ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 379/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată și modificată pe rolul Curții de Alba Iulia sub dosar nr. x/2017, reclamanta Parohia evanghelică CA Sibiu, a solicitat,în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prin hotărârea judecătorească să se dispună: - anularea deciziei nr. 7278/31.08.2017 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, decizie comunicată reclamantei la data de 05.10.2017; - obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acestui document, respectiv cel înscris în CF Sibiu 870, nr. top. x și y, ulterior transcris în CF Sibiu nr. x iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. La termenul din 19.02.2018, reclamanta Parohia evanghelică CA Sibiu a depus la dosar modificare (completare) a acțiunii, fila x, prin care în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat completarea capetelor de cerere cu: constatarea faptului că încheierea Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu Grupul Etnic German din 1942 s-a făcut în condiții de dictat al acestei din urmă formațiuni politice, astfel încât actele de predare ale proprietății, de la prima la a doua, în măsura în care au fost efectuate sunt lovite de nulitate absolută. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 104 din 22 mai 2018, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România în ceea ce privește capătul de cerere din modificarea cererii de chemare în judecată și în consecință a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiate. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a promovat recurs reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, care vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că problemele fundamentale ale litigiului care se impun a fi lămurite constau sunt posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate imobiliară în regim de carte funciară, în x, din perspectiva obligativității îndeplinirii formelor de publicitate imobiliar, -determinarea existenței unui consimțământ liber între Grupul Etnic German ca formațiune politică unică, de tip totalitar, a minorității germane și Biserica evanghelică CA din România cu ocazia încheierii Convenției din 1942; - determinarea îndeplinirii condițiilor suspensive stabilite de Convenția din 1942 în ceea ce privește transmisiunea dreptului de proprietate a imobilului în litigiu; - determinarea faptului dacă o detenție precară sau, cel mult, o posesie, echivalează cu drept de proprietate, îndeosebi în condițiile în care detenția ori posesia au fost obținute prin constrângere politică. Arată recurenta că principala critică pe care o aduce sentinței constă în faptul că instanța face referire la Convenția din 1942 și își bazează hotărârea pe aceasta dar nu îi analizează conținutul pentru a constata dacă condițiile suspensive prevăzute de aceasta au fost ori nu îndeplinite. De asemenea, nu a analizat prevederile Convenției, a considerat îndeplinite condițiile impuse de Convenție, fără să verifice dacă procedura stabilită de aceasta a fost pusă în practică. A doua critică pe care recurenta o aduce sentinței este aceea că instanța nu are clar faptul că în cauză se analizează regularitatea a două înscrisuri în cartea funciară: cea prin care imobilul ar fi trebuit să treacă de la Biserică la Grupul Etnic German, întabulare care nu a avut loc și cea prin care imobilul a trecut din proprietatea Bisericii în proprietatea statului și care a avut loc în 1946. Arată că acceptă faptul ca întabularea dreptului statului în 1946 s-a făcut în temeiul legii, respectiv al Decretului-lege nr. 485/1944, dar întabularea (care nu a avut loc) al dreptului de proprietate al Grupului Etnic German trebuia să se facă în temeiul Convenției și cu formalitatea întabulării cerută de art. 431din C. civ. austriac. A treia critica pe care recurenta o prezintă instanței este aceea că, în pronunțarea soluției s-a orientat după mai multe decizii ale ÎCCJ, cărora le-a acordat autoritate de lucru judecat. În acest sens în finalul considerentelor se arată (pag. 10 alin. (7): "Trebuie menționat că acest aspect a fost dezlegat în mod definitiv de către înalta Curte de Casație și Justiție în mai multe litigii (dosar x/2010, y/2010, z/2007, w/2008, t/2012), considerentele instanței supreme impunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză". Concluzia celor de mai sus este aceea că deciziile menționate, chiar pronunțate de ÎCCJ, nu pot fi considerate a avea putere de lucru judecat. Ele nu au fost pronunțate în recurs în interesul legii. Este foarte probabil ca apărarea Bisericii, în oricare din structurile sale, să nu fi venit atunci cu suficiente argumente, de natură a convinge instanța. Arată recurenta că la 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenției, eventual a posesiei, în niciun caz al proprietății. Ca atare, imobilul nu a fost în proprietatea Grupului Etnic și în consecință nu putea fi trecut în proprietatea statului. Reiterează faptul - puțin cunoscut în istoria României - că minoritatea germană și bisericile sale evanghelică și catolică au fost în perioada 1940-1944 sub dictatul Grupului Etnic German astfel încât chiar predarea imobilelor s-a făcut împotriva voinței bisericilor. În fine, recurenta a mai susținut că după 1989 prin O.U.G. nr. 83/1999 au fost aplicate măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele comunităților minorităților naționale, preluate în perioada 6 septembrie 1940-22 decembrie 1989. Data de 6 septembrie 1940 este data venirii la putere, ca prim ministru, a generalului A., cel care a imprimat politica progermană a României și a antrenat țara în războiul împotriva URSS, alături de Germania, fără a avea un tratat formal de alianță cu aceasta. Pe baza O.U.G. nr. 83/1999 organizației reprezentantive a minorității germane din România- B. i-au fost restituite imobile care au fost proprietatea tabulară a Grupului Etnic German. În contextul politic actual, marcat, pe de o parte, de integrarea României în UE și de o apropiere în plan politic și economic de Germania, iar pe de altă parte de apetența populației românești față de germanitate, consacrată prin alegerea președintelui republicii și a numeroși consilieri locali din rândurile acestei minorități, aplicarea măsurilor reparatorii, într-un cadru strict legal, eliberat de emoțiile și exagerările postbelice, ni se pare o măsură de elementară echitate. Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 14 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. La data de 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, având în vedere imposibilitatea obiectivă de constituire a completului de judecată, în temeiul art. 214 din C. proc. civ., a repus cauza pe rol și a acordat termen de judecată la data de 27 ianuarie 2021. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumiți de fapt de soluția pronunțată de aceasta. Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie. Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în fața instanței de fond, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii decizia nr. 7278/31.08.2017, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. Prin această decizie a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu de retrocedare a imobilului înscris inițial în CF nr. x Sibiu, nr. top x, transcris ulterior în CF nr. x Sibiu. Motivul respingerii cererii de retrocedare nr. x din 27 februarie 2003, depusă de către Consorțiul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România pentru Parohia Evanghelică C.A. Sibiu prin care se solicită restituirea imobilului situat în mun. Sibiu, județul Sibiu înscris inițial în C.F. nr. x a localității Sibiu, nr. top x, transcris în C.F.P. nr. x a localității Sibiu, ulterior dezmembrat și transcris în alte cărți funciare,l-a constituit faptul că imobilul solicitat a fi restituit a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, preluarea operând anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instanța de fond a reținut că, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 este actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanță atât data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, cât și data preluării efective în posesie a imobilelor. A mai reținut instanța fondului că, Decretul-lege nr. 485/1944 în baza căruia a fost preluat imobilul reclamantei, se situează în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 și, prin urmare, imobilul nu poate face obiectul acestui act normativ. În privința momentului înscrierii în cartea funciară și a efectelor acesteia, instanța a constatat că atât C. civ. român, în art. 645, cât și C. civ. austriac, în art. 444, fac referire la lege ca mod de dobândire, respectiv, stingere a proprietății, astfel că Statul Român a dobândit proprietatea prin efectul legii, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia. Constatările primei instanțe, în sensul că temeiul preluării imobilului în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei. Cum este bine știut, titularul cererii de retrocedare trebuie să facă dovada că a fost proprietarul imobilului a cărei restituire o solicită și că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Așadar, analizând dacă imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reiese că acesta a fost înscris inițial în CF nr. x Sibiu, nr. top x în favoarea reclamantei iar, la data de 21 august 1942 s-a semnat Convenția Generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice cu Grupul Etnic German (înființat prin Legea 830/1940), prin care Biserica Regnicolară a predat Grupului Etnic German toată averea mobilă și imobilă care era proprietatea sa și a servit scopurilor școlare de educație. Conform dispozițiilor Convenției (capitolul II) Biserica Regnicolară a predat Grupului Etnic German toată averea mobilă și imobilă care era proprietatea sa și a servit scopurilor școlare de educație. Este adevărat că acesta nu a procedat la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară însă acest aspect nu poate fi invocat de chiar partea contractantă, aceasta fiind ținută de convenție la transferul dreptului. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dispozițiile pct. 9 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanța sus-menționată, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință. În ceea ce privește imobilul identificat cu nr. top. x, așa cum reiese din actele administrate în cauză, acesta a fost preluat de statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485 din data de 07.10.1944, acest act normativ fiind emis în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. În cuprinsul cererii de recurs reclamanta reaminteste aspectul că esențială pentru stabilirea trecerii imobilului în proprietatea statului este intabularea dreptului de proprietate al statului. Însă, din actele dosarului reiese că aceasta a avut loc la data de 29 octombrie 1946 prin încheierea de intabulate nr. 5047, dată în temeiul adresei nr. x/22.10.1946 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor - Comisariatul General pentru administrarea și lichidarea bunurilor Grupului Etnic German. Din prevederi legale ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor