ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5412/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reșița a chemat în judecată pe pârâtul Protopopiatul Bisericii Ortodoxe Române și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate că reclamantul este proprietarul imobilului înscris în CF nr. 23, Reșița - Română nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)1, compus din biserică, casă parohială și teren de 645 mp. - să dispună radierea înscrierii de sub B.6,7 din această carte funciară a Bisericii Ortodoxe Române, ca proprietară a imobilului înscris în baza Încheierii nr. 1126 din 13 septembrie 1990 - să dispună înscrierea în CF nr. 23, Reșița - Română nr. top.

(22/2, 23/2, 24/2)1 a Bisericii Greco-Catolice Reșița în cotă de 1/1, ca proprietară a acestui imobil compus din biserică, casă parohială și teren de 645 mp. - să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 21 ianuarie 2009, reclamantul și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere prin care a solicitat obligarea Protopopiatului Bisericii Ortodoxe Române la retrocedarea, în deplină proprietate și posesie a imobilului în cauză, înscris în CF nr. 23, nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)1, compus din biserică, casă parohială și teren intravilan de 645 mp, iar la data de 31 august 2009 și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Parohiei Ortodoxe „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” Reșița.

Prin Sentința civilă nr. 941 din 12 octombrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Prin Decizia civilă nr. 50/A din 4 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reșița, a fost desființată Sentința civilă nr. 941 din 12 octombrie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2336 din 15 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rejudecând cauza, prin Sentința civilă nr. 240 din 5 martie 2012, Tribunalul Caraș Severin - Reșița a respins acțiunea astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit extrasului de CF nr. 30902 Reșița (CF vechi nr. 23 Reșița Română) - proprietarul tabular al imobilului cu nr. top. 22/2, 23/2, 24/2/1, nr. cad. C1 Biserica Ortodoxă și Casa Parohială - este Biserica Ortodoxă Română. Proprietarul tabular anterior al acestui imobil a fost Fondul bisericesc greco-unit, de la localizare. Prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948, regimul comunist a trecut acest imobil în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Reșița. Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost interzis în România. Prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990 s-a dispus înscrierea în CF a Bisericii Ortodoxe Române ca proprietară a imobilului arătat mai sus.

Pârâtul a invocat, pe cale de excepție, uzucapiunea prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938. Articolul 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 reglementează uzucapiunea tabulară, denumită și „convalescența titlului”, dispoziție legală de natură a consolida un drept înscris deja în cartea funciară. Astfel, textul de lege menționat se referă la situația în care un drept real imobiliar s-a înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, deci în temeiul unui titlu nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună-credință. Deși înscrierea s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil, după trecerea perioadei prevăzute de lege, starea de aparență tabulară se va consolida, iar dreptul va fi dobândit cu efect retroactiv de la data înscrierii lui în cartea funciară.

Pârâtul posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparținând Bisericii Greco-Catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial și s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violența, ca viciu de consimțământ, a încetat la data publicării acestui decret.

Prin urmare, în cauză sunt operante dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 privind prescripția achizitivă, imobilul fiind posedat de pârâtă cu bună-credință, timp de mai mult de 10 ani, începând cu anul 1990. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reșița, iar prin Decizia civilă nr. 64 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat și a schimbat în tot Sentința civilă nr. 240 din 5 martie 2012 a Tribunalului Caraș-Severin în sensul că a admis acțiunea precizată, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF vechi nr. 23 Reșița, nr. top.

