ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4199/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1991 din 31 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă L., U.V., F.L., P.I., B.M., P.R., D.A., D.M., O.A.M., D.F.F. S-a constatat că pe terenul identificat cu nr. topografic X1 din CF Y1 L., teren transcris în CF Y2 L. sub nr. cadastral Z1, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. a construit în anul 1902 lăcașul de cult denumit: „Biserica din Baltă”; S-a dispus intabularea în cartea funciară în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra „Bisericii din Baltă”.

S-a dispus obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română L. la restituirea în favoarea reclamantei a Bisericii din Baltă. Pârâta Parohia Ortodoxă Română L. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 3.499 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Starea de fapt. În considerente, prima instanță a apreciat că Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică arată că, dacă la termenul solicitat pentru convocarea comisiei mixte aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Soluționarea acestor acțiuni este de competența tribunalelor. În speță, convocarea părților în fața comisiei mixte s-a realizat, însă fără succes. Lăcașul de cult denumit „Biserica din Baltă” a fost identificat prin expertiza întocmită de expert Z.I. în prezentul dosar. Potrivit concluziilor expertizei, Biserica din Baltă, înscrisă pe numărul cadastral Z1, a fost construită la începutul secolului XX. Partea grafică a proiectului de execuție este datată la 31 mai 1902. Înaintea construirii bisericii amplasată pe nr. topografic X2, exista o altă biserică de lemn, edificată pe nr. topografic X3. După construirea noii biserici, biserica veche s-a ruinat, prin nefolosire. Parcela nr. topografic X3 este ocupată astăzi, în cea mai mare parte, de cimitir.

Imobilul identificat sub nr. topografic inițial X2, înscris în CF Y1 L., în suprafață de 1888 mp, este identificat în anexa 1 la expertiză. Proprietarii tabulari sunt P.I. și P.A. Din probele administrate a rezultat că, inițial, la momentul începerii edificării, în anul 1902, terenul pe care s-a construit biserica forma un singur nr. topografic X2, în suprafață de 1888 mp, fiind proprietatea numiților P.I. și P.A., antecesorii pârâților persoane fizice. Din pozițiile formulate în scris de către pârâții F.L., P.I., U.V., B.M., P.R. și D.A., rezultă recunoașterea dreptului reclamantei dedus judecății. Pârâții persoane fizice au arătat că strămoșii acestora au donat terenul Parohiei Greco-Catolice L., care, în anii 1902-1903, a început edificarea bisericii, biserică ce a fost folosită de credincioșii greco-catolici până în anul 1948, când a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române.

În documentul „Sematismul Eparhiei de Cluj-Gherla din 1947” este menționată pentru L.ul Românesc o parohie veche, (...) biserică din zid, edificată în anul 1903. În prezent, conform înscrierilor din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găsește biserica este pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în temeiul unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, iar biserica a fost înscrisă în cartea funciară conform mențiunii de sub B2 ca Biserica Ortodoxă L. În contextul realităților anului 1948, când au intrat în vigoare: Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic și Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco-catolic a încetat să mai existe, averea mobilă și imobilă a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepția expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox.

În acest context, averea Parohiei Greco-Catolice L. a revenit pârâtei Parohia Ortodoxă Română L., iar biserica a servit desfășurării ritualurilor sale religioase. La momentul edificării construcției, terenul donat de către locuitori ai comunității, astfel cum au arătat în scris pârâții persoane fizice, aparținea Parohiei Greco-Catolice L., cea care a edificat Biserica din Baltă. Pârâta Parohia Ortodoxă Română L. a arătat, prin concluziile scrise, că este de notorietate și nu se poate nega acest lucru, faptul că lăcașul de cult în litigiu, respectiv „Biserica din Baltă”, a fost edificată de cetățenii din localitatea L. în perioada anilor 1902-1903, credincioși care, la acea dată, erau de confesiune greco-catolică.