bunuri imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă, pe de o parte, dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, dovada abuzivității preluării însăși. Mai mult de atât, potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru". Dispozițiile anterior menționate sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. Așadar, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Ca atare, susținerile recurentei în sensul că, importantă pentru determinarea caracterul abuziv al preluării ar fi data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară, că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării la stat a imobilului, întrucât se referă la desființarea Grupului Etnic German si preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, fiind necesare existența unui act translativ de proprietate a imobilului între proprietarul imobilului și Grupul Etnic German și înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, fiind în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938, Convenția generală încheiată între Grupul Etnic German și Biserica Regnicolara Evanghelică CA. din România având rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de proprietate nu pot fi primite. Între Grupul Etnic German din România și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de Grupul Etnic German din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat Grupului Etnic German din România toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată. Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1994 emis de C., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupul Etnic German din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând Grupul Etnic German din România, "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut Grupului Etnic German la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri. Preluarea de către statul român a imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, potrivit încheierii nr. 5047 din 29 octombrie 1946, prin care s-a transcris în favoarea statului român, în baza adresei în baza adresei nr. x/22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii, Comisariatului general pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, Administrarea Regională Sibiu, a Convenției Generale încheiate la data de 21 august 1942, Cap. II, Punct. 1 și 2 și a Decretului- lege nr. 485 din 7 octombrie 1944. Raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, întrucât imobilul identificat cu nr. top. x a fost expropriat de către Statul Român, conform în baza adresei nr. x/22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii, Comisariatului General pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, Administrarea Regională Sibiu, a Convenției Generale încheiate la data de 21 august 1942, Cap. II, Punct. 1 și 2 și a Decretului- lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, și anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Un argument suplimentar, în privința momentului înscrierii în cartea funciară și a efectelor acesteia, atât C. civ. român, în art. 645, cât și C. civ. austriac, în art. 444, fac referire la lege ca mod de dobândire, respectiv, stingere a proprietății, astfel că Statul Român a dobândit proprietatea prin efectul legii, nefiind relevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului acestuia. În consecință, soluția de respingere a cererii a fost fundamentată în mod corect de instanța de fond pe considerentele că, în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1 O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a trecut în patrimoniul Grupului Etnic German, iar prin efectul Decretului - lege nr. 485/1944 a devenit de drept proprietatea Statului Roman, astfel că cererea de retrocedare a reclamantei cu privire înscris inițial în CF nr. x Sibiu, nr. top x, transcris ulterior în CF nr. x Sibiu a fost corect respinsă de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România, decizia atacată fiind legală. Așadar, ceea ce s-a reproșat instanței de fond faptul că sinteza motivării se regăsește la pag 9, că acolo se ascund greșelile de judecată, judecătorul fondului pronunțând o hotărâre cu încălcarea probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs apreciază că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., prin aceste critici recurenta tinzând la reaprecierea situației de fapt și la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanțelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și pentru cele de netemeinicie. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a Convenției generale pentru aplicarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică cu Grupul Etnic German din 1942, a actelor de predare ale proprietății, așa cum În mod corect a reținut instanța de fond, acest raport juridic dedus judecății este legat între părțile convenției și, raportat la art. 36 C. proc. civ. pârâta Comisia nu este subiect al raportului litigios și, în consecință, nu are calitate procesuală. Nu în ultimul rând, pretinsa nulitate a Convenției nu poate fi invocată pe cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală într-o acțiune având ca obiect anularea Convenției. Astfel că, din actele administrate în cauză nu evidențiază faptul că o acțiune în anularea Convenției ar fi fost promovată și admisă printr-o hotărâre definitivă a instanței. III. Temeiul procesual al soluției date recursului Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, instanța de fond hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel că nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.