ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1772/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanta A. Tăuții de Sus a solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâta B. Tăuții de Sus, să constate identitatea dintre reclamantă și C. Tăuții de Sus, înscrisă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din C.F. Tăuții de Sus; să dispună anularea în parte a încheierii din 13 octombrie 1971 înscrisă sub B. 3 din C.F. Tăuții de Sus, în sensul anulării intabulării, în natură biserică și teren aferent în intravilan, în suprafață de 852 mp; să dispună restabilirea situației anterioare prin rectificarea C.F. Tăuții de Sus, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Tăuții de Sus, în natură biserică și teren aferent în intravilan, în suprafață de 852 mp; să dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate, pașnică posesie și folosință imobilul indicat, precum și clopotnița din lemn din curtea bisericii și gardul împrejmuitor, toate aparținând lăcașului de cult; să oblige pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 574 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Maramureș a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea excepției lipsei calității procesuale active; a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune; a admis acțiunea, așa cum a fost formulată.

În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că numărul credincioșilor actuali este irelevant, iar preluarea a fost una abuzivă, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul realizării ei.

Prin Decizia nr. 141/A din 7 noiembrie 2013 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a analiza fondul cererii și a se verifica criteriul privind numărul actual al credincioșilor aparținând celor două culte (decizia a rămas irevocabilă prin neatacarea cu recurs).

Prin sentința nr. 1089 din 19 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș, în rejudecare, a fost respinsă cererea reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 6.123,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că numărul credincioșilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox a fost unul covârșitor, această diferență de număr menținându-se și în prezent, împrejurare de natură să justifice respingerea cererii de revendicare, în condițiile în care, majoritatea credincioșilor actuali se opun restituirii.

Prin Decizia nr. 388 din 6 martie 2015, Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului a fost una abuzivă, sens în care nu se poate opune uzucapiunea, ce presupune buna credință.

De asemenea, a constatat că invocarea de către apelantă a prevederilor art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990 este fără relevanță, pe de o parte având în vedere stadiul procesual al apelului, deoarece la fond, în primul stadiu procesual, când s-a epuizat prima zi de înfățișare, nu au fost invocate aceste prevederi, iar pe de altă parte, aceste dispoziții au în vedere doar acordarea unui ajutor de către stat în localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor.

Prin Decizia nr. 2464 din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei împotriva deciziei anterior menționate, ce a fost casată, iar apelul trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că în primul ciclu procesual, instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 141/2013 (neatacată cu recurs) a dezlegat cauza în drept în mod irevocabil, considerând relevantă dorința majorității credincioșilor ortodocși, în timp ce, în al doilea apel, instanța a încălcat limitele rejudecării, astfel cum sunt determinate de dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., introducând în mod nelegal criterii suplimentare de apreciere cum ar fi cel privind folosința efectivă a imobilului, modificând raportul dintre capetele de cerere și apreciind în mod greșit că cererea în revendicare ar avea un caracter subsidiar.

În realitate, instanța învestită cu o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun nu poate ignora criteriul de preferință reținut în art. 3 alin. (2) din legea specială, respectiv Decretul - Lege nr. 126/1990, raportat la dorința majorității credincioșilor din comunitatea care deține bunurile, sintagma „potrivit dreptului comun” din legea specială referindu-se la dreptul procesual și nu la cel substanțial.

S-a dat îndrumarea ca instanța de apel, în rejudecare, să analizeze înscrisurile aflate în dosarul primei instanțe privind numărul credincioșilor aparținând celor două culte și, raportat la proporția dintre acestea să soluționeze acțiunea în revendicare, urmând a se pronunța în ce măsură eventuala constatare a nevalabilității titlului în temeiul căruia s-a dispus intabularea și a încheierii de intabulare ar putea avea drept consecință admiterea acțiunii în revendicare.

Prin Decizia nr. 764/A din 28 martie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinței, a obligat reclamanta la plata, către pârâtă, a sumei de 21.880 lei, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin hotărârea pronunțată, tribunalul a stabilit că numărul credincioșilor ortodocși este covârșitor raportat la cel al credincioșilor greco-catolici. Astfel, conform tabelelor depuse în dosarul primei instanțe, în faza rejudecării, rezultă un număr de 1489 credincioși ortodocși la acel moment și doar un număr de 85 de credincioși greco-catolici, proporție confirmată și de recensămintele din anii 2002, respectiv 2011, ale căror rezultate au fost trimise de Direcția Județeană de Statistică Maramureș din cadrul Institutului Național de Statistică (conform adresei din 7 mai 2014, a rezultat că, în anul 2002, existau 2.601 credincioși ortodocși și 106 greco-catolici, iar, în anul 2011, 2.269 credincioși ortodocși și 54 greco-catolici).

