Decizia nr. 5242/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Alțâna, în calitate de reclamanta, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea în totalitate a Deciziei nr. 7283/31.08.2017 emisă de pârâtă, ca fiind nelegală și netemeinică, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, privind restituirea în natură a imobilului situat în comuna Alțâna, jud. Sibiu, înscris în C.F. nr. x Alțâna nr. top. x,717 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 28 din 14 februarie 2018, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic CA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a anulat Decizia nr. 7283/31 08 2017 emisă de pârâtă, a respins cererea de obligare a comisiei la emiterea unei noi decizii de restituire în natură a imobilului, precum și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic CA, cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România au declarat recurs. 3.1. Consistoriul Districtual Evanghelic CA, prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că în cauza dedusă judecății sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și ale Legii nr. 554/2004. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive". Având în vedere prevederile legale invocate, instanța poate să dispună cu privire la redobândirea dreptului de proprietate. Instanța de fond însă, cu încălcarea acestor prevederi legale, a opinat greșit că "instanța nu se poate substitui comisiei în analiza pe fond a cererii reclamantei". În plus, deoarece sunt incidente și prevederile Legii nr. 554/2004, potrivit căreia instanța poate dispune cu privire la solicitarea formulată, apreciam că instanța poate să se pronunțe cu privire la restituirea în natură a imobilului în discuție. Cu privire la imobilul în discuție, înscris în C.F. nr. x Alțîna nr. top. x, 717, cu privire la nr. top. x recurenta arată că există înregistrat pe rolul Judecătoriei Agnita dosarul nr. x/2014, având ca obiect rectificare carte funciară, deoarece A. S.A.),este greșit înscrisă ca proprietar asupra nr. top. x. Prin această acțiune de rectificare carte funciară, s-a solicitat inclusiv revenirea la situația anterioară, cu păstrarea proprietarului inițial, respectiv Statul Român. 2. Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arată că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și pe cele ale pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din ordonanța sus-menționată. Imobilul identificat cu nr. top. x,717, care face obiectul deciziei contestate, a fost preluat de statul român, potrivit încheierii nr. 70 din data de 11 martie 1947, în temeiul Decretutui-lege nr. 485 din data de 07.10.1944; acest act normativ a fost emis anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. Astfel, în mod corect a apreciat Comisia că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile Ordonanței de urgență nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilul identificat cu nr. top. x, 717 fiind expropriat în temeiul unui act emis în afara perioadei de referință a ordonanței menționate anterior. Prin urmare, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu cele din pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din ordonanța amintită, recurenta apreciază că, în mod eronat, instanța de fond a reținut că imobilul a fost preluat în data de 11 martie 1947. În speța de față, învederăm instanței de recurs și o rugăm să rețină acest aspect, Statul Român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, fiind lipsită de relevanță data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului, actul normativ fiind acela care statuează dobândirea proprietății. Prin Decretul-lege nr. 3884 din 20 noiembrie 1940 s-a înființat B., persoană juridică română de drept public. Acesta cuprindea toți cetățenii români ce au fost recunoscuți ca fiind de origine etnică germană. În anul 1942, între B. și Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România s-a semnat o Convenție care prevedea, în Capitolul II pct. 1, faptul că Biserica Regnicolară Evanghelică predă toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei și a servit scopurilor școlare și de educație. În data de 8 octombrie 1944, C. a emis Decretul-lege nr. 485 (publicat în Monitorul Oficial nr. 233 din 8 octombrie 1944) pentru abrogarea Decretului-lege nr. 830 din 21 noiembrie 1940 referitor la constituirea B.. în temeiul Decretului-lege nr. 485, B. a fost desființat și toate imobilele aflate în proprietatea acestuia au trecut de drept în proprietatea Statului Român urmând ca instanțele de carte funciară să înregistreze din oficiu proprietatea pe numele Statului Român. Având în vedere faptul că în cartea funciară intabularea în favoarea Statului Român s-a făcut în temeiul Decretului - lege nr. 485/1944, recurenta apreciază că există un abuz al statului instaurat în data de 6 martie 1945. În ceea ce privește prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "...când cuprinde motive contradictorii..", recurenta arată că acțiunea a fost formulată de Consistoriul Districtual Evanghelic CA. Sibiu, în numele și pentru Parohia Evanghelică CA. Alțâna. Prin urmare, calitatea de reclamantă o are Parohia Evanghelică CA. Alțâna, Consistoriul Districtual Evanghelic CA. Sibiu fiind doar reprezentantul acesteia. În considerentele sentinței civile instanța a reținut în mod corect acest aspect. Considerentele nu concordă însă cu dispozitivul, în acesta din urmă instanța reținând că "admite în partea acțiunea (… ) formulată de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic CA. Sibiu". Or, nu acesta este titularul acțiunii, ci Parohia Evanghelică CA. Alțâna. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză În cauză părțile au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate motive distincte de recurs, Înalta Curte le va răspunde și analiza prin argumente comune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în cauză, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus pentru Parohia Evanghelică C.A. Alțâna cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în satul Alțâna, comuna Alțâna, înscris în C.F. nr. x a localității Alțâna, nr. top. x, 717. Din actele și lucrările dosarului, și anume cartea funciară nr. x a localității Alțâna, foaia B de proprietate, rezultă că imobilul identificat cu nr. top. x, 717 a fost expropriat de către Statul Român, conform adresei nr. x din 16 februarie 1947 a Administrației Regionale Sibiu, a Ministerului Agriculturii și Domeniilor nr. 602206/25.01.1947, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 485 din data de 07.10.1944, publicată în Monitorul Oficial nr. 233/08.10.1944 și a dispozițiilor Legii nr. 102 publicată în Monitorul Oficial nr. 278/30.11.1946, potrivit încheierii nr. 70 din dala de 11 martie 1947. Înalta Curte constată că cererea a fost respinsă de către Comisie pe motiv că imobilul a fost expropriat de către Statul Român în baza Decretului-Lege nr. 485 din data de 07.10,1944, act normativ emis în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 republicată cu modificările si completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000: "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, compuse din construcții împreună cu terenul aferent, existente în natură, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile împreună cu anexele acestora și terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții". Ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 455/1944 au fost preluate de către stat și bunurile Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, deși aceasta era o persoană juridică distinctă de B.. Potrivii art. III, pct. 7 din Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare de Confesiune augustană față de B., predarea averii Bisericii către B. urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților comunității bisericești pentru averea comunităților locale și a declarațiilor de accept din partea Grupului etnic, documente care nu au fost realizate niciodată. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că imobilul nu a fost niciodată proprietatea B. și, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 și al Legii nr. 1022/1945, iar Biserica Evanghelică C.A. nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului, către B.. Mai mult, dobândirea proprietății era condiționată de întabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entități juridice. Înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu absența dreptului. De asemenea, în mod corect s-a reținut că transmiterea efectivă a dreptului de proprietate, sub aspect convențional, era condiționată de o serie de proceduri de identificare, inventariere și aprobare în forurile ierarhice superioare ale bisericii, proceduri care nu au fost realizate niciodată, B. mulțumindu-se să preia folosința faptică a bunurilor imobile, precum și valorile mobile ale bisericii. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.