ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3064/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 03.11.2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 8041 nr. top x și y iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Ulterior, la primul termenul de judecată, recurenta-reclamantă a modificat (completat) acțiunea solicitând și constatarea faptului că încheierea Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. s-a făcut în condiții de dictat al acestei din urmă formațiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietății, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate, sunt lovite de nulitate absolută. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 65 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Speciale de Retrocedare în privința cererii adiționale și a respins contestația modificată (completată) formulată de către reclamanta Parohia Evanghelică CA. Sibiu în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de către pârâtă. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 65 din 2 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Evanghelica C.A. Sibiu, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cum a fost formulat. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt, argumentele de ordin istoric și politic, care au dus la trecerea imobilului în proprietatea statului, în mod abuziv. Principala critică pe care a adus-o sentinței constă în faptul că instanța a soluționat cauza pe baza unor precedente judiciare considerând că anumite decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din perioada 2007-2012, ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de fața. A arătat că, în motivarea sentinței, instanța a făcut referire la Convenția din 1942, bazându-și hotărârea pe aceasta, dar nu i-a analizat conținutul pentru a constata dacă condițiile suspensive prevăzute de aceasta au fost ori nu îndeplinite. În măsura în care se bazează pe considerentele din alte decizii, a apreciat că ar fi fost necesar ca acele considerente să fi fost expuse și în sentința recurată pentru a putea controla acest raționament, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă nu a fost parte în acele procese. A mai considerat că, prima instanță a invocat principiul pacta sunt servanda, omițând următoarele aspecte determinante pentru validitatea Convenției: a) Convenția este afectată în ultimul articol - 7 alin. (2) de mai multe condiții suspensive, între care neapariția legii speciale privind transcrierea este de natură să paralizeze transmisiunea dreptului de proprietate; b) Noțiunea de predare folosită în motivarea sentinței nu semnifică transmisiunea dreptului de proprietate ci doar transmisiunea detenției. Din interpretarea sistematică a Convenției rezultă ca acțiunea ei în timp a fost structurată în doua etape: predarea fizica a imobilelor, deci transmiterea detenției s-a făcut imediat, la 11.08.1942; transmiterea dreptului de proprietate urma să se facă după apariția legii speciale privind scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, s-a transmis detenția, cel mult posesia, dar nu proprietatea; c) Convenția s-a încheiat în condiții de dictat politic, deci cu vicierea gravă a voinței Bisericii. Ca atare, ea nu avea niciun interes să ceară întabularea, cu atât mai mult cu cât prin însăși convenție se stabilea că "transcrierea averii intră în vigoare cu ziua publicării de către Stat a legii care este de așteptat și care va asigura scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate pe numele A.". Mai departe, a prezentat aspectele de drept pe care le-a apreciat esențiale pentru corecta soluționare a cauzei cu privire la obligativitatea întabulării pentru transmiterea dreptului de proprietate imobiliară în 1942, arătând că instanța de fond a interpretat Convenția din 1942 ca fiind translativă de drepturi prin ea însăși. În concluzie a susținut că la 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei, în niciun caz al proprietății. Ca atare, imobilul nu a fost în proprietatea A. și ca atare nu putea fi trecut în proprietatea statului. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii Curții de Apel Alba Iulia ca fiind temeinică și legală. A susținut că recurenta-reclamantă și-a întemeiat formal cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., întrucât nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanță. Pe fond, a susținut că recursul este neîntemeiat, apreciind că instanța de fond a analizat cauza sub toate aspectele, a aplicat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În combaterea susținerilor recurentei-reclamante și în susținerea temeiniciei și legalității sentinței recurate, a reiterat argumentația invocată la fondul cauzei. Referitor la critica recurentei-reclamante privind faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unor precedente judiciare, considerând că anumite decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din perioada 2007-2012 ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de față, a învederat faptul că conform art. 431 alin. (2) din Noul C. proc. civ. oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 26 noiembrie 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 27 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. 1.

