dat-o acestei prevederi legale, în sensul că garajele nu ar intra în categoria construcțiilor ușoare și demontabile, ci sunt „construcții noi provizorii” este infirmată de dispozițiile exprese ale pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G.

nr. 1164/2002, cu modificările ulterioare, norme emise în vederea organizării executării art. 1 din ordonanță, potrivit cărora „se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, chioșcuri și altele asemenea), chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată (construcțiile care au acest regim se amplasau potrivit legii, numai pe perioadă determinată – autorizația era temporară)”. 2. Soluția pronunțată în recurs Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare ori de modificare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ. Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, Înalta Curte o va obliga să-i plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., dar va face aplicarea alin. (3) al aceluiași articol și va reduce cuantumul onorariului de avocat la care va fi obligată partea căzută în pretenții până la o sumă considerată rezonabilă în raport cu volumul și complexitatea activității de asistență juridică prestate în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 182 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2009.