ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3863/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub dosar nr. x/2017, de către reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A., în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin hotărârea judecătorească să se dispună:

- repunerea reclamantei în termenul legal pentru contestarea Deciziei nr. 2892/2013;

- admiterea contestației formulate, anularea în totalitate a Deciziei nr. 2892/11.12.2013 emisă de intimată, ca fiind nelegală și netemeinică;

- obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, privind restituirea în natură a imobilului;

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 103/2018 din 22 mai 2018, a Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Vărd prin Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România și a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 103/2018 din 22 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd a formulat recurs, solicitând admiterea recursului și, rejudecând, să se admită contestația formulată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond și în recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Prima instanță s-a raportat în mod greșit la faptul că imobilul este, în prezent, vândut, întrucât acest lucru nu împiedică acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În aceste condiții, nimic nu împiedica instanța de fond să admită doar în parte acțiunea formulată în sensul anulării deciziei atacate urmând ca ulterior pârâta să reanalizeze cererea de retrocedare și să dispună cu privire la măsurile reparatorii.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului supus analizei, recurentul-reclamant arată că asupra terenului a devenit proprietară, în anul 1911 Biserica de rit augustan din Vărd a cărui continuatoare în drepturi este Parohia Evanghelică CA Vărd.

Din acte rezultă că imobilul s-a aflat în proprietatea statului chiar dacă preluarea nu a fost operată în cartea funciară. Recurenta mai arată că a depus la dosar procesul-verbal din 31.03.1945 din care rezultă că la respectiva dată imobilul se afla încă în patrimoniul Parohiei Evanghelice C.A Vărd. Depunerea actului odată cu concluziile scrise s-a datorat faptului că partea a intrat doar la acel moment în posesia lui. Instanța de fond ar fi trebuit să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția contradictorie a părților respectiva probă.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță, ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:

Referitor la încadrarea recursului în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile referindu-se la modalitatea în care instanța de fond a înțeles să interpreteze și să aplice normele de drept material. În consecință, excepția nulității recursului este neîntemeiată.

Referitor la fondul recursului, Înalta Curte constată că, din probele de la dosar rezultă, pe de o parte, faptul că bunul s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei, fiind achiziționat, în anul 1911 de Biserica de rit augustan din Vărd. De altfel acest proprietar apare în cartea funciară până la atestarea domeniului public al Comunei Chirpăr prin H.G. nr. 978/2002 când, în baza cererii din 09.07.2003, a fost întabulat dreptul de proprietate publică în favoarea comunei Chirpăr.

Într-adevăr, nu există o dovadă concretă a modului în care imobilul a fost însușit de Statul Român însă, în condițiile în care proprietarul inițial a pierdut, la un moment dat, stăpânirea imobilului în favoarea Statului Român fără să existe un titlu în acest sens se naște o prezumție simplă în sensul că preluarea s-a făcut în mod abuziv de autoritățile comuniste, în perioada avută în vedere de O.U.G. nr. 94/2000. O altă ipoteză este greu de acceptat, fiind cunoscută practica autorităților comuniste de preluare în fapt a unor imobile, practică ce nu se regăsește în perioada anterioară. Dacă bunul ar fi ieșit în mod legal din proprietatea Bisericii Evanghelice ar fi existat, în mod cert, acte întocmite în acest sens, acte pe care cel care a dobândit bunul, respectiv Statul Român, ar fi fost în măsură să le prezinte.

Prezumția este întărită de faptul că în Hotărârea de Guvern nr. 978/2002 se menționează, ca dată a preluării imobilului, anul 1949 iar în procesul-verbal de inventariere din anul 1945 imobilul figura, încă, în patrimoniul Bisericii Evanghelice. Chiar dacă acest înscris a fost depus doar odată cu notele scrise, el nu face altceva decât să întărească aspecte care rezultă din celelalte înscrisuri existente încă din faza administrativă. Oricum, instanța de fond a înlăturat acest înscris fără să aibă în vedere posibilitatea ca partea să fi fost în mod obiectiv în imposibilitatea prezentării lui la o dată anterioară.

O.U.G. nr. 94/2000, chiar în forma în vigoare la data sentinței, nu excludea prezumțiile ca mijloc de dovedire a preluării abuzive a imobilului. Această prezumție a dobândit, în prezent, un caracter legal, fiind reglementată în mod explicit prin art. 4 alin. (6) din actul normativ menționat care prevede că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)."

În concluzie, în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu a fost dovedită preluarea abuzivă a imobilului, impunându-se casarea sentinței și admiterea acțiunii cu consecința anulării deciziei atacate.

În ceea ce privește faptul că, în prezent, imobilul este vândut unei societăți comerciale, Înalta Curte constată că este vorba de aspecte care nu pot fi analizate, pentru prima dată, de instanța de judecată ci această situație juridică urmează să fie avută în vedere de organul administrativ cu ocazia reanalizării cererii de retrocedare.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 și 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și va admite recursul cu consecința admiterii acțiunii și anulării deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul formulat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd împotriva sentinței nr. 103/2018 din 22 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea reclamantului Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Vărd și anulează Decizia nr. 2892/2013 emisă de pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iulie 2020.