ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 2464/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 februarie 2012, reclamanta

A. Tăuții de Sus a chemat în judecată pârâta B. Tăuții de Sus solicitând să se

constate identitatea dintre reclamantă și C. din Tăuții de Sus, înscrisă ca

titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din C.F. Tăuții de Sus,

sub B.1; să se dispună anularea, în parte, a încheierii din 13 octombrie 1971

înscrisă sub B.3 din C.F. Tăuții de Sus, în sensul anulării intabulării sub

A.1.1, în natură, biserică și teren aferent în intravilan în suprafață de 852

mp; să se dispună restabilirea situației anterioare prin rectificarea C.F. Tăuții

de Sus, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei A. Tăuții de Sus a

dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Tăuții de Sus, în

natură biserică și teren aferent în intravilan în suprafață de 852 mp; să se

dispună obligarea pârâtei, B. Tăuții de Sus să lase reclamantei, A. Tăuții de

Sus în deplină proprietate, pașnică posesie și folosință imobilul identificat

mai sus, precum și clopotnița din lemn din curtea bisericii și gardul

împrejmuitor, toate aparținând lăcașului de cult și obligarea pârâtei la

suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că,

în contextul intrării în vigoare a Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea

situației de drept a fostului cult greco catolic și a Decretului nr. 177/1948

pentru regimul general al cultelor religioase, averea A. Tăuții de Sus a

revenit pârâtei, iar prin încheierea de carte funciară din 13 octombrie 1971 a

fost realizată înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei sub B3

din C.F. Tăuții de Sus, actul în baza căruia s-a dispus intabuiarea fiind

adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare.

Reclamanta a susținut că este

admisibilă cererea de rectificare și restabilire a situației anterioare de C.F.,

deoarece atât actul în temeiul căruia s-a înfăptuit înscrierea, adresa

oficiului parohial, cât și încheierea de carte funciară sunt nule, pentru că

încalcă prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, ale art 17 alin. (1),

precum a celor cuprinse în alin. final din Decretul - Lege nr. 115/1938.

A mai motivat reclamanta că, urmare a

reînserierii dreptului de proprietate în cartea funciară, în favoarea

reclamantei și a împrejurării ca imobilul este deținut de pârâtă, este

admisibilă și cererea în revendicare.

În drept s-au invocat dispozițiile

art. 17, art. 34 pct. 1, art. 35, art. 44 din Decretul - Lege nr. 115/1938,

art. 100 din Regulament, art. 3 din Decret Lege nr. 126/1990, art. 480-481 C.

civ., art. 111, art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 574 din 10

aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a luat act de renunțarea la

susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și s-au

respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și

inadmisibilității invocate de pârâtă.

Totodată, a fost admisă acțiunea

civilă formulată de reclamanta A. Tăuții de Sus.

Instanța de fond a apreciat că acțiune

este imprescriptibilă dat fiind faptul că revendicarea este imprescriptibilă,

iar în cauză s-a invocat nulitatea absolută, iar nu relativă, raportat ia

abuzul de drept săvârșit prin Decretul nr. 358/1948.

În privința acțiunii în rectificare de

carte funciară, instanța a reținut, pe de o parte, că nu a fost declarată

inadmisibilă prin lege și că, pe de altă parte, este admisibilă rectificarea

cărții funciare, prin anularea încheierilor de C.F. prin care pârâții și-au

intabulat dreptul de proprietate, prin invocarea neîegalității înscrierii.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat

că operațiunea a cărei rectificare se solicită este nulă, atât în privința

actului în temeiul căruia s-a înfăptuit, adresa oficiului parohial, cât și a

încheierii de carte funciară pentru că încalcă dispozițiile legale și înfrânge

principiul legalității cărților funciare.

S-a reținut că înscrierea dreptului de

proprietate al pârâtei s-a făcut în anul 1971, prin încheierea de carte

funciară din 13 octombrie 1971, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și

a adresei adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare, fără a se stabili

dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. alin. (2) și alin. (3) ale

art. 37, respectiv dacă a fost respectat procentul de minim 75% din membrii

cultului catolic care au trecut la cultul ortodox, pentru ca biserica să revină

acestui din urmă cult și dacă trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună

voie, cu respectarea art. 38 alin. (2) din aceiași decret.

