ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1703/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 03.11.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7281/31.08.2017 emise de Comisia pârâtă și comunicată la 05.10.2017 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acestui document, respectiv cel înscris în CF Sibiu 1019 nr. top x, 6468/1553, 669, 1841, ulterior transcris în CF Sibiu nr. 12194 iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

La primul termen de judecată, reclamanta a modificat (completat) acțiunea solicitând constatarea faptului că încheierea Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. s-a făcut în condiții de dictat al acestei din urmă formațiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietății, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate sunt lovite de nulitate absolută.

Prin sentința civilă nr. 185/2018 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive în privința cererii adiționale.

A fost respinsă contestația modificată (completată) formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva Deciziei 7285/31.08.2017 emise de pârâtă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Parohia Evanghelică CA Sibiu, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare sau rejudecarea în fond a litigiului.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a făcut referire la Convenția din 1942 și și-a bazat hotărârea pe aceasta, dar nu i-a analizat conținutul pentru a constata dacă condițiile suspensive prevăzute de aceasta au fost sau nu îndeplinite.

Recurenta a susținut că instanța de fond a făcut o confuzie între presupusa transmisiune a proprietății de la comunitatea bisericească la A., transmisiune care nu a avut loc, și trecerea în proprietatea statului din 1946 care s-a făcut în temeiul Legii nr. 485/1944 și în care proprietatea s-a făcut direct de la comunitatea bisericească la stat, fără a fi existat nicio mențiune în cartea funciară cu privire la A.. A menționat recurenta că tema discuției este, de fapt, dacă imobilul a trecut în proprietatea A. prin efectul Convenției din 1942 și dacă în 1942 era posibilă transmiterea proprietății doar prin efectul unei convenții, fără întabulare sau fără să fi existat o lege specială în acest sens, răspunsul fiind că în 1942 nu era posibilă transmisiunea doar pe baza unei convenții.

A mai arătat recurenta că instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material atunci când a reținut că neînscrierea în cartea funciară a dreptului A., în baza acestei convenții, nu poate fi invocată de chiar partea contractantă, aceasta fiind ținută de convenție la transferul dreptului.

Convenția din 1942 a fost încheiată prin vicierea gravă a consimțământului Bisericii și este lovită de nulitate din acest motiv.

Totodată, instanța de fond trebuia să lămurească aspectul privind motivul neîntabulării dreptului de proprietate al A., fiind necesară analizarea Convenției pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de Confesiune augustană față de A.. Instanța de fond a greșit întrucât nu a analizat prevederile Convenției și a considerat îndeplinite condițiile impuse de Convenție, fără să verifice dacă procedura stabilită de aceasta a fost pusă în practică. Având în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Convenție, a arătat recurenta că dreptul de proprietate nu s-a transcris A., întabularea fiind o condiție ad validitatem pentru transmiterea proprietății.

A mai susținut recurenta că instanța de fond a procedat în mod greșit când a reținut că motivele de anulare a Convenției nu pot fi analizate incidental și că, în pronunțarea soluției, aceasta s-a orientat după mai multe decizii pronunțate de ÎCCJ care, în opinia recurentei, nu pot fi considerate a avea putere de lucru judecat, nefiind pronunțate în recurs în interesul legii.

A concluzionat recurentei că la 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei, în nici un caz a proprietății, astfel că imobilul nu a fost în proprietatea A. și, ca atare, nu putea fi trecut în proprietatea statului.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat că instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele și a aplicat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7281/31.08.2017 emise de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului, iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 7281/31.08.2017.

Cererea de retrocedare viza imobilul situat în mun. Sibiu, str. x f.n., înscris inițial în C.F. nr. x a localității Sibiu, nr. top. x, 6468/1553, 6469/1839, 1841, ulterior transcris în C.F. nr. x a localității Sibiu.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a reținut că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989; a constatat că, potrivit încheierii nr. 5046/29.10.1946 menționate în cartea funciară nr. x a localității Sibiu, imobilul identificat cu nr. top. x, 6468/1553, 6469/1839, 1841 a fost expropriat de către Statul Român, în temeiul adreselor nr. x din 22.10.1946 și din 15.11.1946 ale Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul General pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu, ale Convenției generale încheiate la 21.08.1942, Cap. II punct 1 și 2 și a Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt, ce reiese din probele administrate, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La data de 11 august 1942, între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1994 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A., "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

În speță, se constată că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5046/29.10.1946 menționată în cartea funciară nr. x a localității Sibiu, foaia B de proprietate, poziția 74, în baza adreselor nr. x din 22.10.1946 și din 15.11.1946 ale Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul General pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu.

După cum s-a arătat, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, și anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

În ceea ce privește criticile recurentei în sensul că instanța de fond nu a analizat conținutul Convenției pentru a constata dacă condițiile suspensive prevăzute de aceasta au fost sau nu îndeplinite și dacă a avut loc efectiv transmiterea proprietății de la comunitatea bisericească la A., Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, întrucât nu prezintă relevanță în speță această analiză, față de obiectul de reglementare și de procedura specială prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, susținerile părții putând fi valorificate eventual în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe drept comun.

Mai mult, se constată că recurenta nu a formulat critici privind soluția dată de prima instanță în ceea ce privește cererea adițională prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Reginicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A., a actelor de predare ale proprietății, de la prima la a doua (acte neprecizate).

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Parohia Evanghelică CA Sibiu împotriva sentinței nr. 185/2018 din 1 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Parohia Evanghelică CA Sibiu împotriva sentinței nr. 185/2018 din 1 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 martie 2021.