(22/2,23/2 și 24/2)1, compus din clădirea bisericii, casă parohială și teren de 645 mp, actualmente în CF 30902 Reșița, a dispus radierea înscrierii de sub B.6,7 din această carte funciară a Bisericii Ortodoxe Române, cu privire la biserică, casă parohială și teren de 645 mp, înscris în baza Încheierii CF nr. 1126 din 13 septembrie 1990 și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acelorași imobile, delimitat de linia care unește punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-1, conform expertizei tehnice judiciare C. & T. efectuată în cauză și care face parte integrantă din decizie. A obligat pârâta-intimată să plătească reclamantei-apelante suma de 7.850 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă Biserica Greco-Catolică și casa parohială, edificate pe parcela de teren de 645 mp și care se află intabulate pe subparcela nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reșița Română. Din acest teren de 645 mp, 268 mp sunt ocupați de clădirea vechii Biserici Greco-Catolice, folosită de în prezent de Biserica Ortodoxă, iar casa parohială ocupă o suprafață de 153 mp, ambele edificii fiind realizate în jurul anilor 1840 - 1865, de către Biserica Greco-Catolică Română, când s-au și intabulat în CF. Clădirea Bisericii Greco-Catolice și casa parohială, edificate pe parcela de teren de 645 mp și care se află intabulate pe subparcela nr. top.

(22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reșița Română, deși au trecut la Biserica Ortodoxă în baza Decretului nr. 177/1948, au fost intabulate în CF de către Biserica Ortodoxă după aproximativ 42 de ani, respectiv la data de 13 septembrie 1990. Pe de altă parte, construcțiile realizate de Biserica Ortodoxă, pe cealaltă parcelă de 875 mp s-au intabulat și ele după anul 1990, sediul Protopopiatului fiind finalizat în anul 1993 și, potrivit experților, Biserica Ortodoxă nu a putut prezenta autorizație de construire pentru această clădire. Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” Reșița are în componență un număr de 2216 familii cu 8850 credincioși, în timp ce, în aceeași zonă a Municipiului Reșița în care se află biserica revendicată, sunt recenzate aproximativ 218 familii de credincioși greco-catolici români.

La data de 13 septembrie 1990, Biserica Ortodoxă Română nu mai putea justifica un titlu pentru intabularea dreptului său de proprietate în CF asupra clădirilor bisericii, casei parohiale și a terenului de 645 mp din subparcela nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reșița Română, din moment ce temeiul legal al intabulării - Decretul nr. 177/1948 - era abrogat de la data de 25 aprilie 1990, când a intrat în vigoare Decretul - Lege nr. 126/1990. Curtea de apel a mai reținut că pârâtul a invocat, pe calea excepției de fond, uzucapiunea prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 și a apreciat sub acest aspect că pârâții nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor din cauză pe această cale, deoarece dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune tabulară se poate face numai pe calea unei acțiuni civile principale sau a unei acțiuni civile reconvenționale.

În plus, invocarea uzucapiunii tabulare este neîntemeiată și pe fond, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938: înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române nu s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, ci în baza Decretului nr. 177/1948, iar atitudinea intimatului, după abrogarea Decretului nr. 177/1948, de a nu ceda de bună-voie, prin acord, acest imobil, care nu a fost proprietatea sa înainte de 1948, ci proprietatea reclamantului-apelant, este lipsită de bună-credință.

Reaua-credință a intimatului rezultă și din faptul că și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor din cauză în anul 1990, după abrogarea Decretului nr. 177/1948, prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990. Hotărârea primei instanțe este nelegală și pentru faptul că a stabilit că termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 ar curge de la emiterea Decretului-lege nr. 126/1990, care prevede în art. 1 recunoașterea oficială a Bisericii Greco-Catolice și modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist de la acest cult religios și că deci, violența, ca viciu de consimțământ ar fi încetat la data publicării acestui decret.

Or, în urma emiterii acestui decret-lege, reclamantul nu avea posibilitatea legală să ceară în justiție retrocedarea de către pârâți a imobilelor, ci doar printr-o procedură grațioasă, pe care a și urmat-o de altfel, însă fără un rezultat concret, câtă vreme Biserica Ortodoxă s-a opus explicit retrocedării. Termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului României nr. 64 din 13 august 2004, dată de la care i s-a dat posibilitatea reclamantului, prin lege, de a se adresa justiției pentru retrocedarea imobilelor, iar în cauză acest termen nu s-a împlinit.