Față de prevederile alin. final al

art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și de prevederile art. 17 alin, (1) și alin.

final din Decret - Lege nr. 115/1938, întrucât transferul proprietății s-a

făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, se impunea ca

înscrierea în C.F. să fi fost încuviințată doar în temeiul unei hotărâri

judecătorești irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerințe,

constrângerea morală dublată de neîndeplinirea cerințelor legii, conducând la

invalidarea actului de înscriere în c.f.

S-a mai reținut că actele normative

care au fundamentat intabularea sunt acte abuzive, discriminatoare și nedrepte

pentru că ele contravin libertății religioase înscrise în art. 27 din Constituția

Republicii Populare Române din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate,

Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al

cultelor, art. 18 ai Pactului internațional cu privire la drepturile civile și

politice, precum art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut că, urmare a

reînscrierii dreptului în cartea funciară în favoarea reclamantei și a

împrejurării că imobilul este deținut de pârâtă, este admisibilă și cererea în

revendicare, practica instanțelor fiind în sprijinul ideii că dreptul de

proprietate asupra lăcașului de cult aparține parohiei greco-catolice, ca

entitate juridică cu personalitate juridică, motiv pentru care numărul

credincioșilor este irelevant în privința revendicării.

În plus, s-a mai reținut că, începând

din 28 august 2008, enoriașii ortodocși participă la ceremonialele religioase

într-o biserică nouă, dând o utilizare secundară bisericii revendicate.

Prin Decizia civilă nr. 141/A/2013 din

data de 07 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,

a fost admis, în parte, apelul declarat, de pârâtă împotriva sentinței civile

nr. 574 din 10 aprilie 2013 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o,

în pane, cauza fiind trimisă spre rejudecare, cu menținerea dispozițiilor

referitoare la constatarea renunțării pârâtei la susținerea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, precum și la respingerea excepțiilor

prescripției și inadmisibilității acțiunii.

Instanța de apel a reținut că prima

instanță nu a făcut o reaiă cercetare a fondului cauzei, în ceea ce privește

cererile de constatare a nulității/nelegalității, nevalabilității titlului în

baza căruia pârâta s-a intabulat în C.F. asupra imobilului litigios, respectiv,

de revendicare în temeiul Dcretului - Lege nr. 126/1990 șl al C. civ. român,

dând dovadă de lipsă de interes în a stabili și clarifica cadrul procesual,

precum și motivul admiterii acțiunii, al nulității titlului sau al

nevalabilității înscrierii.

În sinteză, instanța de apel a

dezlegat în sensul că:

- Acțiunea reclamantei, astfel cum a

fost formulată și motivată, reprezintă o acțiune în revendicare, specifică,

întemeiată de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr.

64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, dublată de o acțiune în rectificare

de carte funciară, fundamentată pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul -

Lege nr. 115/1938.

- Acțiunea în rectificare de carte

funciară este o acțiune subsidiară, subsecventă și accesorie, care se grefează

întotdeauna pe o acțiune principală, acțiunea principală putând avea ca obiect

constatarea vaIabilttățjî/nevalabilitâții titlului în baza căruia s-a intabulat

dreptul a cărui rectificare se solicită.

- Instanța era ținută să analizeze, în

primul rând, dacă titlul în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul de

proprietate în C.F. asupra imobilului litigios, respectiv adresa din 1971 a D.

Tăuții de Sus, D. Baia Mare, emisă în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948, a

fost sau nu unui valabil, respectiv, unul legal sau neiegai, din perspectiva

motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.

- Pentru analizarea pe fond a

petitului privind nulitatea, valabilitatea/nevalabilitatea titlului în baza

căruia pârâta s~a intabulat în C.F., instanța de fond era obligată să verifice

dacă, în speță, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 alin. (5) din

Decretul nr. 177/1948, respectiv dacă s-a pronunțat o hotărâre a judecătoria

populare a locului prin care să se constate întrunirea condițiilor impuse de alin.

