ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4199/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4199/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1991 din 31

octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă

formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. în contradictoriu

cu pârâții Parohia Ortodoxă L., U.V., F.L., P.I., B.M., P.R., D.A., D.M., O.A.M.,

D.F.F.

S-a constatat că pe terenul

identificat cu nr. topografic X1 din CF Y1 L., teren transcris în CF Y2 L. sub

nr. cadastral Z1, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. a construit în

anul 1902 lăcașul de cult denumit: „Biserica din Baltă”;

S-a dispus intabularea

în cartea funciară în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra „Bisericii

din Baltă”.

S-a dispus obligarea pârâtei

Parohia Ortodoxă Română L. la restituirea în favoarea reclamantei a Bisericii din

Baltă.

Pârâta Parohia Ortodoxă

Română L. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 3.499 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Starea de fapt.

În considerente, prima

instanță a apreciat că Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru

completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare

la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică arată că, dacă la termenul solicitat

pentru convocarea comisiei mixte aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge

la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea

interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun. Soluționarea

acestor acțiuni este de competența tribunalelor.

În speță, convocarea părților

în fața comisiei mixte s-a realizat, însă fără succes.

Lăcașul de cult denumit

„Biserica din Baltă” a fost identificat prin expertiza întocmită de expert Z.I.

în prezentul dosar.

Potrivit concluziilor

expertizei, Biserica din Baltă, înscrisă pe numărul cadastral Z1, a fost construită

la începutul secolului XX. Partea grafică a proiectului de execuție este datată

la 31 mai 1902.

Înaintea construirii bisericii

amplasată pe nr. topografic X2, exista o altă biserică de lemn, edificată pe

nr. topografic X3. După construirea noii biserici, biserica veche s-a ruinat, prin

nefolosire. Parcela nr. topografic X3 este ocupată astăzi, în cea mai mare parte,

de cimitir.

Imobilul identificat sub

nr. topografic inițial X2, înscris în CF Y1 L., în suprafață de 1888 mp, este identificat

în anexa 1 la expertiză. Proprietarii tabulari sunt P.I. și P.A.

Din probele administrate

a rezultat că, inițial, la momentul începerii edificării, în anul 1902, terenul

pe care s-a construit biserica forma un singur nr. topografic X2, în suprafață de

1888 mp, fiind proprietatea numiților P.I. și P.A., antecesorii pârâților persoane

fizice.

Din pozițiile formulate

în scris de către pârâții F.L., P.I., U.V., B.M., P.R. și D.A., rezultă recunoașterea

dreptului reclamantei dedus judecății. Pârâții persoane fizice au arătat că strămoșii

acestora au donat terenul Parohiei Greco-Catolice L., care, în anii 1902-1903, a

început edificarea bisericii, biserică ce a fost folosită de credincioșii greco-catolici

până în anul 1948, când a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române.

În documentul „Sematismul

Eparhiei de Cluj-Gherla din 1947” este menționată pentru L.ul Românesc o parohie

veche, (...) biserică din zid, edificată în anul 1903.

În prezent, conform înscrierilor

din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găsește biserica este

pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în temeiul unui titlu de proprietate emis în

baza Legii nr. 18/1991, iar biserica a fost înscrisă în cartea funciară conform

mențiunii de sub B2 ca Biserica Ortodoxă L.

În contextul realităților

anului 1948, când au intrat în vigoare: Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea

situației de drept a fostului cult greco-catolic și Decretul nr. 177/1948 privind

regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco-catolic a

încetat să mai existe, averea mobilă și imobilă a trecut de drept în proprietatea

statului, cu excepția expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox.

În acest context, averea Parohiei Greco-Catolice L. a revenit pârâtei Parohia Ortodoxă

Română L., iar biserica a servit desfășurării ritualurilor sale religioase.

La momentul edificării

construcției, terenul donat de către locuitori ai comunității, astfel cum au arătat

în scris pârâții persoane fizice, aparținea Parohiei Greco-Catolice L., cea care

a edificat Biserica din Baltă.