Instanța de apel a constatat că este reală împrejurarea că enoriașii cultului ortodox ar fi mai numeroși decât cei greco-catolici în municipiul Reșița, dar, din probele administrate a rezultat că enoriașii ortodocși din Reșița au 7 - 8 biserici pe teritoriul acestui municipiu, iar enoriașii greco-catolicii nu au decât un singur lăcaș de cult, nou construit, dar într-un alt cartier. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Protopopiatul Ortodox Român Reșița și Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” Reșița. Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: 1. În mod nelegal instanța de apel a apreciat că uzucapiunea putea fi invocată numai pe calea unei acțiuni principale ori a unei cereri reconvenționale.

Uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție. În plus, nu poate fi reținută reaua-credință a recurenților care și-au înscris dreptul de proprietate pe baza unui act normativ ce a conferit ortodocșilor un drept de proprietate după ce bunurile au fost expropriate. Începând cu anul 1990, violența a încetat, iar imobilul a fost posedat cu bună-credință. Recurentul invocă Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii 2. În Municipiul Reșița există un număr de 55.400 credincioși ortodocși, dintre care un număr de 8755 sunt numai la Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș”. În schimb, în Municipiul Reșița sunt doar 593 de credincioși greco-catolici, aceștia beneficiind de două lăcașuri de cult în cartiere diferite.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, care în baza principiului proporționalității face precizări concrete cu privire la modalitatea de retrocedare a lăcașurilor de cult, impunând a se ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Au fost nesocotite, totodată, deciziile Curții Constituționale nr. 23 din 27 aprilie 1993, nr. 66 din 11 aprilie 1995, nr. 127 din 16 noiembrie 1994 și nr. 804 din 27 septembrie 2012. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt fondate. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, prevăzându-se că „situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, care au aparținut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” (art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990).

Din interpretarea normelor menționate rezultă că instanța are obligația de a analiza în fond o pretenție în condițiile în care deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea depăși limitele impuse de cadrul normativ special. De aceea, în raport de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel nu poate efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun, ignorând criteriul instituit printr-o normă specială și anume acela referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul.

Pe de altă parte, incidența normei speciale rezultă și din prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (adăugate prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005), conform cărora „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, și care nu pot avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Analizând constituționalitatea art. 3 din Decretul nr. 126/1990 cu referire la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașelor de cult, Curtea Constituțională a reținut că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor” și că în condițiile în care „în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității pentru determinarea destinației lăcașelor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe” (Deciziile nr. 23/1993 și nr. 49/1995 ale Curții Constituționale).

Prin urmare, cadrul normativ special impune drept criteriu dorința credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile în litigiu, iar potrivit datelor furnizate în cauză de Direcția Județeană de Statistică Caraș-Severin, în Municipiul Reșița, la nivelul anului 2002, dintr-o populație de 78361 locuitori, 70861 sunt de confesiune ortodoxă, iar 986 de confesiune greco-catolică. Prin urmare, soluționând litigiul prin înlăturarea criteriului dorinței majorității credincioșilor, respectiv, ca pe o acțiune în revendicare de drept comun, instanța de apel a nesocotit raportul dintre legea generală și cea specială și faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale. Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existența unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (Prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990) pe numele Bisericii Ortodoxe Române. Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri reprezentată de dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare. În același timp, în cadrul unei astfel de acțiuni reclamanta nu se pot prevala de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 deoarece dispozițiile menționate își găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparație (ceea ce în speță există).

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala nici de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ș.a. contra României). De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalității preluării bunului de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație (în speță, O.G.

nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeași hotărâre CEDO pronunțată în cauza Atanasiu (par. 142). Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții Protopopiatul Ortodox Român Reșița și Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” Reșița și va modifica decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reșița împotriva Sentinței civile nr. 240 din 5 martie 2013 a Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă. Totodată, față de soluția pronunțată, Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurenților, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. referitoare la dezlegarea dată de instanța de apel excepției uzucapiunii și nici nu va exercita controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Protopopiatul Ortodox Român Reșița și Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” Reșița împotriva Deciziei civile nr. 64 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reșița împotriva Sentinței civile nr. 240 din 5 martie 2013 a Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM