ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 2464/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 februarie 2012, reclamanta A. Tăuții de Sus a chemat în judecată pârâta B. Tăuții de Sus solicitând să se constate identitatea dintre reclamantă și C. din Tăuții de Sus, înscrisă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din C.F. Tăuții de Sus, sub B.1; să se dispună anularea, în parte, a încheierii din 13 octombrie 1971 înscrisă sub B.3 din C.F. Tăuții de Sus, în sensul anulării intabulării sub A.1.1, în natură, biserică și teren aferent în intravilan în suprafață de 852 mp; să se dispună restabilirea situației anterioare prin rectificarea C.F. Tăuții de Sus, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei A. Tăuții de Sus a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F.
Tăuții de Sus, în natură biserică și teren aferent în intravilan în suprafață de 852 mp; să se dispună obligarea pârâtei, B. Tăuții de Sus să lase reclamantei, A. Tăuții de Sus în deplină proprietate, pașnică posesie și folosință imobilul identificat mai sus, precum și clopotnița din lemn din curtea bisericii și gardul împrejmuitor, toate aparținând lăcașului de cult și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că, în contextul intrării în vigoare a Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco catolic și a Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, averea A. Tăuții de Sus a revenit pârâtei, iar prin încheierea de carte funciară din 13 octombrie 1971 a fost realizată înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei sub B3 din C.F.
Tăuții de Sus, actul în baza căruia s-a dispus intabuiarea fiind adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare. Reclamanta a susținut că este admisibilă cererea de rectificare și restabilire a situației anterioare de C.F., deoarece atât actul în temeiul căruia s-a înfăptuit înscrierea, adresa oficiului parohial, cât și încheierea de carte funciară sunt nule, pentru că încalcă prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, ale art 17 alin. (1), precum a celor cuprinse în alin. final din Decretul - Lege nr. 115/1938. A mai motivat reclamanta că, urmare a reînserierii dreptului de proprietate în cartea funciară, în favoarea reclamantei și a împrejurării ca imobilul este deținut de pârâtă, este admisibilă și cererea în revendicare.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 17, art. 34 pct. 1, art. 35, art. 44 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 100 din Regulament, art. 3 din Decret Lege nr. 126/1990, art. 480-481 C. civ., art. 111, art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 574 din 10 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a luat act de renunțarea la susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și s-au respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității invocate de pârâtă. Totodată, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta A. Tăuții de Sus. Instanța de fond a apreciat că acțiune este imprescriptibilă dat fiind faptul că revendicarea este imprescriptibilă, iar în cauză s-a invocat nulitatea absolută, iar nu relativă, raportat ia abuzul de drept săvârșit prin Decretul nr. 358/1948.
În privința acțiunii în rectificare de carte funciară, instanța a reținut, pe de o parte, că nu a fost declarată inadmisibilă prin lege și că, pe de altă parte, este admisibilă rectificarea cărții funciare, prin anularea încheierilor de C.F. prin care pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate, prin invocarea neîegalității înscrierii. Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că operațiunea a cărei rectificare se solicită este nulă, atât în privința actului în temeiul căruia s-a înfăptuit, adresa oficiului parohial, cât și a încheierii de carte funciară pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrânge principiul legalității cărților funciare.
S-a reținut că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în anul 1971, prin încheierea de carte funciară din 13 octombrie 1971, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și a adresei adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. alin. (2) și alin. (3) ale art. 37, respectiv dacă a fost respectat procentul de minim 75% din membrii cultului catolic care au trecut la cultul ortodox, pentru ca biserica să revină acestui din urmă cult și dacă trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie, cu respectarea art. 38 alin. (2) din aceiași decret. Față de prevederile alin. final al art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și de prevederile art. 17 alin, (1) și alin. final din Decret - Lege nr. 115/1938, întrucât transferul proprietății s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, se impunea ca înscrierea în C.F.
