ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2134/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Sibiu, reclamantul C.S.Ș.Ș.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, C.S.B.E. C.A. din România și Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și restabilirea situației anterioare de carte funciară. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1968 s-a înființat Ș.S.Ș.S.

în temeiul Deciziei nr. 170 a Consiliului Local al județului Sibiu, iar în anul 1976, în baza Deciziei nr. 525 a Consiliului Popular al județului Sibiu, Ș.S.Ș.S. a primit dreptul de administrare asupra imobilului înscris în CF XXX sub nr. top. X1, Y1, compus din construcții de locuințe și alte dependințe în suprafață de 1037 mp, drept care a fost intabulat în cartea funciară în temeiul încheierii de intabulare nr. 2809/1976. Conform înscrierilor din CF XXX Sibiu, imobilul cu număr top X1 și Y1 apare ca fiind dezmembrat din imobilul cu nr. top. X și Y. Deși în foaia de avere apare această mențiune, în foaia de proprietate nu s-a operat nicio înscriere din care să rezulte anul în care s-a efectuat dezmembrarea sau încheierea în baza căreia a fost operată intabularea imobilului cu nr. top.

X1 și Y1. A mai precizat reclamantul că decizia atacată nu i-a fost comunicată, în calitate de deținător al imobilului, luând cunoștință despre existența acesteia doar după promovarea de către C.S.B.E. C.A. din România a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară nr. 70577/2008, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1104/306/2009 al Judecătoriei Sibiu, respectiv la data de 21 septembrie 2009, când i-a fost eliberată de către Biroul de Carte Funciară Sibiu, urmare a cererii sale, copia încheierii atacate împreună cu toate actele atașate acesteia. Precizează reclamantul că solicită anularea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 întrucât C.S.B.E. C.A. din România nu are calitate de persoană îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului identificat în CF XXX Sibiu sub nr. top X1 și Y1, în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, imobilul în litigiu neintrând în proprietatea statului în mod abuziv. În dezvoltarea motivelor de nulitate, reclamantul a arătat că în urma transcrierii imobilului în CF XXX Sibiu, în foia de proprietate sub B1 apare mențiunea că dreptul de proprietate asupra imobilului transcris din CF YYY Sibiu a fost intabulat în favoarea Statului Român - Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcțiunea Proprietății, Serviciul pentru Administrarea și Lichidarea Bunurilor Grupului Etnic German, cu titlu de drept conform dispozițiilor art. 1 alin. ultim din Legea nr. 485/1944 și a Legii nr. 1022 din 30 noiembrie 1946. Rezultă așadar că imobilul cu nr. top. X și Y a intrat în proprietatea Statului Român în mod legal și valabil în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Legii nr. 830/1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România.

Precizează reclamantul că Biserica Regnicolară Evanghelică de confesiune augsburgică a încheiat la 11 august 1942 cu Grupul Etnic German "Convenția Generală privind raportul Bisericii Regnicolară Evanghelică de confesiune augsburgică față de Grupul Etnic German din România", potrivit dispozițiilor acestei convenții, Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România predând toate instituțiile germane școlare și de educație conduse de ea Grupului Etnic German, toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei servind scopurilor școlare și de educație. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 485/1944 "Statul Român devine la data prezentei legi proprietarul bunurilor aparținând Grupului Etnic German din România.

Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând Grupului Etnic German sunt lovite de indisponibilitate, fără îndeplinirea vreunei formalități. Pe aceeași dată, Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând Grupului Etnic German Român, subrogându-se acestuia. Instanțele de carte funduară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri". Conform Deciziunii civile nr. 87/1947 a Curții de Apel Sibiu, a fost respinsă cererea Bisericii Regnicolară Evanghelică C.A. din România prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, anularea efectelor Legii nr. 485/1944. A opinat reclamantul că toate aceste argumente demonstrează faptul că imobilul cu nr. top.