Pârâta Parohia Ortodoxă

Română L. a arătat, prin concluziile scrise, că este de notorietate și nu se poate

nega acest lucru, faptul că lăcașul de cult în litigiu, respectiv „Biserica din

Baltă”, a fost edificată de cetățenii din localitatea L. în perioada anilor 1902-1903,

credincioși care, la acea dată, erau de confesiune greco-catolică.

Parohia Ortodoxă Română

L. nu este de acord cu predarea bisericii reclamantei, deoarece în localitatea L.ul

Românesc sunt 3600 de credincioși de religie ortodoxă și 100 de religie greco-catolică

aproximativ. Acestor credincioși, puțini la număr, li s-a oferit o biserică monument

istoric, dar au refuzat. Credincioșii ortodocși de astăzi sunt urmașii celor care

au construit biserica și care atunci, în 1902-1903, erau de confesiune greco-catolică.

După anul 1948, biserica

a fost întreținută de cultul ortodox, fiind realizate reparații capitale.

Dezlegarea în drept.

Împrejurarea că, în prezent,

ortodocșii sunt majoritari în localitate, nu poate servi ca temei al poziției procesuale

a Parohiei Ortodoxe L., având în vedere că momentul la care se impune a se raporta

este anul 1948, trebuind a se verifica modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948,

dacă acesta era în concordanță cu Constituția în vigoare la acel moment. Invocarea

caracterului abuziv al preluării, decurgând din inexistența vreunui titlu prin care

pârâta să fi preluat imobilul, este justificată doar în privința Parohiei, ca entitate

juridică, iar nu și în privința comunității locale, formată dintr-un anumit număr

de credincioși.

Prin raportare la dispozițiile

art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea bisericii de către pârâta Parohia Ortodoxă

a fost abuzivă, nefiind respectate cerințele legale. Nu a existat o hotărâre a Judecătoriei

Populare astfel cum prevede alin. (5), prin care să se constate îndeplinite cerințele

prevăzute la alin. (1), (2) și (3) și ale art. 37. Aceste acte normative erau contrare

Constituției din anul 1948, care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând

că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de către stat.

Potrivit art. 9 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la

libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept include libertatea

de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta

religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular,

prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

Prin Decretul nr. 9/1989,

a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică

fiind recunoscută oficial. Organizarea și funcționarea acesteia se face în conformitate

cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.

Prin Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a fost abrogat Decretul

nr. 177/1948, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia civilă

nr. 90A din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul

pârâtei, sentința tribunalului fiind schimbată, în sensul respingerii acțiunii deduse

judecății.

Curtea de apel a reținut

următoarele:

Prezenta cauză este una

în revendicare de drept comun a unui lăcaș de cult, singura diferență față de alte

cauze similare constând în aceea că reclamanta nu a fost vreodată înscrisă în cartea

funciară, acesta fiind motivul pentru care a formulat și un capăt de cerere de dobândire

a dreptului de proprietate prin uzucapiune, disjuns, în prezent suspendat, iar pârâta,

pentru clarificarea situației tabulare, a solicitat și obținut titlu de proprietate

asupra terenului, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantă, acțiunea fiind

respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului

Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu

a făcut dovada că ar fi fost vreodată proprietara terenului, susținând doar că acesta

i-a fost donat de către proprietarii tabulari, pentru a justifica un interes în

anularea titlului de proprietate al pârâtei, doar opunerea unui drept real concurent

de natura celui contestat fiind de natură să justifice un interes, constând în aceea

că reclamanta ar pretinde și ar dovedi o vocație proprie la reconstituire.

Lăcașul de cult obiect

al prezentului litigiu a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind

preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată

printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă

în cartea funciară, peste 75% din locuitori fiind în prezent de religie ortodoxă.

Soluționarea apelului

implică răspunsul la următoarele probleme de drept:

- a fost sau nu abuzivă

preluarea în temeiul textului art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și cine poate invoca

caracterul abuziv al preluării,

- este necesară sau nu

o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform

alin. ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând,

pe cale principală sau incidentală,

- sistemul de publicitate

prin cărțile funciare caracterizat prin efectul constitutiv al înscrierii în cartea

funciară consacrat prin dispozițiile art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938,

are sau nu relevanță asupra transmiterii dreptului de proprietate,

- abrogarea Decretului

nr. 177/1948 prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și

regimul general al cultelor, poate duce sau nu la o schimbare a soluției sau vorbim

de un drept câștigat,

- existența unui alt imobil

în care pot fi celebrate slujbe religioase este sau nu de natură să schimbe soluția,

sunt aplicabile în cauză sau nu considerentele hotărârii Curții Europene din cauza

Pincova contra Cehiei.

a) În ceea ce privește

caracterul preluării, indiscutabil, acesta a fost unul abuziv.

Aparent, art. 37 din Decretul

nr. 177/1948 respecta libertatea credinței și dreptul de proprietate în același

timp, lăcașul de cult fiind indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind moral

și legal să aparțină majorității.

Cu toate acestea, preluarea

a fost una abuzivă, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox

nu a fost una voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase,

așa cum prevedea art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948. Acest cult a fost desființat abuziv

prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Problema care se ridică,

însă, este cine poate invoca acest caracter abuziv. Răspunsul nu poate fi decât

că cei interesați sunt cei prejudiciați. Numai că, așa cum s-a dovedit în cauză,

majoritatea nu se mai consideră prejudiciați, nemaidorind să revină la cultul pe

care abuziv au fost obligați să-l părăsească.

Așadar, chiar dacă în

anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism și, odată cu ei,

a lăcașului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioșilor

și-au însușit noul cult și nu mai doresc să revină la cel vechi și nici să revendice

drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

b) Constatarea trecerii

la noul cult a majorității credincioșilor (cel puțin 75%) și, odată cu aceștia,

a lăcașului de cult, prin hotărâre judecătorească, are un caracter declarativ și

nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietății are loc ca urmare a

schimbării religiei și nu a hotărârii judecătorești. De aceea, constatarea dobândirii

dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală,

așa cum corect a apreciat prima instanță.

c) Neînscrierea dreptului

de proprietate în cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietății nu a avut

loc sau nu mai poate avea loc, respectiv că acțiunea în revendicare ar fi admisibilă.

Aceasta, deoarece dobândirea

de drept [în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948] înseamnă o excepție

de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară,

prevăzut de art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil dobândirii

dreptului prin contract, considerat doar act obligațional, aceasta fiind legea în

vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate. Art. 37 alin. (3) din Decretul

nr. 177/1948 lega de trecerea credincioșilor de la un cult la altul și efectul de

trecere a lăcașului de cult din proprietatea unui cult în proprietatea celuilalt,

aceasta fiind, așadar, o excepție de la efectul constitutiv de drepturi al intabulării,

excepție prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din dispozițiile

art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

d) Intrarea în vigoare

a Legii nr. 489/2006, ce abrogă prin art. 51 Decretul nr. 177/1948, nu poate duce

la schimbarea soluției. Astfel, conform art. 27 alin. (2) și (3) din lege, bunurile

sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă

au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost

preluate fără titlu. Din considerentele deja arătate, chiar dacă preluarea a fost

una abuzivă la momentul 1948, în prezent, majoritatea credincioșilor fiind ortodocși,

aceștia nu au interesul să invoce caracterul abuziv al preluării, iar reclamanta,

având un număr minoritar de credincioși, nu justifică un astfel de interes.

e) Reclamanta a susținut

în întâmpinare că tocmai apărarea pârâtei prin care aceasta i-a oferit un imobil

pentru celebrarea slujbelor greco-catolice este dovada faptului că nu s-ar crea

o nouă injustețe prin restituirea lăcașului de cult obiect al prezentului litigiu,

întrucât pârâta poate să celebreze slujbele ortodoxe în acel imobil, restituind

reclamantei biserica ce i-a fost preluată abuziv.