să fi fost încuviințată doar în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe, constrângerea morală dublată de neîndeplinirea cerințelor legii, conducând la invalidarea actului de înscriere în c.f. S-a mai reținut că actele normative care au fundamentat intabularea sunt acte abuzive, discriminatoare și nedrepte pentru că ele contravin libertății religioase înscrise în art. 27 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate, Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 18 ai Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța a reținut că, urmare a reînscrierii dreptului în cartea funciară în favoarea reclamantei și a împrejurării că imobilul este deținut de pârâtă, este admisibilă și cererea în revendicare, practica instanțelor fiind în sprijinul ideii că dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult aparține parohiei greco-catolice, ca entitate juridică cu personalitate juridică, motiv pentru care numărul credincioșilor este irelevant în privința revendicării. În plus, s-a mai reținut că, începând din 28 august 2008, enoriașii ortodocși participă la ceremonialele religioase într-o biserică nouă, dând o utilizare secundară bisericii revendicate.
Prin Decizia civilă nr. 141/A/2013 din data de 07 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis, în parte, apelul declarat, de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 574 din 10 aprilie 2013 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o, în pane, cauza fiind trimisă spre rejudecare, cu menținerea dispozițiilor referitoare la constatarea renunțării pârâtei la susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și la respingerea excepțiilor prescripției și inadmisibilității acțiunii. Instanța de apel a reținut că prima instanță nu a făcut o reaiă cercetare a fondului cauzei, în ceea ce privește cererile de constatare a nulității/nelegalității, nevalabilității titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în C.F.
asupra imobilului litigios, respectiv, de revendicare în temeiul Dcretului - Lege nr. 126/1990 șl al C. civ. român, dând dovadă de lipsă de interes în a stabili și clarifica cadrul procesual, precum și motivul admiterii acțiunii, al nulității titlului sau al nevalabilității înscrierii. În sinteză, instanța de apel a dezlegat în sensul că: - Acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată și motivată, reprezintă o acțiune în revendicare, specifică, întemeiată de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, dublată de o acțiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
- Acțiunea în rectificare de carte funciară este o acțiune subsidiară, subsecventă și accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acțiune principală, acțiunea principală putând avea ca obiect constatarea vaIabilttățjî/nevalabilitâții titlului în baza căruia s-a intabulat dreptul a cărui rectificare se solicită. - Instanța era ținută să analizeze, în primul rând, dacă titlul în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. asupra imobilului litigios, respectiv adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare, emisă în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948, a fost sau nu unui valabil, respectiv, unul legal sau neiegai, din perspectiva motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.
- Pentru analizarea pe fond a petitului privind nulitatea, valabilitatea/nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta s~a intabulat în C.F., instanța de fond era obligată să verifice dacă, în speță, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, respectiv dacă s-a pronunțat o hotărâre a judecătoria populare a locului prin care să se constate întrunirea condițiilor impuse de alin. (1), (2) și (3) din același articol și dacă Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, și Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost desființat, erau în concordanță cu Constituția din 1948; - Instanța de fond era ținută să verifice, din perspectiva acțiunii în revendicare specială formulată de reclamantă, dacă sunt sau nu îndeplinite în speță cerințele impuse de art. 3 din Deeretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G.
nr. 64/2004, în raport de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de dezlegările Curții Constituționale; - în aplicarea criteriului cuprins în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, pentru a determina „dorința credincioșilor", instanța de fond trebuia să solicite părților să prezinte evidențele oficiale efective care atestau ce număr de credincioși aparținea fiecăreia dintre părți pe de o parte, ia data promovării cererii de chemare în judecată, iar pe de altă pane, la o dată ulterioară acestui moment și dacă, în intervalul de timp cuprins între data înregistrării acțiunii și data soluționării pe fond a cauzei de către prima instanță, au apărut modificări esențiale sau nu, în aceste evidențe.
În rejmlecare, prin înscrisul aflat la fila 92 în Dosarul nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș, reclamanta a completat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat și de dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, de art. 6 alin. (1) și art 9 din Convenție. Prin sentința civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. x/100/2012* a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. Tăuții de Sus, în contradictoriu cu B. Tăuții de Sus.