Așadar, raportat la criteriul reținut de instanța de recurs, acțiunea în revendicare este nefondată, majoritatea locuitorilor fiind ortodocși și exprimându-și voința de a păstra lăcașul de cult în folosința lor.

Instanța de recurs, în considerentele deciziei de casare, a făcut referire și la verificarea împrejurării dacă valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de preluare și a încheierii de intabulare au sau nu efect asupra acțiunii în revendicare, solicitând instanței de rejudecare să verifice aceste aspecte.

Cu privire la aceste aspecte s-a arătat că lăcașul de cult a constituit proprietatea tabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75 % din locuitori fiind în prezent de religie ortodoxă.

S-a apreciat că soluționarea apelului implică răspunsul la problemele dacă a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și cine poate invoca caracterul abuziv al preluării; dacă este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform aliniatului ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală.

În ceea ce privește caracterul preluării, instanța de apel a constatat că acesta a fost unul abuziv, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevedea art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948. Cultul a fost desființat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-Lege nr. 9/1989.

S-a arătat că preluarea abuzivă poate fi invocată de cei prejudiciați, numai că, așa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea credincioșilor nu se mai consideră prejudiciați, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligați să-l părăsească.

Așadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism și, o dată cu ei, a lăcașului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioșilor și-a însușit noul cult, nemaidorind să revină la cel vechi și nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

S-a reținut totodată că, în ce privește constatarea trecerii la noul cult a majorității credincioșilor (cel puțin 75%) și, odată cu aceștia, a lăcașului de cult, prin hotărâre judecătorească, aceasta are caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietății are loc ca urmare a schimbării religiei și nu a hotărârii judecătorești. De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, așa cum corect a apreciat prima instanță.

Împotriva deciziei a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta formulând următoarele critici:

- Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Deși în apelul împotriva sentinței nr. 1089/2014 a Tribunalului Maramureș reclamanta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1) și art. 9 din acest act normativ, în rejudecare după casare instanța de apel nu a avut în vedere aceste motive, sens în care nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare.

- Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 raportat la art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că instanța de apel a avut în vedere doar criteriul majorității fără să țină seama de faptul că majoritatea ortodoxă are o biserică nou construită și nu oficiază slujbe în lăcașul de cult în litigiu.

Atât în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României cât și în Manualul de drept european privind nediscriminarea al Consiliului Europei și Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene se reține că persoane aflate în situații similare trebuie să beneficieze de un tratament similar și să nu fie tratate mai puțin favorabil numai din cauza unei anumite caracteristici „protejate” pe care o dețin.

Prin reținerea, de către instanța de apel, a criteriului majorității în pronunțarea soluției asupra prezentului litigiu, s-a procedat la o discriminare în sensul celor mai sus arătate, situație ce impune admiterea recursului.

- Decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) și alin. final, art. 44 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 „dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași, fără a se socoti biserica și edificiile anexe, iar această despăgubire va fi plătită în termen de 3 ani de la stabilirea ei”. Art. 37, aliniatul final stabilește despre cazurile prevăzute în acest text că vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a avut în vedere 75% din credincioșii existenți în prezent, iar nu din cei de la data preluării abuzive a locașului de cult.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară. Conform aliniatului final, hotărârea judecătorească sau în cazurile prevăzute de lege, deciziunea autorității administrative, vor înlocui acordul de voință.

Întrucât transferul dreptului de proprietate s-a făcut în temeiul legii și în lipsa unui acord între părți, se impunea ca intabularea în cartea funciară să fie încuviințată doar dacă erau îndeplinite cerințele prevăzute de lege, respectiv existența unei hotărâri judecătorești.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de apel nu a nesocotit limitele rejudecării, paragraful din decizia de casare fiind redat în mod trunchiat și de asemenea, că raportarea la dispozițiile art. 9 și 14 din Convenție nu justifică nelegalitatea soluției, ținând seama pe de o parte, de modificările legislative, iar pe de altă parte, de cronologia jurisprudențială în materie.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:

- Recurenta susține în mod eronat că la momentul rejudecării ar fi fost încălcate limitele impuse de decizia de casare și astfel ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu ar fi analizat, în limitele devoluțiunii, dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alin. (1), art. 9 din Convenția europeană.

