ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1598/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acestui document, respectiv cel înscris în CF Sibiu x, nr. top. x și y, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin sentința nr. 100/2018 pronunțată în data de 21 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia a luat act de renunțarea reclamantei Parohia Evanghelică CA Sibiu la judecarea capătului de cerere din modificarea (completarea) de acțiune și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că, instanța și-a motivat soluția pe Convenția generală din 1942, invocând practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și faptul că Biserica Evanghelică ar fi predat toată averea mobilă și imobilă ce a servit scopurilor școlare A., iar apoi, în baza Decretului nr. 485/1944, Statul Român ar fi devenit proprietar al imobilului prin efectul legii. Or, Convenția generală din 1942 reprezintă un document care din punct de vedere juridic nu a putut fi pusă în aplicare în lipsa hotărârii persoanelor juridice proprietare ale imobilelor, având rolul unui acord general între părți, și nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secțiunea II pct. 3 și Secțiunea III pct. 4 și 7 și nu probează nici faptul predării bunurilor.

Invocând Secțiunea III pct. 7, susține că transferul de proprietate se realiza în urma unei hotărâri a titularilor de drept ai bisericii, or, nu există o hotărâre a Congresului general Bisericesc cu privire la imobilul din speță, concluzionând că predarea către A. și înscrierea în cartea funciară nu s-au efectuat, în lipsa unei hotărâri care să transfere dreptul de proprietate al imobilului.

Susține că Decretul-lege nr. 485/1944 s-a referit exclusiv la A. și la proprietățile acestuia și nu la cele ale Bisericii Evanghelice C.A. din România.

Consideră că prima instanță a ignorat prevederile C. civ. și ale Decretului nr. 115/1938, reținând că esențial în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 ar fi actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanță data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară și data preluării efective în posesie a imobilelor.

Critică faptul că instanța nu a reținut că transcrierea dreptului de proprietate de la Biserică în favoarea A. trebuia să îndeplinească anumite condiții suspensive ce nu au fost îndeplinite, respectiv trebuia să existe o hotărâre a titularilor de drept ai Bisericii, declarația de primire a conducerii Grupului și legea care urma să asigure scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate pe numele acestuia.

Arată că dreptul de proprietate trebuia intabulat și nu să se considere că transmiterea proprietății s-a făcut prin efectul Convenției din 1942, context în care a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei, în nici un caz al proprietății

Astfel, susține că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a nomelor de drept material, atât a prevederilor referitoare la dobândirea dreptului de proprietate.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Arată că imobilul solicitat de către recurentul-reclamant, a fost preluat în temeiul Decretului lege nr. 485/1944, act normativ emis în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv că nu suntem în prezența unui abuz al statului comunist instaurat la data de 6 martie 1945.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 emise de Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și obligarea Comisiei Speciale de retrocedare la soluționarea cererii de restituire conform legii prin restituirea imobilului.

În speță, Parohia Evanghelică C.A. din Sibiu prin Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România a depus cererile de retrocedare nr. x/25.01.2006 și nr. y/26.01.2006, care au fost respinse prin Decizia nr. 7286/31.08.2017.

Cererile de retrocedare vizau imobilului teren situat în Municipiul Sibiu, str. x de Scoarță, județul Sibiu, înscris inițial în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, ulterior preluat de statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, dezmembrat și transcris în alte cărți funciare.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a reținut că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv a fost expropriat de Statul român la data de 6 martie 1945, în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

Prin cererea de chemare în judecată, respinsă prin sentința recurată, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 și admiterea cererii de restituire.

Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt, ce reiese din probele administrate, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În condițiile în care imobilul teren situat în Municipiul Sibiu, str. x de Scoarță, județul Sibiu, înscris inițial în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5040 din 29 octombrie 1946, menționată în C.F. Sibiu foaia B de proprietate, poziția 5, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanța de fond că importantă, sub aspectul aplicării legii, este actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea și nu data încheierii de înscriere în cartea funciară.

Sunt nefondate apărările reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară și că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării de către stat a imobilului, întrucât se referă la desființarea A. și preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, proprietatea asupra imobilelor din speță nefiind transmisă efectiv A., întrucât Convenția generală încheiată între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România are rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de proprietate.

Astfel, la data de 11 august 1942, între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată și a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - Lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A., iar "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, și "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Prin urmare, preluarea de către Statul român a imobilelor a căror retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, iar potrivit încheierii nr. 5040 din 29 octombrie 1946 s-a transcris în favoarea statului român dreptul de proprietate al imobilelor, astfel cum rezultă din C.F. nr. x a comunei Sibiu, foaia B de proprietate, poziția 5.

Raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5040 din data de 29 octombrie 1946, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea statului român în C.F. nr. x a localității Sibiu, anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, și anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, nefiind relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

În ceea ce privește critica conform căreia, s-a luat în considerare Convenția generală din 1942 ca fiind titlul de proprietate al A., deși aceasta nu și-a intabulat posesiile și adevăratul proprietar era Comunitatea bisericească Evanghelică CA din Sibiu și că, instanța și-a motivat soluția pe acest act, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ.:

"Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile" și, fiind vorba de o convenție, aceasta are putere de lege între părțile contractante și nu a fost anulată, astfel că nu este vorba de o probă propriu-zisă, ci de o convenție care, între părțile semnatare, are putere de lege.

Dincolo de acest aspect, critica recurentului-reclamant are caracter formal, în condițiile în care, deși avea posibilitatea inclusiv în fața instanței de recurs, să arate prejudiciul concret pe care îl reclamă prin invocarea de către instanță a acestei convenții, nu a arătat argumente în acest sens.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta PAROHIA EVANGHELICĂ CA SIBIU împotriva sentinței nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta PAROHIA EVANGHELICĂ CA SIBIU împotriva sentinței nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2021.