(1), (2) și (3) din același articol și dacă Decretul nr. 177/1948, referitor la

regimul general al cultelor religioase, și Decretul nr. 358/1948, prin care

cultul greco-catolic a fost desființat, erau în concordanță cu Constituția din

1948;

- Instanța de fond era ținută să

verifice, din perspectiva acțiunii în revendicare specială formulată de

reclamantă, dacă sunt sau nu îndeplinite în speță cerințele impuse de art. 3

din Deeretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, în raport de

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de dezlegările

Curții Constituționale;

- în aplicarea criteriului cuprins în

art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, pentru a determina „dorința

credincioșilor", instanța de fond trebuia să solicite părților să prezinte

evidențele oficiale efective care atestau ce număr de credincioși aparținea

fiecăreia dintre părți pe de o parte, ia data promovării cererii de chemare în

judecată, iar pe de altă pane, la o dată ulterioară acestui moment și dacă, în

intervalul de timp cuprins între data înregistrării acțiunii și data

soluționării pe fond a cauzei de către prima instanță, au apărut modificări

esențiale sau nu, în aceste evidențe.

În rejmlecare, prin înscrisul aflat la

fila 92 în Dosarul nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș, reclamanta a

completat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind

reprezentat și de dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, de art.

6 alin. (1) și art 9 din Convenție.

Prin sentința civilă nr. 1089 din 19

septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. x/100/2012*

a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. Tăuții de Sus, în

contradictoriu cu B. Tăuții de Sus.

Instanța de fond a reținut că, deși

este de notorietatea faptul că atât desființarea cultului greco-catolic, cât și

preluarea bunurilor care au aparținut acestui cult au constituit măsuri

abuzive, nu se poate constata nevalabiiitatea adresei nr. 60 din data de 7

octombrie 1971 a D. Tăuții de Sus, D. Baia Mare, pe motivul strict invocat de

reclamantă, în sensul că adresa nu este valabilă, deoarece nu ar fi rezultat

care a fost proporția enoriașilor care au trecut de la cultul greco-catolic la

cel ortodocși nu s-a putut verifica dacă au fost respectate procentele

menționate în art- 37 din Decretul nr. 177/1948.

Astfel, din probele ce au fost

administrate, a rezultat că aproximativ 96% dintre membrii cultului greco-catolic

au trecut la cultul ortodox, iar, în această situație, potrivit art, 37 alin.

(3) din Decretul nr. 177/1948, lăcașul de urma să fie de drept în proprietatea

noului cult îmbrățișat de credincioși.

Totodată, instanța de fond a

concluzionat că a fost respectat, din punct de vedere formal, principiul

legalității cărților funciare deoarece înscrierea s-a realizat în baza unui

titlu, respectiv art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Instanța a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 3 din Deeretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri

referitoare la F., situația lăcașurilor de cult care au aparținut F. și au fost

preluate de către B., urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată

din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, iar în ipoteza în

care aceste demersuri eșuează, părțile putând să promoveze o acțiune de drept

comun.

Astfel, deși preluarea lăcașului de

cult poate fi considerată abuzivă, nu se poate face abstracție de efectele

generate în timp de acest act normativ, respectiv de făptui că majoritatea

credincioșilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în

biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani și nu mai doresc revenirea la

cultul greeo-catolic. S-a reținut că nu se poate face abstracție de opțiunea

membrilor comunității de a adera la un cult sau altul, sau de faptul că, deși

în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcașul de cult în

litigiu, astăzi acest lăcaș de cuit este folosit, chiar ocazional, de

majoritatea ortodoxă a comunității

Or, din cuprinsul înscrisurilor

administrate a rezultat fără echivoc că, în prezent, în localitatea Tăuții de

Sus, există o majoritate ortodoxă, credincioșii greco-catolici fiind minoritari

(în procentul 42:1), iar marea majoritate a locuitorilor din Tăuții de Sus au

susținut că nu doresc să treacă la cultul greco-catolic și nu sunt de acord cu

predarea Bisericii către acest cult. în acest sens, sunt și tabelele nominale

depuse de reprezentanții celor 2 culte la dosarul cauzei filele 105-107, pentru

persoanele greco-catolice, respectiv filele 27-70 pentru persoanele

greco-catolice).

S-a mai reținut că lăcașul de cult a

fost edificat pentru a servi interesului comunității religioase locale alcătuită

din locuitorii credincioși al localității, întrucât lăcașul de cult aparține

comunității locale religioase și în cazul de față credincioșii ortodocși sunt

majoritari, instanța nu poate sa facă abstracție de interesul și voința acestora

potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, situație în

care acțiunea în revendicare este nefondată.

