ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2096/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Maramureș sub nr. 3749 din 29 mai 2002, reclamanta Parohia Română

Unită cu Roma Greco-Catolică Lăpuș a chemat în judecată pe pârâta Parohia

Ortodoxă Română din comuna Lăpuș, solicitând obligarea Parohiei Ortodoxe Române

II „Baltă” să restituie reclamantei biserica și cimitirul din „Baltă”, înscrise

în C.F. nr. 474, Lăpuș, nr.top. 1074, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat, în esență, că aceste două imobile sunt proprietatea sa, conform

mențiunilor din cartea funciară, în care nu s-a operat nici o modificare, deși

în fapt ele se află în posesia pârâtei care refuză să le restituie, invocând

dispozițiile Decretului nr. 358/1948.

Acțiunea a fost admisă în parte,

prin sentința nr. 1043 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Maramureș, secția

civilă. S-a hotărât numai restituirea bisericii, constatându-se că nu s-au mai

solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că,

potrivit extrasului de C.F., asupra imobilelor constând în biserică și cimitir

este intabulat dreptul de proprietate al reclamantei.

Pârâta se află în posesia

imobilelor, după ce prin Decretul nr. 358/1948 s-a interzis funcționarea

Bisericii Române Unită cu Roma.

Acest act normativ a fost însă

abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989 care a recunoscut oficial Biserica Română

Unită cu Roma.

Prin art. 2 al Decretului nr. 126/1990 s-a prevăzut că bunurile preluate

de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul

statului, cu excepția moșiilor se restituie, în starea lor actuală, Bisericii

Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

Art. 3 din Decretul nr. 126/1990

stabilește că, situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut

Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română

se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți ai celor două

culte, ținând seama și de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

S-a mai reținut că, dreptul de

proprietate al reclamantei asupra bisericii nu a trecut la pârâtă printr-un

acord de voință valabil exprimat.

Pârâta nu a opus reclamantei un

titlu, astfel că aceasta din urmă este îndreptățită, în temeiul art. 480 C.

civ. să revendice lăcașul de cult.

Cimitirul aparține domeniului

public, ca urmare a apariției Legii nr. 213/1998, neexistând suport legal

pentru restituirea lui.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței a fost admis prin decizia nr. 86 din 23 mai 2003 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă; sentința a fost schimbată în tot, respingându-se acțiunea,

pe considerentul esențial că, în privința lăcașurilor de cult nu există un act

normativ care să instituie regimul juridic al retrocedării lor, astfel că

instanțele nu au temei legal pentru a soluționa acțiunea.

S-a reținut că Decretul nr.

358/1948, chiar dacă poate fi socotit discutabil sub aspectul justeței sale, el

a produs totuși efectul pierderii de către cultul greco-catolic a dreptului de

proprietate asupra întregului său patrimoniu.

În aceste circumstanțe sunt

incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora

regimul juridic al acestor imobile va fi reglementat prin acte normative

speciale și, cum până în prezent nu a fost adoptat un astfel de act normativ,

Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea pentru lipsa temeiului legal.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Se susține că, în lipsa unei legi

speciale de retrocedare a lăcașurilor de cult, instanțele nu pot refuza

soluționarea cauzelor cu acest obiect, atâta vreme cât există dispoziții de

drept comun, în lumina cărora se poate pronunța o soluție, așa cum a făcut

instanța de fond.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce urmează.

Instanța de apel a schimbat soluția

instanței de fond, respingând acțiunea cu motivarea că nu există lege în

materie, ceea ce înseamnă o încălcare esențială a principiului legalității,

echivalând cu o denegare de dreptate.

Reclamanta a investit instanțele cu

o acțiune în revendicare, motivată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și, în

măsura în care instanța de apel considera că, în raport de obiectul acțiunii,

temeiul juridic era altul, avea îndatorirea, în virtutea rolului său activ să

dea calificarea juridică exactă; în caz contrar, instanța era obligată să

examineze cauza pe temeiul dreptului comun, dacă a stabilit că nu există

dispoziții speciale în materie.

În consecință, recursul va fi admis,

se va casa decizia și se va trimite cauza spre rejudecarea apelului [art. 312

alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ.]

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) Lăpuș județul

Maramureș împotriva deciziei civile nr. 86 din 23 mai 2003 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare ale

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.