X și Y a intrat în proprietatea Statului Român în mod valabil. Deoarece statul devine proprietar ca urmare a aplicării Legii nr. 485/1944, deci înainte de 6 martie 1945, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000. A mai arătat reclamantul că potrivit deciziei atacate, Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România i-a fost retrocedat în natură imobilul compus din construcție și teren împreună cu părțile comune indivize, înscris în CF XXX Sibiu sub nr. top. X1 și Y1. Din studiul cărții Funciare nr. XXX Sibiu rezultă că sub A2 este înscris imobilul cu nr. top. X1 și Y1 construcții cu locuințe și alte dependințe în suprafață de 1037 mp, imobil identic ca suprafață cu cel înscris sub A1 având nr. top.

X și Y. Întrucât în dreptul imobilului cu nr. top. X1 și Y1 nu apare nicio trimitere la foaia de proprietate sau o altă încheiere de intabulare ulterioară celei cu numărul 9036/1947, rezultă că este vorba de unul și același imobil, cu cel de sub A1, care a rămas în proprietatea Statului Român, neexistând niciun alt indiciu cu privire la o posibilă preluare abuzivă în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000. Mai arată reclamantul că petentul Consistoriul Evanghelic, fiind un organ administrativ și de disciplină în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România, pe lângă faptul că nu este persoana îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului în litigiu, nu are nici calitatea de a formula o astfel de cerere, deoarece cultul religios este reprezentat de biserică potrivit Decretului-lege nr. 177/1940, cea care are personalitate juridică, și nu de un organ administrativ.

Totodată, reclamantul susține că decizia de retrocedare atacată este nelegală întrucât din preambulul acesteia rezultă că Dosarul nr. 947/2003 întocmit în baza cererii de retrocedare a fost soluționat parțial. Prin întâmpinare, pârâții C.S.B.E. C.A. din România și Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România au invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Sibiu. Cu privire la fondul cauzei au arătat în esență că acțiunea este neîntemeiată, întrucât imobilul în litigiu a constituit proprietatea Bisericii Regnicolară Evanghelică C.A. din România înainte de preluarea de către stat, preluare care nu a fost valabilă întrucât Decretul-lege nr. 485/1944 nu se aplica bunurilor aflate în proprietatea acestei biserici, aceasta fiind distinctă de Grupul Etnic German.

Pârâtul C.S.B.E. C.A. din România a ridicat și excepția de tardivitate a acțiunii. În susținerea excepției a invocat prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. 94/2000, arătând că decizia de retrocedare a fost comunicată Inspectoratului Școlar Județean Sibiu care nu a contestat-o, reclamantul luând cunoștință despre existența deciziei la data de 17 decembrie 2008, când reprezentantul său s-a prezentat în vederea negocierii contractului de închiriere pentru spațiul retrocedat. Excepția de necompetență materială a fost admisă prin Sentința nr. 70/C.A./2010 a Tribunalului Sibiu, dispunându-se în consecință declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 3523/85/2009, iar prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive arătând că nu are calitatea de emitent al actului supus cenzurii instanței judecătorești. Prin încheierea dată la 29 iunie 2010, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ., s-a luat act de renunțarea la judecata acțiunii reclamantului împotriva pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului fiind respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea din 2 noiembrie 2010. Prin cererea de intervenție denumită ca fiind în interes propriu, intervenientul Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu a solicitat anularea Deciziei nr. 1908 din 10 11 2008 prin care s-a dispus restituirea imobilului cu nr. top. X1 și Y1 înscris în CF XXX Sibiu, decizie care a fost supusă cenzurii instanței de contencios administrativ și prin acțiunea reclamantului C.S.Ș.Ș.S.

Ulterior, intervenientul a precizat cererea de intervenție ca fiind formulată în interesul reclamantului, invocând în motivarea cererii motive identice cu cele susținute de către reclamant în acțiunea introductivă. Prin încheierea dată la 12 octombrie 2010 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu. Prin întâmpinare, pârâții C.S.B.E. C.A. din România și Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România au solicitat respingerea cererii de intervenție. 2. Hotărârea Curții de apel. Prin Sentința nr. 294/F/C.A. din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de Contencios Administrativ și Fiscal a fost respinsă excepția tardivității introducerii acțiunii invocată de pârâtul C.S.B.E.