Curtea Constituțională, pronunțându-se

asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul - Lege nr. 121/1990, a

stabilit că acest text de lege nu încalcă principiul libertății cultelor

religioase, astfel cum a arătat reclamanta care și-a întemeiat cererea și pe

prevederile art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului. De asemenea

s-a constatat că nu sunt încălcate nici drepturile prevăzute de art. 1

Protocolul adiționai nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

deoarece în cauza dedusă judecății nu s-a putut reține că reclamanta deține în

patrimoniul său un bun, sau cel puțin o speranță legitimă, astfel cum acestea

au fost definite în jurtsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta a declarat apel împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond.

Prin Decizia civilă nr. 388/A din 6 martie

2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond, pe care a schimbat-o în

totalitate, în sensul că a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată

de reclamantă.

Pornind de la afirmația potrivit

căreia instanța de fond era ținută de dezlegările date de instanța de apel în

primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut, în esență următoarele:

- Curtea a constatat că invocarea de

către apelantă a prevederilor ari. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990 este fără

relevanță, deoarece Ia fond, în primul stadiu procesual, până ia prima zi de

înfățișare, nu au fost invocate aceste prevederi. Totodată, aceste dispoziții

nu sunt aplicabile în speță.

- Curtea a reținut că, deși în raport

de momentul preluării, Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 sunt

valabile formal, fiind în conformitate cu Constituția de la acea vreme, din

perspectiva momentului prezent, analizând concordanța dintre normelor legale

emise sub vechiul regim comunist și a actelor de preluare cu convențiile ce

reglementau drepturile omului, ia care România aderase, adresa din 1971 nu este

una valabilă, fiind întemeiată pe un act normativ abuziv.

Totodată, instanța de apel a reținut

că pârâta nu justifică un titlu valabil cu privire la imobil, deoarece, în

sensul dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, nu s-a tăcut dovada că

75% din numărul credincioșilor greco-catolici au părăsit cultul și că

îndeplinirea acestei condiții a fost constatată prin hotărâre judecătorească, nici

că înscrierea la alt cult s-a realizat în urma declarației de părăsire a

cultului anterior, potrivit art. 38 alin. (2) și art. 39 din Decretul - Lege nr.

177/1948. Chiar și să fi fost efectuată respectiva procedură, aceasta respecta

doar formal legea, în condițiile în care textele incidente din Decretul nr. 177/1948

și din Decretul nr. 358/1948 consfințeau desființarea abuzivă a cultului

greco-catoiîe șî preluarea la fel de abuzivă a patrimoniului acestuia.

De asemenea, cererea de rectificare de

C.F. este fondată, deoarece înscrierea s~a realizat în baza unui titlu

nevalabil, abuziv, ca și actele care îl precedau.

Fiind admise petitele privind

valabilitatea titlului și rectificarea C.F., se constată că este întemeiat și

petitul de revendicare, ce are ca obiect un imobil preluat transmis de Statul

român din patrimoniul cultului greco-catolic în cei al cultului ortodox, prin

preluare abuzivă,

Totodată, în raport de prevederile

art. 8 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, Curtea a apreciat că

lăcașul de cult, din punct de vedere al patrimoniului aparține parohiei, iar nu

membrilor comunității, aceasta având personalitate juridică și bunuri în

patrimoniu.

Pornind de la principiul afirmat în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pine

vs. Republica Cehă) în sensul că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu

trebuie să creeze noi pagube disproporționate, adică repararea vechilor

nedreptăți nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi

inechități", curtea a apreciat că faptul folosirii de către pârâtă a

lăcașului de cult vechi, revendicat, nu ca biserică, ci cu rol de capelă, deci

cu utilizare subsidiară, poate fi avută în vedere ca argument secundar pentru

soluționarea cauzei.

Totodată, a reținut Curtea de Apel,

că, din practica Curții Europene a Drepturilor Omului (Parohia greco-catolică

Sâmbăta Bihor și Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă, ambele contra

României), rezultă că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 alin. (1) și alin.

(2) teza I din Decretul - Lege nr. 126/1990), nu este obligatorie, și că o

acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, în temeiul

sintagmei „potrivit dreptului comun" din textul art. 3 alin. (3) partea

finală din Decretul Lege nr. 126/1990.