Instanța de fond a reținut că, deși este de notorietatea faptul că atât desființarea cultului greco-catolic, cât și preluarea bunurilor care au aparținut acestui cult au constituit măsuri abuzive, nu se poate constata nevalabiiitatea adresei nr. 60 din data de 7 octombrie 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare, pe motivul strict invocat de reclamantă, în sensul că adresa nu este valabilă, deoarece nu ar fi rezultat care a fost proporția enoriașilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodocși nu s-a putut verifica dacă au fost respectate procentele menționate în art- 37 din Decretul nr. 177/1948. Astfel, din probele ce au fost administrate, a rezultat că aproximativ 96% dintre membrii cultului greco-catolic au trecut la cultul ortodox, iar, în această situație, potrivit art, 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, lăcașul de urma să fie de drept în proprietatea noului cult îmbrățișat de credincioși.
Totodată, instanța de fond a concluzionat că a fost respectat, din punct de vedere formal, principiul legalității cărților funciare deoarece înscrierea s-a realizat în baza unui titlu, respectiv art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din Deeretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la F., situația lăcașurilor de cult care au aparținut F. și au fost preluate de către B., urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, iar în ipoteza în care aceste demersuri eșuează, părțile putând să promoveze o acțiune de drept comun.
Astfel, deși preluarea lăcașului de cult poate fi considerată abuzivă, nu se poate face abstracție de efectele generate în timp de acest act normativ, respectiv de făptui că majoritatea credincioșilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani și nu mai doresc revenirea la cultul greeo-catolic.
S-a reținut că nu se poate face abstracție de opțiunea membrilor comunității de a adera la un cult sau altul, sau de faptul că, deși în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcașul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaș de cuit este folosit, chiar ocazional, de majoritatea ortodoxă a comunității Or, din cuprinsul înscrisurilor administrate a rezultat fără echivoc că, în prezent, în localitatea Tăuții de Sus, există o majoritate ortodoxă, credincioșii greco-catolici fiind minoritari (în procentul 42:1), iar marea majoritate a locuitorilor din Tăuții de Sus au susținut că nu doresc să treacă la cultul greco-catolic și nu sunt de acord cu predarea Bisericii către acest cult. în acest sens, sunt și tabelele nominale depuse de reprezentanții celor 2 culte la dosarul cauzei filele 105-107, pentru persoanele greco-catolice, respectiv filele 27-70 pentru persoanele greco-catolice).
S-a mai reținut că lăcașul de cult a fost edificat pentru a servi interesului comunității religioase locale alcătuită din locuitorii credincioși al localității, întrucât lăcașul de cult aparține comunității locale religioase și în cazul de față credincioșii ortodocși sunt majoritari, instanța nu poate sa facă abstracție de interesul și voința acestora potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, situație în care acțiunea în revendicare este nefondată. Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul - Lege nr. 121/1990, a stabilit că acest text de lege nu încalcă principiul libertății cultelor religioase, astfel cum a arătat reclamanta care și-a întemeiat cererea și pe prevederile art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului.
De asemenea s-a constatat că nu sunt încălcate nici drepturile prevăzute de art. 1 Protocolul adiționai nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece în cauza dedusă judecății nu s-a putut reține că reclamanta deține în patrimoniul său un bun, sau cel puțin o speranță legitimă, astfel cum acestea au fost definite în jurtsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond. Prin Decizia civilă nr. 388/A din 6 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantă.
Pornind de la afirmația potrivit căreia instanța de fond era ținută de dezlegările date de instanța de apel în primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut, în esență următoarele: - Curtea a constatat că invocarea de către apelantă a prevederilor ari. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990 este fără relevanță, deoarece Ia fond, în primul stadiu procesual, până ia prima zi de înfățișare, nu au fost invocate aceste prevederi. Totodată, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță. - Curtea a reținut că, deși în raport de momentul preluării, Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 sunt valabile formal, fiind în conformitate cu Constituția de la acea vreme, din perspectiva momentului prezent, analizând concordanța dintre normelor legale emise sub vechiul regim comunist și a actelor de preluare cu convențiile ce reglementau drepturile omului, ia care România aderase, adresa din 1971 nu este una valabilă, fiind întemeiată pe un act normativ abuziv.