În realitate, imobilul

oferit, așa cum rezultă din chiar cuprinsul ofertei, este propriu pentru celebrarea

slujbei în prezența a 200 de credincioși, cultul greco-catolic având cca. 100 de

credincioși, în timp ce ortodocșii sunt în număr de 3600, astfel că acest imobil

nu este în măsură să satisfacă necesitățile unei comunități religioase atât de numeroase,

nici măcar în condițiile celebrării mai multor slujbe în aceeași zi (aceste cifre

afirmate prin motivele de apel nefiind contestate).

Împotriva susmenționatei

hotărâri, a declarat recurs reclamanta Parohia Română unită cu Roma, Greco-Catolică

L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocînd motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

- în mod greșit a reținut

instanța de apel că reclamanta nu justifică un interes legitim în a invoca caracterului

abuziv al preluării, ci acesta ar aparține majorității credincioșilor localității

care, după preluarea lăcașului au trecut la ortodoxism, concluzie ce a fost preluată

fără nicio verificare, probă administrată în cauză, în acest fel fiind încălcate

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

- făcând referire la aplicarea

dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 reținute de instanța de apel în

analiza sa, a susținut că nu există niciun act din care să rezulte la momentul preluării,

proporția în care numărul credincioșilor greco-catolici au trecut la cultul ortodox,

astfel încât să se justifice transferul proprietății în favoarea noului cult adoptat.

Nu rezultă, de asemenea, din actele dosarului că a fost respectată procedura prevăzută

de art. 38 alin. (2) din același act normativ, astfel încât, neexistând o hotărâre

judecătorească care să constate îndeplinirea formalităților legale de adoptare a

noului cult, se vădește ca fiind lipsită de suport probator legalitatea transmisiunii

proprietății.

- deși împărtășesc punctul

de vedere al instanței de apel privind admisibilitatea acțiunii în revendicare deduse

judecății, critică concluzia la care a ajuns instanța, privind excepția de la regula

caracterului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, pe care o

instituie art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 și care pretinde, pentru ca titularul

dreptului să poată dispune de acesta, înscrierea dreptului, ce nu a fost aprobată

în cauză și care atrage astfel nelegalitatea hotărârii atacate.

- instanța a încălcat

dispozițiile art. 137 C. proc. civ. constând în modalitatea de soluționare a excepției

lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii, care nu a fost pusă în dezbaterea

contradictorie a părților.

Nu au suport probator

constatările instanței privind numărul credincioșilor din localitatea L., unde,

în realitate există două parohii ortodoxe care adună numărul de credincioși reținut

de instanță dar și alte două biserici (în afara celei în litigiu) unde se pot desfășura

activitățile comunității religioase ortodoxe.

Reliefând realitățile

istorice ale preluării bunului, au arătat că este obligatoriu ca actul reparatoriu

să fie apreciat prin raportare la momentul istoric în care s-a născut obligația

față de cei care au suportat prejudiciul, iar nu prin luarea în considerare, în

exclusivitate, a realităților actuale.

Au solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei

și menținerea sentinței tribunalului.

Recursul nu este nefondat.

Imobilul în litigiu, „Biserica

din Baltă” a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind preluat

în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fără ca preluarea să fie constatată

printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului și înscrisă în

cartea funciară.

În prezent, conform transcrierilor

din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găsește biserica este

pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în baza titlului de proprietate emis în baza

Legea nr. 18/1991, biserica fiind înscrisă în cartea funciară conform mențiunii

de sub B2 ca Biserică Ortodoxă L.

Legalitatea titlului pârâtei

a făcut obiectul unei verificări jurisdicționale finalizate prin respingerea sa

irevocabilă prin decizia nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Maramureș, pronunțate

în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că ar

fi fost vreodată proprietara terenului.