Curtea retine că potrivit practicii

Curții Europene a Drepturilor dispoziția cuprinsă în art. 3 din Decretul - Lege

nr. 126/1990 are relevanță doar în procedura prealabilă, opțională, conform

principiului specialîa generaiibus derogant, pe când, în conformitate cu art. 6

parag. 1 din Convenția Eurpeană a Drepturior Omului, instanța urmează a

judeca acțiunea în temeiul dreptului comun, având competența de a se pronunța

asupra tuturor problemelor de rapt și de drept relevante, iar nu în baza unei

majorități constituite istoric și care va da rezultate unilaterale și

predictibile, greu de corelat cu dreptul comun.

A mai reținut Curtea de Apel că

aprecierea numărului credincioșilor pentru o acțiune de drept comun este una

arbitrară, cât timp nu există o prevedere specială pentru aceasta, nici pentru

situații generice și nici pentru situații particulare, cum sunt cele descrise

mai sus. Prin urmare dorința credincioșilor are relevanță doar în procedura

prealabilă.

S-a mai reținut ca, din prevederile

cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora situația lăcașurile

de cult urmează să fie reglementată printr-o lege specială, rezultă

recunoașterea implicită a faptului că Decretul - Lege nr. 126/1990 nu are

caracter de lege specială, nu reglementează situația acestor bunuri, prin

procedura instituită, având numai rolul de a permite accesul la o instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtă B. Tăuții de Sus, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ, criticând decizia pentru următoarele motive;

nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora,

hotărârile instanței de recurs (apel) asupra problemelor de drept dezlegate,

precum si asupra necesitații administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului și ai instanțelor de control judiciar, în speță

dispozițiile Deciziei civile nr. 141/A/2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj

în primul ciclu procesual, decizie ce nu a fost recurată.

Astfel, deși hotărârea de desființare

a stabilit că acțiunea are ca obiect principal revendicare, întemeiata pe

dispozițiile dreptului comun, cu aplicație specială, instanța de apel trece

peste limitele rejudecării și dă o noua interpretare dispozițiilor legale

aplicabile speței, stabilind că acțiunea în revendicare este una subsecventă

celei de anulare a actului de intabulare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile

dreptului comun, iar analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 3

din Decretul - Lege nr. 126/1990 nu este admisibilă în faza judiciară.

De asemenea, instanța de apel reține

lipsa folosinței lăcașului, urmare a utilizării subsidiare a bisericii,

reținere în contradicție cu probațiunea administrată.

invocă faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al

apelului și la limitele acestuia.

Considerând că judecata trebuia făcută

numai în temeiul dispozițiilor dreptului comun, tară aplicabilitatea

dispozițiilor speciale, instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de

fond, pronunțată pe alte temeiuri legale, deși prin apelul declarat s-a

susținut netemeinicia și neîegalitatea hotărârii pe considerentul că instanța

de fond nu a analizat acțiunea prin prisma art. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990

și pe cel potrivit căruia au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

hotărâre cu încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la

apărare, motivat de faptul că, deși a pronunțat o hotărâre întemeiată pe alte

dispoziții legale decât cele avute în vedere la judecarea în prima instanță, nu

a fost pusă în discuția părților problema aplicabilității dispozițiilor art. 3

din Decretul - Lege nr. 126/1990.

si netemeinică, întrucât a fost declarată, ca nelegală, adresa din 1971 a D.

Tăuții de Sus, pe considerentul ca aceasta se întemeia pe Decretul nr. 358/1948,

declarat abuziv, deși întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a

realizat în temeiul dispozițiilor art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948

privind regimul general al cultelor, act normativ ce nu a fost declarat abuziv

niciodată, ci a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea

religioasa și regimul general al cultelor. înscrierea dreptului de proprietate

al parohiei ortodoxe a fost realizată în baza unui titlu valabil, cu

respectarea principiul legalității cărților funciare.

Existând un titlu valabil, în mod

greșit s-au admis acțiunile în rectificare și de revendicare imobiliară.

netemeinică și nelegaiă întrucât a schimbat în tot hotărârea pronunțata în

limitele investirii și eu examinarea și probarea întregului îndrumar dat prin

decizia de desființare.