Parohia Ortodoxă Română L. nu este de acord cu predarea bisericii reclamantei, deoarece în localitatea L.ul Românesc sunt 3600 de credincioși de religie ortodoxă și 100 de religie greco-catolică aproximativ. Acestor credincioși, puțini la număr, li s-a oferit o biserică monument istoric, dar au refuzat. Credincioșii ortodocși de astăzi sunt urmașii celor care au construit biserica și care atunci, în 1902-1903, erau de confesiune greco-catolică. După anul 1948, biserica a fost întreținută de cultul ortodox, fiind realizate reparații capitale. Dezlegarea în drept. Împrejurarea că, în prezent, ortodocșii sunt majoritari în localitate, nu poate servi ca temei al poziției procesuale a Parohiei Ortodoxe L., având în vedere că momentul la care se impune a se raporta este anul 1948, trebuind a se verifica modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948, dacă acesta era în concordanță cu Constituția în vigoare la acel moment.

Invocarea caracterului abuziv al preluării, decurgând din inexistența vreunui titlu prin care pârâta să fi preluat imobilul, este justificată doar în privința Parohiei, ca entitate juridică, iar nu și în privința comunității locale, formată dintr-un anumit număr de credincioși. Prin raportare la dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea bisericii de către pârâta Parohia Ortodoxă a fost abuzivă, nefiind respectate cerințele legale. Nu a existat o hotărâre a Judecătoriei Populare astfel cum prevede alin. (5), prin care să se constate îndeplinite cerințele prevăzute la alin. (1), (2) și (3) și ale art. 37. Aceste acte normative erau contrare Constituției din anul 1948, care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de către stat.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. Prin Decretul nr. 9/1989, a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică fiind recunoscută oficial. Organizarea și funcționarea acesteia se face în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România. Prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia civilă nr. 90A din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul pârâtei, sentința tribunalului fiind schimbată, în sensul respingerii acțiunii deduse judecății.

Curtea de apel a reținut următoarele: Prezenta cauză este una în revendicare de drept comun a unui lăcaș de cult, singura diferență față de alte cauze similare constând în aceea că reclamanta nu a fost vreodată înscrisă în cartea funciară, acesta fiind motivul pentru care a formulat și un capăt de cerere de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune, disjuns, în prezent suspendat, iar pârâta, pentru clarificarea situației tabulare, a solicitat și obținut titlu de proprietate asupra terenului, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantă, acțiunea fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost vreodată proprietara terenului, susținând doar că acesta i-a fost donat de către proprietarii tabulari, pentru a justifica un interes în anularea titlului de proprietate al pârâtei, doar opunerea unui drept real concurent de natura celui contestat fiind de natură să justifice un interes, constând în aceea că reclamanta ar pretinde și ar dovedi o vocație proprie la reconstituire.

Lăcașul de cult obiect al prezentului litigiu a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75% din locuitori fiind în prezent de religie ortodoxă.

Soluționarea apelului implică răspunsul la următoarele probleme de drept: - a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul textului art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și cine poate invoca caracterul abuziv al preluării, - este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform alin. ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală, - sistemul de publicitate prin cărțile funciare caracterizat prin efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară consacrat prin dispozițiile art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, are sau nu relevanță asupra transmiterii dreptului de proprietate, - abrogarea Decretului nr. 177/1948 prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, poate duce sau nu la o schimbare a soluției sau vorbim de un drept câștigat, - existența unui alt imobil în care pot fi celebrate slujbe religioase este sau nu de natură să schimbe soluția, sunt aplicabile în cauză sau nu considerentele hotărârii Curții Europene din cauza Pincova contra Cehiei.

a) În ceea ce privește caracterul preluării, indiscutabil, acesta a fost unul abuziv. Aparent, art. 37 din Decretul nr. 177/1948 respecta libertatea credinței și dreptul de proprietate în același timp, lăcașul de cult fiind indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind moral și legal să aparțină majorității. Cu toate acestea, preluarea a fost una abuzivă, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevedea art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948. Acest cult a fost desființat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989.

Problema care se ridică, însă, este cine poate invoca acest caracter abuziv. Răspunsul nu poate fi decât că cei interesați sunt cei prejudiciați. Numai că, așa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea nu se mai consideră prejudiciați, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligați să-l părăsească. Așadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism și, odată cu ei, a lăcașului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioșilor și-au însușit noul cult și nu mai doresc să revină la cel vechi și nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic. b) Constatarea trecerii la noul cult a majorității credincioșilor (cel puțin 75%) și, odată cu aceștia, a lăcașului de cult, prin hotărâre judecătorească, are un caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietății are loc ca urmare a schimbării religiei și nu a hotărârii judecătorești.