Totodată, instanța de apel a reținut că pârâta nu justifică un titlu valabil cu privire la imobil, deoarece, în sensul dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, nu s-a tăcut dovada că 75% din numărul credincioșilor greco-catolici au părăsit cultul și că îndeplinirea acestei condiții a fost constatată prin hotărâre judecătorească, nici că înscrierea la alt cult s-a realizat în urma declarației de părăsire a cultului anterior, potrivit art. 38 alin. (2) și art. 39 din Decretul - Lege nr. 177/1948. Chiar și să fi fost efectuată respectiva procedură, aceasta respecta doar formal legea, în condițiile în care textele incidente din Decretul nr. 177/1948 și din Decretul nr. 358/1948 consfințeau desființarea abuzivă a cultului greco-catoiîe șî preluarea la fel de abuzivă a patrimoniului acestuia.
De asemenea, cererea de rectificare de C.F. este fondată, deoarece înscrierea s~a realizat în baza unui titlu nevalabil, abuziv, ca și actele care îl precedau. Fiind admise petitele privind valabilitatea titlului și rectificarea C.F., se constată că este întemeiat și petitul de revendicare, ce are ca obiect un imobil preluat transmis de Statul român din patrimoniul cultului greco-catolic în cei al cultului ortodox, prin preluare abuzivă, Totodată, în raport de prevederile art. 8 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, Curtea a apreciat că lăcașul de cult, din punct de vedere al patrimoniului aparține parohiei, iar nu membrilor comunității, aceasta având personalitate juridică și bunuri în patrimoniu.
Pornind de la principiul afirmat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pine vs. Republica Cehă) în sensul că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, adică repararea vechilor nedreptăți nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechități", curtea a apreciat că faptul folosirii de către pârâtă a lăcașului de cult vechi, revendicat, nu ca biserică, ci cu rol de capelă, deci cu utilizare subsidiară, poate fi avută în vedere ca argument secundar pentru soluționarea cauzei.
Totodată, a reținut Curtea de Apel, că, din practica Curții Europene a Drepturilor Omului (Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor și Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă, ambele contra României), rezultă că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 alin. (1) și alin. (2) teza I din Decretul - Lege nr. 126/1990), nu este obligatorie, și că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, în temeiul sintagmei „potrivit dreptului comun" din textul art. 3 alin. (3) partea finală din Decretul Lege nr. 126/1990. Curtea retine că potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor dispoziția cuprinsă în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 are relevanță doar în procedura prealabilă, opțională, conform principiului specialîa generaiibus derogant, pe când, în conformitate cu art. 6 parag.
1 din Convenția Eurpeană a Drepturior Omului, instanța urmează a judeca acțiunea în temeiul dreptului comun, având competența de a se pronunța asupra tuturor problemelor de rapt și de drept relevante, iar nu în baza unei majorități constituite istoric și care va da rezultate unilaterale și predictibile, greu de corelat cu dreptul comun. A mai reținut Curtea de Apel că aprecierea numărului credincioșilor pentru o acțiune de drept comun este una arbitrară, cât timp nu există o prevedere specială pentru aceasta, nici pentru situații generice și nici pentru situații particulare, cum sunt cele descrise mai sus. Prin urmare dorința credincioșilor are relevanță doar în procedura prealabilă. S-a mai reținut ca, din prevederile cuprinse în art. 1 din O.U.G.
nr. 94/2000, potrivit cărora situația lăcașurile de cult urmează să fie reglementată printr-o lege specială, rezultă recunoașterea implicită a faptului că Decretul - Lege nr. 126/1990 nu are caracter de lege specială, nu reglementează situația acestor bunuri, prin procedura instituită, având numai rolul de a permite accesul la o instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă B. Tăuții de Sus, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ, criticând decizia pentru următoarele motive;
Decizia pronunțată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârile instanței de recurs (apel) asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitații administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului și ai instanțelor de control judiciar, în speță dispozițiile Deciziei civile nr. 141/A/2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, decizie ce nu a fost recurată. Astfel, deși hotărârea de desființare a stabilit că acțiunea are ca obiect principal revendicare, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, cu aplicație specială, instanța de apel trece peste limitele rejudecării și dă o noua interpretare dispozițiilor legale aplicabile speței, stabilind că acțiunea în revendicare este una subsecventă celei de anulare a actului de intabulare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, iar analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 nu este admisibilă în faza judiciară. De asemenea, instanța de apel reține lipsa folosinței lăcașului, urmare a utilizării subsidiare a bisericii, reținere în contradicție cu probațiunea administrată.