Astfel, instanța de fond a reținut,

corect, existența titlului valabil, în raport de dispozițiile art. 37 din

Decretul nr. 177/1948, motiv pentru care nu este admisibilă acțiunea de carte

funciară, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat și

îndeplinirea cerințelor art. 3 din Decretul - Lege nr, 177/1948, referitoare la

„dorința" credincioșilor.

Prin întâmpinarea depusă, intimata A.

Tăuții de Sus a susținut caracterul nefondat al recursului motivat de

faptul că instanța de apel a respectat îndrumările instanței de trimitere în

sensul că trebuia analizată legalitatea/valabilitatea titlului pârâtei și,

respectiv admisibilitatea revendicării, în condițiile prescrise de art. 3 din Decretul

- Lege nr. 126/1990, fiind respectate prevederile legale privind efectul

devolutiv al apelului, precum și principiile contradictorialității și dreptului

la apărare.

Examinând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată

caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte

observă că recurenta a invocat atât motive de recurs ce pot fi subsumate

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și motive ce privesc

aprecierea probelor administrate în cauză, ce exced cadrului stabilit de art. 302

1

alin. (1) pct. c) și art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi avute

în vedere în considerentele ce succed.

Înalta Curte constată că este fondat

primul motiv de recurs.

Se reține că, prin primul motiv al

recursului, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.,

urmare a faptului că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în

rejudecare, nu a respectat îndrumările date prin hotărârea irevocabilă, Decizia

nr. 141 din 7 noiembrie 2013, pronunțată de instanța de apel în primul ciclu

procesual.

Înalta Curte observă că, în raport de

criticile formulate prin motivul de recurs, sunt relevante în cauză

dispozițiile art. 297 aiin. (1) teza finală C. proc. civ., ce cuprind

dispoziții similare celor cuprinse în art. 315 C. proc. civ., dar pentru

situația desființării de către instanța de apel a hotărârilor primei instanțe,

cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, potrivit cărora „Dezlegarea dată

problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării

unor probe suni obligatorii pentru judecătorii fondului".

În consecință, având în vedere și

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., analiza motivului de recurs se

va face din perspectiva art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în primul

ciclu procesual, cererea formulată de reclamanta A. a fost soluționată prin

sentința civilă nr. 574, pronunțată de Tribunalul Maramureș la data de 10 aprilie

2013.

Împotriva sentinței arătate a declarat

recurs A. Tăuții de Sus, apelul fiind admis prin Decizia nr. 141 din 7

noiembrie 2013, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond pe

considerentul că instanța nu a făcut o reală cercetare a fondului, nu a

clarificat cadrul procesual și nici nu a stabilit motivul admiterii acțiunii,

respectiv al nulității sau nevalabilității înscrierii.

Instanța de apel a reținut că acțiunea

reclamantei, astfel cum acesta a fost formulată și motivată, reprezintă o

acțiune în revendicare specifică, întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul

Lege nr. 126/1990, instanța urmând a administra probe pentru a determina dacă

sunt sau nu îndeplinite cerințele textului de lege menționat, respectiv care

este dorința credincioșilor în legătură cu restituirea imobilului, dublată de o

acțiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispozițiile art. 34

pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, cu caracter subsidiar față de o

acțiune principală ce are ca obiect ne! egalitatea/ne valabilitatea titlului

statului și revendicare.

În considerarea acestor aspecte, dar

și a celor invocate prin cererea introductivă de instanță, s-a apreciat că

instanța de fond, în rejudecare, urmează să stabilească și dacă au fost

respectate prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv motivul

pentru care actul care a stat la baza întabulării și respectiv încheierea de

carte funciară sunt nevalabile sau nule.

Decizia Curții de Apel Cluj nu a fost

atacată cu recurs, astfel că dezlegările date prin Decizia nr. 141 din 7

noiembrie 2013 au devenit irevocabile.

În urma rejudecării, prin sentința

civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 388/A din 6 martie

2015 a Curții de Apel Cluj, secția l civilă, fost modificată sentința civilă

nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în sensul

admiterii în tot a acțiunii formulate.