De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, așa cum corect a apreciat prima instanță. c) Neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietății nu a avut loc sau nu mai poate avea loc, respectiv că acțiunea în revendicare ar fi admisibilă. Aceasta, deoarece dobândirea de drept [în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948] înseamnă o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil dobândirii dreptului prin contract, considerat doar act obligațional, aceasta fiind legea în vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate.

Art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 lega de trecerea credincioșilor de la un cult la altul și efectul de trecere a lăcașului de cult din proprietatea unui cult în proprietatea celuilalt, aceasta fiind, așadar, o excepție de la efectul constitutiv de drepturi al intabulării, excepție prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. d) Intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006, ce abrogă prin art. 51 Decretul nr. 177/1948, nu poate duce la schimbarea soluției. Astfel, conform art. 27 alin. (2) și (3) din lege, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu.

Din considerentele deja arătate, chiar dacă preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, în prezent, majoritatea credincioșilor fiind ortodocși, aceștia nu au interesul să invoce caracterul abuziv al preluării, iar reclamanta, având un număr minoritar de credincioși, nu justifică un astfel de interes. e) Reclamanta a susținut în întâmpinare că tocmai apărarea pârâtei prin care aceasta i-a oferit un imobil pentru celebrarea slujbelor greco-catolice este dovada faptului că nu s-ar crea o nouă injustețe prin restituirea lăcașului de cult obiect al prezentului litigiu, întrucât pârâta poate să celebreze slujbele ortodoxe în acel imobil, restituind reclamantei biserica ce i-a fost preluată abuziv.

În realitate, imobilul oferit, așa cum rezultă din chiar cuprinsul ofertei, este propriu pentru celebrarea slujbei în prezența a 200 de credincioși, cultul greco-catolic având cca. 100 de credincioși, în timp ce ortodocșii sunt în număr de 3600, astfel că acest imobil nu este în măsură să satisfacă necesitățile unei comunități religioase atât de numeroase, nici măcar în condițiile celebrării mai multor slujbe în aceeași zi (aceste cifre afirmate prin motivele de apel nefiind contestate). Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Parohia Română unită cu Roma, Greco-Catolică L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocînd motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele: - în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta nu justifică un interes legitim în a invoca caracterului abuziv al preluării, ci acesta ar aparține majorității credincioșilor localității care, după preluarea lăcașului au trecut la ortodoxism, concluzie ce a fost preluată fără nicio verificare, probă administrată în cauză, în acest fel fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - făcând referire la aplicarea dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 reținute de instanța de apel în analiza sa, a susținut că nu există niciun act din care să rezulte la momentul preluării, proporția în care numărul credincioșilor greco-catolici au trecut la cultul ortodox, astfel încât să se justifice transferul proprietății în favoarea noului cult adoptat.

Nu rezultă, de asemenea, din actele dosarului că a fost respectată procedura prevăzută de art. 38 alin. (2) din același act normativ, astfel încât, neexistând o hotărâre judecătorească care să constate îndeplinirea formalităților legale de adoptare a noului cult, se vădește ca fiind lipsită de suport probator legalitatea transmisiunii proprietății. - deși împărtășesc punctul de vedere al instanței de apel privind admisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, critică concluzia la care a ajuns instanța, privind excepția de la regula caracterului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, pe care o instituie art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 și care pretinde, pentru ca titularul dreptului să poată dispune de acesta, înscrierea dreptului, ce nu a fost aprobată în cauză și care atrage astfel nelegalitatea hotărârii atacate.

- instanța a încălcat dispozițiile art. 137 C. proc. civ. constând în modalitatea de soluționare a excepției lipsei interesului reclamantei în promovarea acțiunii, care nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților. Nu au suport probator constatările instanței privind numărul credincioșilor din localitatea L., unde, în realitate există două parohii ortodoxe care adună numărul de credincioși reținut de instanță dar și alte două biserici (în afara celei în litigiu) unde se pot desfășura activitățile comunității religioase ortodoxe. Reliefând realitățile istorice ale preluării bunului, au arătat că este obligatoriu ca actul reparatoriu să fie apreciat prin raportare la momentul istoric în care s-a născut obligația față de cei care au suportat prejudiciul, iar nu prin luarea în considerare, în exclusivitate, a realităților actuale.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea sentinței tribunalului. Recursul nu este nefondat. Imobilul în litigiu, „Biserica din Baltă” a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fără ca preluarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului și înscrisă în cartea funciară.