C.A. din România, precum și acțiunea formulată. A fost de asemenea respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul Inspectoratul Școlar al județului Sibiu. În ce privește excepția invocată, instanța a reținut că reclamantul este terț în raport cu decizia atacată, iar aceasta nu i-a fost comunicată, așa cum rezultă din Adresa nr. 740/C din 11 mai 2010 emisă de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. În raport cu prevederea art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, s-a reținut că deciziile Comisiei speciale de retrocedare, reprezentând acte administrative, pot fi atacate de către terți la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, aceștia având la dispoziție un termen de un an de la data luării la cunoștință.

Cum procesul-verbal de care se prevalează pârâtul în sprijinul susținerilor sale confirmă prezența la negocieri a reprezentantului reclamantei, judecătorul fondului a apreciat că data luării la cunoștință de către reclamant este 17 decembrie 2008, acțiunea fiind așadar promovată în interiorul termenului de un an prevăzut de lege. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit înscrierilor din C.F. nr. YYY Sibiu, imobilul cu număr top X și Y a fost intabulat inițial în favoarea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, reprezentată prin Consistoriul Regnicolar Evanghelic C.A.

din Sibiu, iar la data de 27 septembrie 1947, în baza Adresei nr. 1448/1947 a Administrației Regionale Sibiu, imobilul a fost transcris în CF XXX în favoarea Statului Român reprezentat prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcțiunea Proprietății, Serviciul pentru Administrarea și Lichidarea Bunurilor Grupului Etnic German, cu titlu de drept conform Legilor nr. 485 din 7 octombrie 1944 și nr. 1022 din 30 noiembrie 1946. Între aceste două înscrieri, în cartea funciară nu a mai fost operată o altă mențiune privind transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului. Conform înscrierilor din foaia de avere a Cărții Funciare nr. XXX Sibiu, imobilul în litigiu cu nr. top. X1 și Y1 a fost dezmembrat din imobilul cu nr. top.

inițial X și Y. Asupra acestui imobil a fost înscris dreptul de administrare în favoarea Ș.S.Ș.S., prin Încheierea nr. 2810/1976. S-a mai reținut că din copia cărții funciare nr. YYY Sibiu rezultă că aplicarea efectivă a Decretului-lege nr. 485/1944 s-a făcut numai în septembrie 1947, dată la care imobilul era intabulat asupra Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, persoană juridică distinctă de Grupul Etnic German, care nu a fost intabulat în cartea funciară asupra acestui imobil, deoarece Convenția Generală încheiată în anul 1942 între Grupul Etnic German și Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. nu a mai fost aprobată conform clauzelor înscrise în art. III pct. 3 din Convenție.

Ca urmare, a apreciat judecătorul fondului, în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, Convenția Generală din 1942 nu a produs efectul juridic al transferului dreptului de proprietate către Grupul Etnic German, deoarece, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în sistemul de carte funciară instituit prin acest act normativ, înscrierea în cartea funciară avea nu numai un efect de opozabilitate față de terț, ci, în primul rând, efect constitutiv de drepturi, fiind reglementată ca o condiție necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale. Astfel, la data preluării de către stat, bunul aparținea unui cult religios în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Actele normative invocate de reclamant ca izvor al dreptului de proprietate al statului privesc regimul juridic al Grupului Etnic German și al bunurilor aflate în proprietatea acestuia, astfel încât nu puteau produce efecte ope legis asupra proprietarului tabular de la acea dată al imobilului din litigiu, respectiv Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România. În consecință, nu se poate vorbi despre stingerea dreptului de proprietate al cultului religios anterior datei de 27 septembrie 1947, când Statul Român a fost înscris ca titular. Cum, imobilul a fost preluat de la Consistoriul Regnicolar la Bisericii Evanghelice C.A. din România și intabulat asupra Statului Român în septembrie 1947, deci după data de 6 martie 1945, cererea de restituire se încadrează în procedurile O.U.G.

nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 și republicată în baza Legii nr. 247/2005. În ce privește susținerea reclamantului în sensul că pârâtul C.S.B.E. C.A. din România nu are calitatea de persoană îndreptățită la retrocedare, prima instanță a reținut că potrivit înscrierilor din CF YYY Sibiu, proprietarul imobilului a fost Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România reprezentată prin Consistoriul Regnicolar Evanghelic C.A. din Sibiu, iar potrivit art. 90 din Statutul organic al Biserici Regnicolare Evanghelice C.A. din România aprobat în anul 1927, corpurile reprezentative supreme pentru întreaga biserică sunt Consistoriul Regnicolar și Congresul Bisericesc General.