Alte aspecte procesuale Asupra excepției nulității recursului, instanța de recurs s-a pronunțat în ședință publică, respingând-o ca neîntemeiată, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii, apreciind că argumentele invocate de recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs, se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus, pentru Parohia Evanghelică C.A. Sibiu, cererea de retrocedare nr. x/20.12.2015, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în municipiul Sibiu, județul Sibiu, înscris în CF nr. x a localității Sibiu, nr. top x și y. Prin Decizia nr. 7285/31.08.2017, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/20.12.2015, cu motivarea că imobilul a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, așadar în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 8041 nr. top x și y iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Ulterior, reclamantă a modificat (completat) acțiunea solicitând și constatarea faptului că încheierea Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu A. s-a făcut în condiții de dictat al acestei din urmă formațiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietății, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate, sunt lovite de nulitate absolută. Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în privința cererii adiționale și a respins contestația modificată (completată) formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 7285/31.08.2017 emisă de Comisie. Din actele și lucrările dosarului, și anume cartea funciară nr. x a localității Sibiu - foaia B de proprietate, rezultă că imobilul identificat cu nr. top. top x și y a fost expropriat de către Statul Român, în baza adresei nr. x din 22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii Domeniilor - Comisariatul General pentru administrarea și lichidarea bunurilor A. - Administrația Regională Sibiu, a Convenției Generale încheiate la 11 august 1942, cap II punctele 1 și 2 și a Legii nr. 485 din data de 07.10.1944. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu aduce niciun fel de critici cu privire la soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, în privința cererii adiționale, astfel că vor fi analizate criticile care vizează greșita interpretare și aplicare, în cauză, a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 care au fost apreciate că se încadrează în motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În condițiile în care imobilul identificat cu nr. top x și y a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localității Sibiu, foaia B de proprietate, poziția 7, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanța de fond că esențial sub aspectul aplicării legii este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanță atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară cât și data preluării efective în posesie a imobilelor. Recurenta-reclamantă susține că principala critică pe care o aduce sentinței este soluționarea cauzei de către prima instanță pe baza unor precedente judiciare. Consideră eronat argumentul instanței de fond, în sensul că, anumite decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din perioada 2007-2012 ar avea autoritate de lucru judecat în dosarul de față, câtă vreme parohia nu a fost parte în acele procese. Înalta Curte observă că instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, a reținut soluționarea în mod definitiv a aspectului referitor la dobândirea proprietății, de către Statul Român, prin efectul legii (Decretul-lege nr. 485/7.10.1944), fiind nerelevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia, indicând în acest sens dosarele: nr. x/2010, nr. y/2012, nr. z/2007, nr. w/2008 ale instanței supreme. Totodată, instanța de fond a reținut că, respectivele considerente ale instanței supreme, se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză. Prin urmare, instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat și nu autoritatea de lucru judecat așa cum, în mod eronat, susține recurenta-reclamantă. Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Așadar, criticile recurentei care vizează reținerea eronată a autorității de lucru judecat datorită faptului că parohia nu a fost parte în procesele indicate, sunt neîntemeiate, întrucât instanța de fond a reținut, în mod corect, prezumția de lucru judecat (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), nefiind necesară identitatea de părți. În analiza criticilor care vizează interpretarea de către instanța de fond a Convenției din 1942 ca fiind translativă de drepturi prin ea însăși și a apărărilor recurentei-reclamante referitoare la obligativitatea întabulării pentru transmiterea dreptului de proprietate imobiliară în 1942, concluzionând că a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei și în niciun caz a proprietății, Înalta Curte reține că la data de 11 august 1942, între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată și a cărei nelegalitate nu a fost constatată. Prin Decretul-lege nr. 485/07.10.1944 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului-lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A., "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Așadar, Înalta Curte reține că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut în patrimoniul A. la momentul încheierii Convenției din 11 august 1942, fiind eronate susținerile recurentei-reclamante în sensul că a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei și în niciun caz al proprietății. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că imobilul în litigiu a devenit de drept proprietatea Statului Român prin efectul Decretului-lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia sau data preluării efective în posesie a imobilului. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.