ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 732/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Hamba, prin Consitoriul Districtual Evanghelic CA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 7282/31.08.2017 emisă de Guvernul României Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și soluționarea cererii de restituire conform legii.

Prin sentința nr. 190 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Hamba prin Consistoriul Districtual Evanghelic CA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 190 din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A., în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurentul a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

În esență, a arătat că, potrivit mențiunilor existente în C.F. x Hamba, Biserica Evanghelică C.A. Hamba a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

La data de 14 decembrie 1946 a fost înscris dreptul de proprietate al Statului român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul General pentru administrarea și lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu, potrivit mențiunilor de carte funciară - încheierea nr. 7771/14.12.1946, fiind menționat, sub B9 în C.F. x Hamba - în baza adresei Ministerului de Agricultură și Bomenii, Comisariatul General, pentru administrarea și lichidarea A. cu nr. x, cu titlu de expropriere.

Prin Legea nr. 485/07.10.1944 a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea A., cu aceeași dată Statul Român devenind proprietarul tuturor bunurilor aparținând A.. De asemenea, cu privire la bunuri, s-a dispus că sunt lovite de indisponibilitate, iar instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri.

Ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 485/1944 au fost preluate de către stat și bunurile Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, deși aceasta era o persoană juridică distinctă de A..

Deoarece Statul Român a preluat imobilul în baza Legii nr. 485/1944, ar fi fost necesar ca anterior, să fi fost incidență "Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare de Confesiune augustană față de A." și imobilul să fi fost proprietatea A..

Or, Convenția a avut rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secțiunea a-II-a pct. 3, dar și din Secțiunea a III-a pct. 3,4,5 și 7. Convenția nu probează nici faptul predării bunurilor.

Din cuprinsul Convenției, Secțiunea a III-a, pct. 3 și 7, reiese că predarea și, respectiv transferul de proprietate urmau să se realizeze ulterior întocmirii unor formalități. Nu există nicio dovadă cu privire la realizarea formalităților prevăzute de Convenție și nici vreun proces-verbal de predare a imobilelor în discuție către A..

În această situație, preluarea la stat în baza Decretului - lege nr. 485/1944 nu s-a putut realiza, neexistând premisa aplicării Decretului, respectiv dreptul de proprietate sau dovada preluării imobilului în folosința/proprietatea A..

Instanța de fond în mod greșit a apreciat incident principiul obligativității contractului între părți, conform art. 969 C. civ., în condițiile în care, Convenția a intrat în vigoare în anul 1942, moment la care nu erau incidente prevederile C. civ. român ci era incident C. civ. austriac, astfel că motivarea instanței cu privire la acest aspect nu poate fi reținută.

Instanța nu a analizat motivul invocat prin contestație referitor la efectul constitutiv de drept al înscrierii titlului translativ de proprietate pe întreaga perioadă de la data semnării Convenției generale și până la apariția Decretului-lege nr. 485/1944, prin raportare la dispozițiile art. 321 din C. civ. austriac și art. 4 din Legea nr. 389/1943, incidente în epoca de referiță.

Chiar dacă "titlul", respectiv Convenția generală ar fi fost aptă prin ea însăși să transmită dreptul de proprietate către A., instanța ar fi trebuit să constate că lipsa înscrierii în cărțile funciare a dreptului de proprietate, operațiune constitutivă de drept, determină ca Biserca Evanghelică să nu își fi pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or, în condițiile în care, A. nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, în conformitate cu prevederile legale incidente în perioada de referință, este evident că nu s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea A., proprietarul tabular fiind în mod continuu, până la preluarea de către Statul român, Biserica Evanghelică.