Prin al doilea motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al apelului și la limitele acestuia. Considerând că judecata trebuia făcută numai în temeiul dispozițiilor dreptului comun, tară aplicabilitatea dispozițiilor speciale, instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond, pronunțată pe alte temeiuri legale, deși prin apelul declarat s-a susținut netemeinicia și neîegalitatea hotărârii pe considerentul că instanța de fond nu a analizat acțiunea prin prisma art. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990 și pe cel potrivit căruia au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, motivat de faptul că, deși a pronunțat o hotărâre întemeiată pe alte dispoziții legale decât cele avute în vedere la judecarea în prima instanță, nu a fost pusă în discuția părților problema aplicabilității dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.
Hotărârea pronunțată în apel este si netemeinică, întrucât a fost declarată, ca nelegală, adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, pe considerentul ca aceasta se întemeia pe Decretul nr. 358/1948, declarat abuziv, deși întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a realizat în temeiul dispozițiilor art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, act normativ ce nu a fost declarat abuziv niciodată, ci a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa și regimul general al cultelor. înscrierea dreptului de proprietate al parohiei ortodoxe a fost realizată în baza unui titlu valabil, cu respectarea principiul legalității cărților funciare. Existând un titlu valabil, în mod greșit s-au admis acțiunile în rectificare și de revendicare imobiliară.
Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegaiă întrucât a schimbat în tot hotărârea pronunțata în limitele investirii și eu examinarea și probarea întregului îndrumar dat prin decizia de desființare. Astfel, instanța de fond a reținut, corect, existența titlului valabil, în raport de dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, motiv pentru care nu este admisibilă acțiunea de carte funciară, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat și îndeplinirea cerințelor art. 3 din Decretul - Lege nr, 177/1948, referitoare la „dorința" credincioșilor. Prin întâmpinarea depusă, intimata A. Tăuții de Sus a susținut caracterul nefondat al recursului motivat de faptul că instanța de apel a respectat îndrumările instanței de trimitere în sensul că trebuia analizată legalitatea/valabilitatea titlului pârâtei și, respectiv admisibilitatea revendicării, în condițiile prescrise de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, fiind respectate prevederile legale privind efectul devolutiv al apelului, precum și principiile contradictorialității și dreptului la apărare. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte observă că recurenta a invocat atât motive de recurs ce pot fi subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și motive ce privesc aprecierea probelor administrate în cauză, ce exced cadrului stabilit de art. 302 1 alin. (1) pct. c) și art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi avute în vedere în considerentele ce succed. Înalta Curte constată că este fondat primul motiv de recurs. Se reține că, prin primul motiv al recursului, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., urmare a faptului că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, nu a respectat îndrumările date prin hotărârea irevocabilă, Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual. Înalta Curte observă că, în raport de criticile formulate prin motivul de recurs, sunt relevante în cauză dispozițiile art. 297 aiin. (1) teza finală C. proc. civ., ce cuprind dispoziții similare celor cuprinse în art. 315 C. proc. civ., dar pentru situația desființării de către instanța de apel a hotărârilor primei instanțe, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, potrivit cărora „Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe suni obligatorii pentru judecătorii fondului". În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., analiza motivului de recurs se va face din perspectiva art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Înalta Curte constată că, în primul ciclu procesual, cererea formulată de reclamanta A. a fost soluționată prin sentința civilă nr. 574, pronunțată de Tribunalul Maramureș la data de 10 aprilie 2013. Împotriva sentinței arătate a declarat recurs A. Tăuții de Sus, apelul fiind admis prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond pe considerentul că instanța nu a făcut o reală cercetare a fondului, nu a clarificat cadrul procesual și nici nu a stabilit motivul admiterii acțiunii, respectiv al nulității sau nevalabilității înscrierii. Instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei, astfel cum acesta a fost formulată și motivată, reprezintă o acțiune în revendicare specifică, întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, instanța urmând a administra probe pentru a determina dacă sunt sau nu îndeplinite cerințele textului de lege menționat, respectiv care este dorința credincioșilor în legătură cu restituirea imobilului, dublată de o acțiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, cu caracter subsidiar față de o acțiune