Ulterior, prin Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase s-a abrogat Legea nr. 54/1928 pentru Regimul general al cultelor și s-a instituit în sarcina tuturor cultelor religioase din România obligativitatea întocmirii unor statute noi de organizare, astfel că în baza acestor noi prevederi legale, a fost întocmit un nou statut al Bisericii Evanghelice C.A. din România, statut aprobat prin Decretul nr. 627/1949, aflat în vigoare și în prezent. Odată cu aprobarea acestui nou statut, denumirea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România a fost înlocuită cu cea de Biserica Evanghelică C.A. din Republica Populară Română, iar Consistoriul Regnicolar Evanghelic a devenit C.S.B.E.

C.A. din România, conform art. 87 din noul statut al Bisericii Evanghelice C.A. din România, C.S.B.E. C.A. reprezentând tot unul dintre forurile reprezentative supreme pentru întreaga biserică alături de Congresul Bisericesc General. De asemenea și prin Adresa nr. 1967/D.R.C. din 3 noiembrie 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor - Secretariatul de Stat pentru Culte, se confirmă faptul că Biserica Evanghelică Regnicolară C.A. din România este același cult religios cu Biserica Evanghelică C.A. din România, iar Consistoriul Superior este forul său titular, continuatorul Consistoriului Evanghelic Regnicolar, existent anterior apariției Decretului nr. 177/1948. În atare condiții C.S.B.E. C.A.

din România este succesorul în drepturi al titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, fiind așadar îndreptățit la restituirea imobilului. S-a apreciat de asemenea neîntemeiată și susținerea reclamantului în sensul că decizia atacată este nelegală pe motiv că cererea de retrocedare a fost soluționată doar parțial, întrucât cererea de retrocedare se referă la imobilul cu număr top X și Y, iar decizia atacată a fost emisă cu privire la imobilul cu număr top. X1 și Y1, iar în condițiile în care imobilul cu număr top inițial X și Y a fost dezmembrat, nu se impunea o soluționare globală a cererii de retrocedare. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul C.S.Ș.Ș.S.

și intervenientul Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu. Recurentul-reclamant invocă motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ., iar recurentul-intervenient dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Prin cererile de recurs recurenții critică în esență sentința sub următoarele aspecte. 3.1. Între părți a mai existat un litigiu de natură civilă, soluționat de instanțele competente, iar asupra dreptului litigios clarificat în litigiu civil, prin decizia irevocabilă a Curții de Apel Alba Iulia cu nr. 166 din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1104/306/2009, în raportul soluționat are autoritate de lucru judecat, iar problemele de drept dezlegate care sunt întru totul valabile și în litigiul de față, chiar dacă natura litigiului a fost diferită de cel de față.

3.2. Prima instanță a interpretat greșit actele juridice care sunt aplicabile în cauză. Sub acest aspect arată că din proba cu înscrisuri administrată în cauză rezultă că bunurile au fost trecute prin Convențiunea din 1942 în favoarea Grupului Etnic German, că aceste bunuri mobile și imobile au fost preluate de Statul Român anterior datei de 6 martie 1945, iar la preluare era efectiv proprietar Grupul Etnic German și că Statul Român le-a preluat de la acesta. 3.3 Prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale, respectiv Legea nr. 113/1938, Legea nr. 7/1996 și O.G. nr. 94/2000 apreciind că imobilul în litigiu a fost preluat de statul Român în perioada de referință a legii, respectiv la 27 septembrie 1947. În dezvoltarea acestei critici, recurentele susțin că imobilul din litigiu a fost preluat anterior datei de 6 martie 1945 prin efectul Legii nr. 485/1944.

Chiar dacă data înscrierii în cartea funciară s-a făcut ulterior, nu are nicio relevanță, pentru că proprietatea a fost dobândită de drept la data intrării în vigoare a Legii nr. 485/1944 care a fost publicată în M. Of. nr. 233/8.10.1944 și a Legii nr. 615 din 3 decembrie 1944 și în aceste condiții nu este supus restituirii în temeiul O.G. nr. 94/2000. 3.4. Instanța de fond nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparținut comunităților naționale din România, preluate abuziv și cele ale O.U.G. nr. 94/2000, care impunea a se face distincție între imobilele care nu erau lăcașe de cult și alte imobile care nu erau lăcașe de cult sau foloseau exercitării cultului.