Consideră că imobilul în litigiu nu a trecut în patrimoniul A., iar preluarea de către stat a imobilului în cauză în baza unei legi ce-l autorizează să facă o asemenea preluare, însă de la o persoană juridică căreia nu îi era aplicabilă legea respectivă, denotă caracterul abuziv ai preluării, această operațiune efectuându-se la data înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român în cartea funciară - x decembrie 1946 în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

Ca atare, instanța a interpreatt și aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât prezintă relevanță momentul preluării imobilului de către Statul Român - 14 decembrie 1946, deci în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și nu temeiul preluării, care nu era și nu putea fi aplicabil bunurilor Bisericii Evanghelice, respectiv imobilului în discuție.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar la data de 22.12.2020, respectiv, 31.12.2020, a depus practică judiciară de speță.

Recurentul-reclamant a depus concluzii scrise și practică judiciară, reprezentată de decizia nr. 3863/2020 pronunțată de ÎCCJ-SCAF.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 7282/31.08.2017, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamant cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Hamba cu nr. top. x.

Soluționând cauza, instanța de fond a respins acțiunea, apreciind ca temeinic și legal actul administrativ atacat, însă recurentul reclamant a exercitat calea de atac legală împotriva acestei soluții.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea corectă a normelor de drept material, incidente situației de fapt, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Răspunzând punctual criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

Constatările primei instanțe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului român, conform Decretului-lege nr. 485/1944, a avut loc la data de 14 decembrie 1946, în baza adresei nr. x/1946 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor și a Convenției Generale pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică față de A..

Această Convenție nu a avut rolul unui acord general între părți, cum pretinde recurentul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. din România, atâta vreme cât, la art. II pct. 1 și 2 s-a stipulat expres faptul că Biserica regnicolară evanghelică predă A. toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei și a servit scopurilor școlare de educație.

Această împrejurare, esențială dezlegării pricinii, a fost reținută în mod corect de prima instanță, prevederile Convenției fiind analizate în integralitatea lor de către prima instanță, iar concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a clauzelor Convenției, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare eronată și fracționată a acestora.

Interpretarea Convenției, în sensul valabilității transferului dreptului de proprietate în favoarea A., independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost lăsată la inițiativa A.), este în acord cu voința reală a părților și cu principiul obligativității contractului în raporturile dintre părți, exprimat în art. 969 C. civ.

Instituirea prin Convenție a unor formalități legate de intrarea în vigoare a acesteia nu vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate potrivit art. III pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în favoarea A. a fost unul necondiționat și a operat la momentul încheierii Convenției.

Cum elementele furnizate instanței nu evidențiază faptul că o acțiune în anularea Convenției ar fi fost promovată și admisă printr-o hotărâre definitivă a instanței, concluzia nu poate fi decât în sensul valabilității Convenției și a caracterului obligatoriu al acesteia între părțile contractante.

Prin Decretul –lege nr. 485/1944 s-a abrogat Legea nr. 830/1940 și s-a prevăzut că Statul român devine titularul tuturor drepturilor aparținând A., subrogându-se acestuia, urmând ca instanțele de carte funciară să procedeze din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri .

Prin urmare, în temeiul subrogației legale astfel reglementate, Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 485/1944, care este anterioară perioadei de referință prevăzută în art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000.

Domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în privința categoriilor de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult/.../".

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1, a fost explicitată noțiunea de "preluare abuzivă", în sensul că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării".

Cum în pricina supusă judecății, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avut loc în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referință, în mod just prima instanță a constatat legalitatea Deciziei nr. 7282/31.08.2017, adoptată de Comisia Specială de Retrocedare, pe motiv că preluarea bunurilor s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000.

Esențială în această privință este observația primei instanțe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de recurentul-pârât.

Prin urmare, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanță data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării efective în posesie a imobilelor, ceea ce interesează este ca actul normativ, temei al preluării, să fie emis în perioada de referință întrucât scopul O.U.G. nr. 94/2000 a fost acela de a sancționa actul care reprezintă izvorul măsurii calificată ca fiind abuzivă.

Cum în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect prima instanță a reținut legalitatea actului administrativ contestat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința pronunțate de instanța de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A.. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică C.A. Hamba împotriva sentinței nr. 190 din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.