În realitate, instanța de trimitere s-a conformat dezlegărilor irevocabile din Decizia de casare (nr. 2464 din 10 noiembrie  2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) care a sancționat tocmai faptul că la rejudecarea anterioară (potrivit Deciziei nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel Cluj) a fost nesocotit ceea ce se statuase cu caracter obligatoriu printr-o altă decizie a instanței de apel, respectiv cea care stabilise asupra cadrului judecății (Decizia nr. 141 din 7 noiembrie  2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă).

Astfel, trimițând cauza spre rejudecare, instanța de recurs a stabilit că trebuie avut în vedere, în dezlegarea raportului juridic litigios, ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat din parcurgerea etapelor procesuale anterioare - respectiv, că acțiunea dedusă judecății, întemeiată pe Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate fi analizată ca o acțiune în revendicare de drept comun întrucât nu aceasta este semnificația sintagmei cuprinse în art. 3 alin. (1) din actul normativ special.

Dimpotrivă, s-a arătat că în acord cu dezlegările deciziei Curții de apel din primul ciclu procesual, trebuie verificate cerințele legii speciale pentru a se putea concluziona asupra temeiniciei unei astfel de cereri în retrocedare, respectiv dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul.

Or, reținând corect limitele rejudecării, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1)  C. proc. civ., instanța de apel a realizat această analiză, concluzionând, pe baza probelor administrate, că numărul credincioșilor ortodocși este covârșitor mai mare raportat la cel al greco-catolicilor și că, în acest context, acțiunea în revendicare este nefondată, locuitorii ortodocși exprimându-și voința de a păstra lăcașul de cult în folosința lor.

S-a făcut în felul acesta o aplicare corectă a normei speciale (art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990) la situația de fapt rezultată din probe.

- Este, de asemenea, nefondată critica potrivit căreia decizia din apel ar fi nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 14 rap. la art. 9 din Convenția europeană.

În ce privește libertatea religioasă, protejată de art. 9 din Convenție, soluția pronunțată nu vine în coliziune cu această reglementare, câtă vreme, potrivit jurisprudenței instanței europene, este recunoscută statelor o marjă largă de apreciere în reglementarea restituirii imobilelor preluate abuziv, inclusiv a celor cu destinație de lăcaș de cult.

În același timp, protecția oferită de art. 9 vizează valori fundamentale ale personalității umane (gândirea, conștiința, religia) care țin în primul rând de forul interior al persoanei, astfel încât nu se poate susține că măsura nerestituirii unui imobil ar fi de natură, prin ea însăși, să afecteze credința sau conștiința religioasă.

Astfel, se constată că statul, ca organizator al vieții sociale, este cel îndreptățit să ia măsuri pentru a asigura construirea lăcașurilor de cult și că sub acest aspect, legiuitorul a reglementat ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcașurile de cult, statuând, prin dispozițiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că „în localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare”.

Tocmai pentru îndeplinirea obligației pozitive a statului legată de realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și religie, s-a avut în vedere asigurarea condițiilor pentru manifestarea convingerilor religioase, fără să se aducă o limitare de ordin material a exercițiului acestor drepturi și o limitare determinată de numărul credincioșilor (mai mic al celor greco-catolici față de cel al ortodocșilor).

În ce privește pretinsa discriminare, recurenta susține, invocând cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României, că ar fi fost tratate în mod diferit persoane aflate în situații comparabile și că acestui tratament îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă.

În realitate, nu este vorba despre o situație comparabilă între cele două categorii de credincioși (ortodocși și greco-catolici) care să le justifice în egală măsură folosirea lăcașului de cult, câtă vreme a rezultat că numărul ortodocșilor este mult mai mare (de 2.269) în raport cu cel al greco-catolicilor (54).