4. Apărările formulate de intimați. Prin întâmpinările formulate în cauză conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-pârât C.S.B.E. C.A. din România a invocat excepția tardivității recursului și a motivelor de recurs formulate de C.S.Ș.Ș.S. depuse la 17 mai 2011, având în vedere data comunicării sentinței și a prevederilor art. 303 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 284 alin. (3). Intimații-pârâți prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Intimații au arătat că prin sentința recurată s-a stabilit în mod legal, pe baza actelor doveditoare depuse la dosar că aplicarea efectivă a Decretului-lege nr. 485/1944 s-a făcut numai în septembrie 1947, dată la care imobilul era intabulat în favoarea Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A.

din România, persoană juridică distinctă de Grupul Etnic German, care nu a fost intabulat în cartea funciară asupra acestui imobil, deoarece Convenția Generală încheiată în anul 1942 între Grupul Etnic German și Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. nu a mai fost aprobată conform clauzelor înscrise în art. III pct. 7 din Convenție. Momentul preluări imobilului de către stat este ulterior datei de 27 septembrie 1947 și prin urmare intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000. Înalta Curte, verificând regularitatea sesizării cu recursul formulat de reclamant constată că hotărârea primei instanțe a fost comunicată la data de 29 aprilie 2011 iar recursul a fost formulat la 13 mai 2011 conform mențiunilor aflate pe plicul depus la dosar.

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 303(2) C. proc. civ. termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii. Cum cererea de recurs cuprinde și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul fiind depusă cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinței, excepția tardivității invocate de intimată este nefondată, urmând a fi respinsă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant C.S.Ș.Ș.S. Brașov a contestat la instanța de contencios administrativ competentă, legalitatea Deciziei nr. 1908 din 10 noiembrie 2008 prin care intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a retrocedat imobilul situat în municipiul Sibiu, Str. G.M.

nr. 18, înscris în Cartea funciară nr. XXX a localității Brașov, județul Sibiu, nr. top X1 și Y1, intimatei-pârâte C.S.B.E. C.A. Imobilul retrocedat prin Decizia nr. 1908 din data de 10 noiembrie 2008 a Comisiei speciale de retrocedare se găsea la data soluționării cererii de retrocedare, în domeniul public al statului român și în administrarea operativă a Ș.S.Ș.S. Motivele cererii de chemare în judecată, care coincid cu motivele de recurs, vizează nelegalitatea actului administrativ atacat sub un dublu aspect: aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, care are ca perioadă de referință intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unei cereri de retrocedare care privește un imobil preluat anterior acestei perioade reclamantul susținând că această decizie este nelegală și netemeinică, întrucât imobilul a fost preluat de către statul Român pe bază de lege, înainte de 06 martie 1945, astfel că nu face obiectul O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar, în afară de acesta solicitantul C.S.B.E. C.A. din România nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin înscrisurile anexate cererii adresate comisiei. Examinând sentința Curții de apel, prin prisma motivelor de recurs reținute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări și concluzii scrise, precum și, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală. În concret, analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reține aspectele prezentate în continuare.

1. Pentru a clarifica problemele de drept supuse dezlegării în cadrul primului motiv de recurs se impune, mai întâi, a se stabili dacă înțelegerea încheiată la data de 11 august 1942, denumită de părți "Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de Grupul Etnic German din România" a produs efectul translativ de proprietate invocat de recurent. Concluzia fondului, în sensul că Grupul Etnic German nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului vizat de decizia de retrocedare, este corectă. Grupul Etnic German a avut cel mult dreptul de a folosi imobilul, potrivit art. II pct. 4 din "Convenția Generală", dobândirea proprietății fiind condiționată de intabulare care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entități juridice (persoană de drept public în baza Legii nr. 830/1940).