principală ce are ca obiect ne! egalitatea/ne valabilitatea titlului statului și revendicare. În considerarea acestor aspecte, dar și a celor invocate prin cererea introductivă de instanță, s-a apreciat că instanța de fond, în rejudecare, urmează să stabilească și dacă au fost respectate prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv motivul pentru care actul care a stat la baza întabulării și respectiv încheierea de carte funciară sunt nevalabile sau nule. Decizia Curții de Apel Cluj nu a fost atacată cu recurs, astfel că dezlegările date prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 au devenit irevocabile. În urma rejudecării, prin sentința civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă. Prin Decizia nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția l civilă, fost modificată sentința civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate. Instanța de apel în rejudecare, deși a reținut caracterul obligatoriu, pentru instanța de fond, a dezlegărilor date de instanța de apel în primul ciclu procesual, a motivat că, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, în fața instanței de judecată nu prezintă relevanță prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare la dorința majorității credincioșilor, acestea fiind avute în vedere doar în procedura prealabilă, cu roiul de a face admisibil demersul în fața instanței de judecată. Mai mult, instanța de apel apreciază că în cauză poate fi introdus un criteriu suplimentar de analiză a temeiniciei acțiunii în revendicare, ce derivă din folosința efectivă/lipsa de folosință a imobilului pentru comunitatea ortodoxă. Totodată, instanța de apel a apreciat că, urmare a admiterii capetelor de cerere privind valabilitatea titlului și rectificarea de carte funciară, urmează a considera că este întemeiat și petitul de revendicare, admiterea acțiunii în revendicare fiind astfel o consecință subsidiară a admiterii primelor două acțiuni. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat limitele rejudecării, astfel cum sunt determinate de prevederile art. 297 alin. (3) teza finală C. proc. civ. Se reține că soluția consacrată de art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabila ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate circumscriind obligativitatea deciziei instanței de apel la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, temeiul juridic al acțiunii formulate ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de apel, este obligatorie pentru judecătorii fondului, instanța care rejudeeă cauza având o deplină putere de apreciere, ce derivă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond. De dispoziția legală menționată este ținută și instanța de rejudecare, atât în temeiul principiului puterii de lucru judecat a dispozițiilor irevocabile din hotărârea pronunțata de instanța de apei în primul ciclu procesual, dar și în temeiul dispozițiile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cererii noi". Înalta Curte constată că, potrivit cererii introductive de instanță și dezlegărilor cu caracter irevocabil date prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, cadrul normativ în care trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantei este reprezentat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la F., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect ai Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catolic, distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea a iăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de B., pentru care restituirea se realizează ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri. În schimb, instanța de apel a analizat cererea ca fiind reprezentată de o acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile materiale ale dreptului comun, fiind introduse, nelegal, criterii suplimentare de apreciere, precum cel ai folosirii efective a imobilului. Totodată, instanța de apel a modificat raportul dintre capetele de cerere, apreciind, implicit, că admiterea acțiunii în revendicare are caracter subsidiar, admiterea sa fiind o consecință a admiterii primelor două capete de cerere. Înalta Curte observă, în concordanță cu decizia curții de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, că sintagma „potrivit dreptului comun" cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990 nu are semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanța Investită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. De altfel, așa cum rezultă din expunerea de motive a actului normativ de modificare, rațiunea pentru care au fost adăugate două noî alineate textului art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, a fost aceea de a debloca accesul la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau că nefamializarea procedurii în fața comisiei are ca efect inadmisibititatea acțiunii în revendicare, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru încălcarea accesului la justiție prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție. În acest context, alineatul potrivit căruia „dacă ia termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge ia nici un rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulțumește una dintre părți, partea are deschisă calea unei acțiuni în