Or, justificarea „obiectivă și rezonabilă” în adoptarea acestei măsuri este dată tocmai de felul în care au evoluat din punct de vedere istoric cele două culte, de faptul că foștii credincioșii greco-catolici nu și-au mai manifestat dorința de a reveni la cultul de care aparținuseră înainte de desființare, în anul 1948, după recunoașterea acestuia în 1990.

În același timp, invocarea hotărârii din cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor împotriva României nu sprijină criticile recurentei referitoare la nesocotirea art. 14 Convenția Europeană a Dreptului Omului, având în vedere statuările făcute de instanța europeană cu acea ocazie.

Astfel, împrejurările care au determinat, în cauza respectivă, sancționarea statului român pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la nediscriminare au fost diferite și s-au referit la faptul că instanțele naționale „au interpretat Decretul-Lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori refuzând, alteori acceptând să se pronunțe cu privire la litigii deduse în fața lor de parohii greco-catolice astfel încât reclamanta a fost tratată în mod diferit în raport cu alte parohii care au avut litigii similare” (parag. 81) și că „această diferență de tratament suferită de reclamantă nu se bazează pe nicio justificare obiectivă și rezonabilă, fără să fie necesar să se pronunțe cu privire la chestiunea de a ști dacă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este discriminatoriu față de cultul greco-catolic” (parag. 82).

În speță însă, nu există o asemenea situație, de refuz al instanțelor să analizeze fondul litigiului dedus judecății, mai ales în contextul în care modificarea legislativă adusă în anul 2004 dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 (prin O.G. nr. 64/2004 introducându-se alin. (2) al art. 3, conform căruia „în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun”) a însemnat tranșarea disputei în legătură cu admisibilitatea unor astfel de acțiuni.

Revenind la criteriul instituit de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, referitor la voința majorității credincioșilor, se constată că în decizia de casare anterioară s-a reținut expres că în controlul de constituționalitate ce a fost exercitat asupra acestui text, instanța constituțională a constatat că norma criticată respectă principiul conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social, precum și pe acela al libertății cultelor religioase. Aceasta, întrucât democrația presupune inclusiv aplicarea principiului majorității, consacrat de dispozițiile menționate, care instituie un criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.

- Este lipsită de pertinență și consecințe pe planul legalității soluției, critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 17, art. 44 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 37 din Decretul nr. 177/1948, în sensul că instanța de apel a apreciat asupra modalității de preluare a imobilului, având în vedere 75% din credincioșii din prezent și nu din cei de la data preluării abuzive a lăcașului de cult și în condițiile inexistenței unei hotărâri judecătorești pe baza căreia să fi avut loc intabularea în C.F.

Astfel, critica este fără suport și fără corespondent în considerentele deciziei atacate, în contextul în care aceasta reține că actul preluării a fost unul abuziv, așa încât o altă analiză a respectării condițiilor trecerii bunului la stat care să conducă, în viziunea recurentei, la aceeași concluzie a nevalabilității preluării, este lipsită de utilitate și de consecințele juridice pretinse.

S-a constatat însă, în mod corect, că ceea ce paralizează demersul reclamantei vizând retrocedarea lăcașului de cult este schimbarea intervenită (determinată de împrejurările istorice) la nivelul cultului greco-catolic respectiv, împrejurarea că după trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism, aceștia și-au însușit noul cult, nemaidorind să revină la cel vechi și nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de foști credincioși greco-catolici.

Ca atare, aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text a cărui neconstituționalitate sau neconvenționalitate nu a fost constatată, s-a realizat în mod corect, raportat la împrejurările pricinii, conform cărora majoritatea locuitorilor este ortodoxă, manifestându-și dorința păstrării lăcașului de cult.

Pentru toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) și (3), recurenta va fi obligată la plata sumei de 2.268,14 lei cheltuieli de judecată diminuate, constând în cheltuieli de transport (431,34 lei), de cazare (336,80 lei) și onorariu de avocat de 1.500 lei (redus de la 6.000 lei). În ce privește reducerea onorariului, aceasta s-a justificat de împrejurarea că problemele de drept cărora partea a trebuit să le dea răspuns în recurs fuseseră rezolvate în etapele procesuale anterioare, corespundeau unei jurisprudențe a instanței supreme, astfel încât sub acest aspect, complexitatea cauzei și în mod corelativ, activitatea avocatului au fost mult diminuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 764/A din 28 martie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata, către intimata-pârâtă a sumei de 2.268,14 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2016.