În prezent, conform transcrierilor din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găsește biserica este pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în baza titlului de proprietate emis în baza Legea nr. 18/1991, biserica fiind înscrisă în cartea funciară conform mențiunii de sub B2 ca Biserică Ortodoxă L. Legalitatea titlului pârâtei a făcut obiectul unei verificări jurisdicționale finalizate prin respingerea sa irevocabilă prin decizia nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost vreodată proprietara terenului. Ca urmare, nici la momentul preluării, anul 1948 și nici ulterior, reclamanta nu avea înscris dreptul de proprietate pretins în cauză în cartea funciară, drept înscris în favoarea pârâtei, ceea ce face să-i confere acesteia calitatea de proprietară a bunului litigiu, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Atâta vreme cât reclamanta nu a avut niciodată dreptul înscris în cartea funciară, drept înscris în favoarea pârâtei, se prezumă, în conformitate cu prevederile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, că dreptul real există în folosul său. Această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi răsturnată exclusiv pe baza susținerilor reclamantei privind caracterul abuziv al preluării bunului și irelevanța ponderii membrilor cultului ortodox. Deși Decretul nr. 177/1948 acordă dreptul la contestație în justiție, nu s-a făcut dovada în cauză a existenței vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-Catolice de a ataca transferul bunului ce se pretinde că i-ar fi aparținut.

Abrogarea în anul 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu au ieșit din patrimoniul său. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a stabilit o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea competența să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult, ținând seama de dorința credincioșilor. Prin urmare, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din actul normativ menționat prevede expres că reprezentanții celor două culte vor ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile locale care dețin aceste bunuri, nu se poate pretinde astfel cum se solicită prin recurs, ignorarea realităților actuale.

Astfel, nu se contestă că numărul credincioșilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al credincioșilor ortodocși, aspect care, opus susținerilor reclamantei, prezintă o deosebită relevanță în cauza dedusă judecății, chestiune corect dezlegată de instanța de apel. În prezent, astfel cum legal a reținut instanța de apel, majoritatea credincioșilor nu doresc să revină la cultul inițial și nici să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic. În acest sens sunt și prevederile art. 10 alin. (6) din Legea nr. 489/2009 care prevăd expres „cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport de numărul credincioșilor (…)”.

Dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 privind excepția de la regula caracterului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrată de art. 17 din același act normativ, nu prezintă relevanță în cauză, atâta vreme cât reclamanta nu se află într-o atare ipoteză (ea fiind proprietar extratabular). Pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., privind invocarea unei excepții, neindicată, posibil lipsa de interes în exercitarea acțiunii, nu a constituit obiectul verificărilor instanței și nici temei de soluționare a acestuia, ci în analiza caracterului preluării bunului litigios, respectiv a consecințelor abrogării Decretului nr. 177/1948 asupra raportului juridic litigios, instanța de apel, în acord atât cu dispozițiile legale din actul de preluare, cât și a prevederilor legale incidente în vigoare, Legea nr. 489/2006, s-a raportat la o cerință pretinsă de lege, dorința majorității credincioșilor, element esențial în soluționarea raportului juridic litigios. Nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

nu este fondată, întrucât aceasta critică privește cerința ca hotărârea judecătorească, ca act de procedură, să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar nu reținerea unei anumite împrejurări/situații de fapt pretins nesusținută probator. Nu are, de asemenea, nicio importanță, aspect corect dezlegat de judecătorii apelului, împrejurarea că în localitate ar mai exista două biserici, dat fiind numărul extrem de mare al credincioșilor ortodocși în raport cu cel al catolicilor și cărora, astfel, nu ar fi în măsură să li se satisfacă cerințele specifice unei comunități religioase atât de numeroase. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică L. împotriva deciziei nr. 90A din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.