Instanța de apel în rejudecare, deși a

reținut caracterul obligatoriu, pentru instanța de fond, a dezlegărilor date de

instanța de apel în primul ciclu procesual, a motivat că, pentru soluționarea

acțiunii în revendicare, în fața instanței de judecată nu prezintă relevanță

prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare la dorința

majorității credincioșilor, acestea fiind avute în vedere doar în procedura

prealabilă, cu roiul de a face admisibil demersul în fața instanței de

judecată.

Mai mult, instanța de apel apreciază

că în cauză poate fi introdus un criteriu suplimentar de analiză a temeiniciei

acțiunii în revendicare, ce derivă din folosința efectivă/lipsa de folosință a

imobilului pentru comunitatea ortodoxă.

Totodată, instanța de apel a apreciat

că, urmare a admiterii capetelor de cerere privind valabilitatea titlului și

rectificarea de carte funciară, urmează a considera că este întemeiat și

petitul de revendicare, admiterea acțiunii în revendicare fiind astfel o

consecință subsidiară a admiterii primelor două acțiuni.

Procedând astfel, instanța de apel a

încălcat limitele rejudecării, astfel cum sunt determinate de prevederile art.

297 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Se reține că soluția consacrată de

art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. are o justificare deplină și o

legitimare incontestabila ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,

dispozițiile citate circumscriind obligativitatea deciziei instanței de apel la

problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin

urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, temeiul juridic al

acțiunii formulate ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile

determinate de instanța de apel, este obligatorie pentru judecătorii fondului,

instanța care rejudeeă cauza având o deplină putere de apreciere, ce derivă din

regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de

fond.

De dispoziția legală menționată este

ținută și instanța de rejudecare, atât în temeiul principiului puterii de lucru

judecat a dispozițiilor irevocabile din hotărârea pronunțata de instanța de

apei în primul ciclu procesual, dar și în temeiul dispozițiile art. 294 C.

proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cererii noi".

Înalta Curte constată că, potrivit

cererii introductive de instanță și dezlegărilor cu caracter irevocabil date

prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, cadrul

normativ în care trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantei este

reprezentat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la

F., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor

preluate de stat ca efect ai Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului

greco-catolic, distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în

patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea

a iăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de B., pentru care

restituirea se realizează ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitatea care deține respectivele bunuri.

În schimb, instanța de apel a analizat

cererea ca fiind reprezentată de o acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile materiale ale dreptului comun, fiind introduse, nelegal, criterii

suplimentare de apreciere, precum cel ai folosirii efective a imobilului.

Totodată, instanța de apel a modificat

raportul dintre capetele de cerere, apreciind, implicit, că admiterea acțiunii

în revendicare are caracter subsidiar, admiterea sa fiind o consecință a

admiterii primelor două capete de cerere.

Înalta Curte observă, în concordanță

cu decizia curții de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, că sintagma

„potrivit dreptului comun" cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul

- Lege nr. 126/1990 nu are semnificația transformării cererii în retrocedare

reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar

instanța Investită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială

care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din

comunitatea care deține bunurile.

De altfel, așa cum rezultă din

expunerea de motive a actului normativ de modificare, rațiunea pentru care au

fost adăugate două noî alineate textului art. 3 din Decretul - Lege nr.

126/1990, prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, a fost aceea

de a debloca accesul la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau

că nefamializarea procedurii în fața comisiei are ca efect inadmisibititatea

acțiunii în revendicare, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat

România pentru încălcarea accesului la justiție prevăzut de art. 6 parag. 1 din

Convenție.

În acest context, alineatul potrivit

căruia „dacă ia termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se

întrunește sau dacă nu se ajunge ia nici un rezultat în cadrul comisiei, or

decizia nemulțumește una dintre părți, partea are deschisă calea unei acțiuni

în justiție, potrivit dreptului comun" nu presupune transformarea cererii

de restituire într-o acțiune de revendicare pe dreptul comun.

Sintagma „potrivii dreptului

comun", nu se referă în realitate la „dreptul comun" material ci la „

dreptul comun" procesual, aplicabil demersului de restituire, respectiv la

instanțele și etapele procesuale ce urmează a fi parcurse,

În consecință, având în vedere

solicitarea de restituire a unui locaș de cult, urmează a fi aplicată

reglementarea specială în materie criteriile pe care aceasta le impune în

rezolvarea unor astfel de pretenții, după cum, de altfel a reținut curtea de

apel în primul ciclu procesual.