La momentul respectiv era în vigoare art. 431 C. civ. austriac (Decretul-lege nr. 115/1938 s-a pus în aplicare în Transilvania începând cu anul 1948), potrivit căruia: "Pentru transmiterea proprietății bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziție să se înregistreze în registrele publice, destinate pentru acest scop. Această operațiune se numește intabulare". Prin urmare, și anterior Decretului-lege nr. 115/1938 înscrierea dreptului real în Cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi. În cauză însă, nu s-au realizat nici măcar operațiunile premergătoare intabulării, indicate chiar în cuprinsul "Convenției Generale", la art. III pct. 7, fiindcă predarea averii urma să se realizeze în baza "hotărârilor reprezentanților comunităților bisericești pentru averea comunităților locale" și a "declarațiilor de primire din partea Grupului Etnic German", iar aceste documente nu există.

În plus, Convenția intra în vigoare, în partea privitoare la predarea averii, "în ziua publicării legii de scutire de impozite excepționale pentru transcrierea drepturilor de proprietate", care, de asemenea, nu a fost adoptată. Toate aceste considerații converg către concluzia că dreptul de proprietate al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. asupra imobilului în discuție nu a fost afectat prin încheierea "Convenției Generale" din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român, în data de 27 septembrie 1947 direct de la Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România, în baza Adresei nr. 1448 din data de 23 septembrie 1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Administrația Regională Sibiu.

Așa fiind, urmează a se stabili dacă Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial din data de 8 octombrie 1944 prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România și s-a dispus ca toate bunurile proprietatea acestuia să devină proprietatea statului român, era apt să producă vreo consecință cu privire la un bun care nu se afla în patrimoniul grupului. În mod evident răspunsul este negativ, fiindcă "nemo dat quod non habet", nimeni nu poate transmite ceea ce nu are. Prin urmare în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată că Decretul-lege nr. 485/1944 nu se aplică bunurilor aflate în proprietatea Bisericii Regnicolară Evanghelică aceasta fiind distinctă de Grupul Etnic German iar prin urmare bunurile Bisericii nu au fost trecute de drept în proprietatea statului la momentul intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 485/1944, preluarea a operat pe data intabulării în cartea funciară a acesteia.

2. În ceea ce privește susținerea recurenților potrivit cărora instanța nu a făcut o corelare corectă între aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 83/1999, privind imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România, preluate abuziv și cele ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost niciodată locaș de cult și nici nu a folosit exercitării de ritualuri ale cultului religios pentru că era un imobil cu destinație laică, pe care biserica evanghelică l-a predat de bunăvoie, criticile sunt nefondate. Înalta Curte constată că cererea de retrocedare a fost depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, fiind soluționată de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, prin hotărârea atacată, prin admitere cu motivarea că solicitarea se încadrează în prevederile acestui act normativ imobilul neavând destinație de locaș de cult al căror regim juridic este reglementat prin lege specială.

În fine, așa cum bine au punctat intimatele, nu există o legătură de cauzalitate între procesul prin care recurentul-reclamant a contestat decizia emisă de către Comisia Specială pentru Retrocedare și litigiul menționat în motivele de recurs având ca obiect radierea înscrierii de intabulare nr. 70577 din 17 decembrie 2008 a O.C.P.I Sibiu referitoare la menținerea dreptului de administrare al Ș.S.Ș.S. asupra imobilului retrocedat pentru a se reține autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în acel litigiu raportate la cauza dedusă judecății. Totodată nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat nici în privința comparației realizată de recurentul-reclamant între sentința recurată și "Decizia civilă nr. 87 din 22 martie 1947 pronunțată de Curtea de Apel Sibiu, având în vedere cadrul legislativ existent la data pronunțării acestei decizii și cadrul normativ special aplicabil cauzei, constând în O.U.G.

nr. 94/2000, care reglementează retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat, cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru partea căzută în pretenții la cererea intimatului C.S.B.E., prin obligarea la 189,98 RON cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport conform înscrisului depus la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de C.S.Ș.Ș.S. invocată de intimatul la 189,98 RON cheltuieli de judecată C.A. din România. Respinge recursurile declarate de C.S.Ș.Ș.S. și de Inspectoratul Școlar al Județului Sibiu împotriva Sentinței nr. 294/F/C.A. din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurenta la plata sumei de 189,98 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul la 189,98 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2012. Procesat de GGC - GV