Ca urmare, nici la momentul

preluării, anul 1948 și nici ulterior, reclamanta nu avea înscris dreptul de proprietate

pretins în cauză în cartea funciară, drept înscris în favoarea pârâtei, ceea ce

face să-i confere acesteia calitatea de proprietară a bunului litigiu, în conformitate

cu prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Atâta vreme cât reclamanta

nu a avut niciodată dreptul înscris în cartea funciară, drept înscris în favoarea

pârâtei, se prezumă, în conformitate cu prevederile art. 32 din Decretul-lege

nr. 115/1938, că dreptul real există în folosul său. Această prezumție care reglementează

principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi răsturnată

exclusiv pe baza susținerilor reclamantei privind caracterul abuziv al preluării

bunului și irelevanța ponderii membrilor cultului ortodox.

Deși Decretul nr. 177/1948

acordă dreptul la contestație în justiție, nu s-a făcut dovada în cauză a existenței

vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-Catolice de a ataca transferul bunului

ce se pretinde că i-ar fi aparținut.

Abrogarea în anul 1989

a Decretului-lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege

nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu au

ieșit din patrimoniul său.

Prin Decretul-lege

nr. 126/1990 s-a stabilit o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea

competența să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult, ținând seama de

dorința credincioșilor.

Prin urmare, atâta timp

cât art. 3 alin. (1) din actul normativ menționat prevede expres că reprezentanții

celor două culte vor ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile locale

care dețin aceste bunuri, nu se poate pretinde astfel cum se solicită prin recurs,

ignorarea realităților actuale.

Astfel, nu se contestă

că numărul credincioșilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al

credincioșilor ortodocși, aspect care, opus susținerilor reclamantei, prezintă o

deosebită relevanță în cauza dedusă judecății, chestiune corect dezlegată de instanța

de apel. În prezent, astfel cum legal a reținut instanța de apel, majoritatea credincioșilor

nu doresc să revină la cultul inițial și nici să revendice drepturi decurgând din

calitatea de fost credincios greco-catolic.

În acest sens sunt și

prevederile art. 10 alin. (6) din Legea nr. 489/2009 care prevăd expres „cultele

recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru

cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții

noi, în raport de numărul credincioșilor (…)”.

Dispozițiile art. 26 din

Decretul-lege nr. 115/1938 privind excepția de la regula caracterului constitutiv

de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrată de art. 17 din același

act normativ, nu prezintă relevanță în cauză, atâta vreme cât reclamanta nu se află

într-o atare ipoteză (ea fiind proprietar extratabular).

Pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., privind invocarea unei excepții, neindicată, posibil lipsa

de interes în exercitarea acțiunii, nu a constituit obiectul verificărilor instanței

și nici temei de soluționare a acestuia, ci în analiza caracterului preluării bunului

litigios, respectiv a consecințelor abrogării Decretului nr. 177/1948 asupra raportului

juridic litigios, instanța de apel, în acord atât cu dispozițiile legale din actul

de preluare, cât și a prevederilor legale incidente în vigoare, Legea nr. 489/2006,

s-a raportat la o cerință pretinsă de lege, dorința majorității credincioșilor,

element esențial în soluționarea raportului juridic litigios.

Nici pretinsa încălcare

a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât aceasta

critică privește cerința ca hotărârea judecătorească, ca act de procedură, să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar nu reținerea

unei anumite împrejurări/situații de fapt pretins nesusținută probator.

Nu are, de asemenea, nicio

importanță, aspect corect dezlegat de judecătorii apelului, împrejurarea că în localitate

ar mai exista două biserici, dat fiind numărul extrem de mare al credincioșilor

ortodocși în raport cu cel al catolicilor și cărora, astfel, nu ar fi în măsură

să li se satisfacă cerințele specifice unei comunități religioase atât de numeroase.

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică L. împotriva deciziei

nr. 90A din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2013.