Este de reținut, de altfel, că

introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă

opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia

retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașe de

cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor

astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin Deciziile

nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și nr. 804/2012 ale Curții

Constituționale.

Curtea Constituțională a reținut, prin

deciziile evocate, că prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990

respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția

României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și

social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de

dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

A motivat instanța constituțională în

sensul că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, iar teza

ultima a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 „ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" ilustrează

aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al

opțiunii majorității enoriașilor.

Totodată, o atare opțiune este în

concordanță și cu jurisprudența Curții Europene care a admis că nu poate fi

contestată marja de apreciere a statelor în reglementarea restituirii imobilelor

preluate abuziv.

Pentru aceste motive, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., având

în vedere că, prin. încălcarea art. 297 alin. (1) teza finală, instanța de apel

a soluționat procesul fără a se realiza o efectivă cercetarea fondului, se

impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte mai reține că soluția

casării este motivată și de incidența m cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., dat fiind caracterul confuz și contradictoriu al considerentelor

hotărârii instanței de apel referitoare la cadrul juridic în care acțiunea a

fost analizată.

Astfel, deși reține incidența deciziei

de desființare pronunțate în primul ciclu procesual și a Decretului - Lege nr.

126/1990, prin considerente ulterioare le înlătură de la aplicare. De asemenea,

după ce afirmă validitatea formală a titlului care a stat ia baza intabulării

și a încheierii de intabulare, în considerente ulterioare se concluzionează că

adresa din 1971 și încheierea de intabulareau fost emise cu încălcarea

prevederilor art. 37, 38 și 39 din Decretul nr. 177/1948.

În rejudecare, instanța de apel

urmează să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 141

din 7 noiembrie 2013, precum și exigențele art. 3 din Decretul - Lege nr.

126/1990, potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor și caselor parohiale

ce au aparținut A. și au fost preluate de B. se va stabili de reprezentanții

clericali ai celor dona culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, pe fondul cauzei.

Sub acest aspect, instanța de apel

urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond, referitoare

la stabilirea numărului de credincioși catolici, respectiv ortodocși și a

voinței acestora de a păstra biserica, precum și de a o folosi în continuare,

coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării

„dorinței credincioșilor din comunitatea care deține bunurile" în sensul

prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Totodată, având în vedere faptul că

acțiunea principală este reprezentată de capătul de cerere de revendicare și în

considerarea caracterul special al acțiunii în revendicare formulate,

întemeiată pe prevederile legii speciale, Decretul - Lege nr. 126/1990,

instanța de apel urmează a se pronunța în ce măsură eventuala constatare a

nevalabiîității/nulității titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu este

deținut și intabulat de recurenta-pârâtă, precum și a încheierii de intabulare,

are drept consecință necesară admiterea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs, Înalta Curte urmează a reține caracterul fondat al acestuia.

Astfel, în temeiul art. 295 alin. (1)

C. proc. civ. „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

Înalta Curte reține că, prin motivele

de apel, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 4 din Decretul -

Lege nr. 126/1990, precum și ale art. 1 din Primul protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 alin. (1) și ale art. 9

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

caracterul abuziv al preluării, precum și faptul că biserica nu este folosită

potrivit destinației sale principale, Iară a pune însă în discuție temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, sau aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

În consecință, în analiza motivelor de

apel, instanța de apel a depășit limitele investirii realizate prin cererea de

apel, impuse de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., precum și principiul

caracterului devolutiv al apelului, ce derivă din acestea, realizând analiza

apelului pe motive suplimentare celor invocate de apelanta-reclamantă.

Înalta Curte, având în vedere cele

expuse anterior, constată că nu se mai impune, în această fază procesuală,

analiza celorlalte motive de recurs, urmând ca, față de prevederile art. 312

alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. și art. 297 C.

proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza

spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării motivelor de

apel invocate de reclamantă, cu observarea prevederilor legale care

reglementează judecata in apel, a limitelor rejudecării determinate în primul

ciclu procesul și a îndmmărilor date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B.

Tăuții de Sus împotriva Deciziei nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel

Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

10 noiembrie 2015.