justiție, potrivit dreptului comun" nu presupune transformarea cererii de restituire într-o acțiune de revendicare pe dreptul comun. Sintagma „potrivii dreptului comun", nu se referă în realitate la „dreptul comun" material ci la „ dreptul comun" procesual, aplicabil demersului de restituire, respectiv la instanțele și etapele procesuale ce urmează a fi parcurse, În consecință, având în vedere solicitarea de restituire a unui locaș de cult, urmează a fi aplicată reglementarea specială în materie criteriile pe care aceasta le impune în rezolvarea unor astfel de pretenții, după cum, de altfel a reținut curtea de apel în primul ciclu procesual. Este de reținut, de altfel, că introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașe de cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012 ale Curții Constituționale. Curtea Constituțională a reținut, prin deciziile evocate, că prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). A motivat instanța constituțională în sensul că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, iar teza ultima a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor. Totodată, o atare opțiune este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene care a admis că nu poate fi contestată marja de apreciere a statelor în reglementarea restituirii imobilelor preluate abuziv. Pentru aceste motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că, prin. încălcarea art. 297 alin. (1) teza finală, instanța de apel a soluționat procesul fără a se realiza o efectivă cercetarea fondului, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Înalta Curte mai reține că soluția casării este motivată și de incidența m cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind caracterul confuz și contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel referitoare la cadrul juridic în care acțiunea a fost analizată. Astfel, deși reține incidența deciziei de desființare pronunțate în primul ciclu procesual și a Decretului - Lege nr. 126/1990, prin considerente ulterioare le înlătură de la aplicare. De asemenea, după ce afirmă validitatea formală a titlului care a stat ia baza intabulării și a încheierii de intabulare, în considerente ulterioare se concluzionează că adresa din 1971 și încheierea de intabulareau fost emise cu încălcarea prevederilor art. 37, 38 și 39 din Decretul nr. 177/1948. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, precum și exigențele art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor și caselor parohiale ce au aparținut A. și au fost preluate de B. se va stabili de reprezentanții clericali ai celor dona culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, pe fondul cauzei. Sub acest aspect, instanța de apel urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond, referitoare la stabilirea numărului de credincioși catolici, respectiv ortodocși și a voinței acestora de a păstra biserica, precum și de a o folosi în continuare, coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării „dorinței credincioșilor din comunitatea care deține bunurile" în sensul prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990. Totodată, având în vedere faptul că acțiunea principală este reprezentată de capătul de cerere de revendicare și în considerarea caracterul special al acțiunii în revendicare formulate, întemeiată pe prevederile legii speciale, Decretul - Lege nr. 126/1990, instanța de apel urmează a se pronunța în ce măsură eventuala constatare a nevalabiîității/nulității titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu este deținut și intabulat de recurenta-pârâtă, precum și a încheierii de intabulare, are drept consecință necesară admiterea acțiunii în revendicare. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează a reține caracterul fondat al acestuia. Astfel, în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Înalta Curte reține că, prin motivele de apel, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990, precum și ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 alin. (1) și ale art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, caracterul abuziv al preluării, precum și faptul că biserica nu este folosită potrivit destinației sale principale, Iară a pune însă în discuție temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990. În consecință, în analiza motivelor de apel, instanța de apel a depășit limitele investirii realizate prin cererea de apel, impuse de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., precum și principiul caracterului devolutiv al apelului, ce derivă din acestea, realizând analiza apelului pe motive suplimentare celor invocate de apelanta-reclamantă. Înalta Curte, având în vedere cele expuse anterior, constată că nu se mai impune, în această fază procesuală, analiza celorlalte motive de recurs, urmând ca, față de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. și art. 297 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării motivelor de apel invocate de reclamantă, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata in apel, a limitelor rejudecării determinate în primul ciclu procesul și a îndmmărilor date prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta B. Tăuții de Sus împotriva Deciziei nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.