SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SZEKELY c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31177/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2007 DEFINIF 11/01/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Szekely c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, judecătorii mei, și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2007, Rend hotărârea pe care ați adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 31177/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Susana Szekely și domnul Valentin Szekely ( La 1 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. CIRCONSTANȚII SPĂLĂȚII Reclamanții, sora și fratele, s-au născut în 1930 și au locuit în Târgu Mureș. În 1959, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie o clădire (casa și terenul) situată la nr. 7 al străzii Rodnei, la Târgu Mureș, care aparținea reclamanților. La 20 iunie 1996, acestea din urmă au formulat o cerere de despăgubire pentru clădirea lor, în temeiul Legii nr. 112/1996 ( La 2 septembrie 1997, reclamanții au inițiat o acțiune în revendicare a clădirii naționalizate împotriva statului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Mureș. printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 1998, Tribunalul a admis acțiunea acestora, constatând că naționalizarea fusese ilegală și dispunea restitutio in integrum a clădirii, a casei și a terenului lor întreg. Prin hotărârea definitivă din 15 martie 2002, Curtea de Apel din Târgu Mureș a respins acțiunea ulterioară în constatarea nulității contractului de vânzare din 14 noiembrie 1996 introdusă de reclamanți împotriva foștilor chiriași. Tribunalul reține că părțile fuseseră de bună credință în momentul semnării contractului menționat. Pe parcursul anului 2002, restul terenului a fost vândut de stat acelorași chiriași. 10. În același timp, la 4 iulie 2001, reclamanților li s-a cerut să primească compensații pentru pierderea proprietății lor, în temeiul Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv. Până în prezent, reclamanții nu au fost despăgubiți. II. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luată în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările sale prin Legea nr. 247/2005, sunt descrise în Hotărârile Strain și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 1989 2005), Paduraru c. România 63252/00, §§ 53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România 4596/03, § 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 12, reclamanții consideră că vânzarea clădirii lor de către stat către locatari, care a fost ulterior validată prin Hotărârea din 15 iunie 2006 martie 2002 de la Curtea de Apel din Târgu Mureș și nu a dat naștere niciunei compensații, le-a privat de bunurile lor, prin necunoașterea articolului 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, o declară admisibilă. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea compensațiilor reclamantului nu rupe echilibrul corect care trebuie menținut între dobânda în prezența sa. 15. Reclamanții se opun acestei teze. Ei consideră că acordarea despăgubirilor sub formă de acțiuni la bursă nu constituie o despăgubire efectivă, având în vedere caracterul incert al valorii acestor acțiuni. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, 35). 17. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59 18. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor (casa și terenul întreg), coroborată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape zece ani, le-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din protocol Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 19. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, împreună cu cererea de expertiză tehnică a clădirii. 21. Guvernul prezintă o altă expertiză care estimează valoarea clădirii la 326 858 EUR. În orice caz, consideră că nu ar trebui să se acorde nicio compensație pentru teren, în măsura în care numai casa a făcut obiectul contractului de vânzare din 1996. În plus, Comitetul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral și presupusa încălcare și consideră că, în orice caz, o eventuală condamnare a statului de către Curte ar putea constitui prin ea însăși o despăgubire satisfăcătoare a acestui prejudiciu. 22. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției din cauza vânzării de către stat a binelui reclamanților către terțe părți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii. 23. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost prevăzută prin hotărârea definitivă din 3 februarie 1998, și anume casa și întregul teren, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 24. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească în comun reclamanților, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 25. Având în vedere informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, în special cele două expertize ale clădirii, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 350 000 EUR. 26. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamanților o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării; Curtea consideră că suma de 5 000 EUR alocată în comun reclamanților reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de aceștia. Reclamanții solicită, de asemenea, 300 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ele nu produc nicio factură sau notă de plată. 28. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI 29. Curtea constată că pretențiile reclamanților pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată nu sunt însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se excludă cererea acestora. Interesele moratoriu 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că statul pârât trebuie să restituie reclamanților întreaga clădire (casa și terenul), în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în aceleași trei luni, 350 000 EUR (trei sute cincizeci de mii EUR), pentru daune materiale și 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe care sumele în cauză vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
SZEKELY c. ROUMANIE
(Requête n
o
31177/02)
ARRÊT
11 octobre 2007
11/01/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Szekely c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
31177/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat,
M
me
Susana Szekely et M. Valentin Szekely («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 27
juin 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
Méta Maria Magos, avocate à
Târgu Mureș. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
3.
Le 1
er
septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Les requérants, sœur et frère, sont nés en 1930 et résident à
Târgu Mureș.
5.
En 1959, invoquant le décret de nationalisation n
o
92/1950, l'Etat prit possession d'un immeuble (maison et terrain) sis au n
o
7 de la rue Rodnei, à Târgu Mureș qui appartenait aux requérants.
6.
Le 20 juin 1996, ces derniers formèrent une demande d'indemnisation pour leur immeuble, en vertu de la loi n
o
112/1996 («
la loi n
o
112
»). Il ressort du dossier qu'ils n'ont pas encore reçu une telle indemnisation.
7.
Le 14 novembre 1996, l'Etat vendit l'immeuble (maison et terrain afférent) aux locataires en vertu de la loi n
o
112.
8.
Le 2 septembre 1997, les requérants engagèrent une action en revendication de l'immeuble nationalisé contre l'Etat devant le tribunal de première
instance de Târgu Mureș. Par un jugement définitif du 3
février
1998, le tribunal fit droit à leur action, en constatant que la
nationalisation avait été illégale et en ordonnant la
restitutio in integrum
de leur immeuble, maison et terrain entier.
9.
Par un arrêt définitif du 15 mars 2002, la cour d'appel de Târgu Mureș rejeta l'action ultérieure en constatation de la nullité du contrat de vente du 14
novembre
1996 introduite par les requérants contre les anciens locataires. Le tribunal retint que les parties avaient été de bonne foi au moment de la signature dudit contrat.
Il ressort qu'au cours de l'année 2002 le restant du terrain a été vendu par l'Etat aux mêmes locataires.
10.
Parallèlement, le 4 juillet 2001, les requérants demandèrent à se voir indemniser pour la perte de leur bien, en vertu de la loi n
o
10/2001 du 14
février 2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement. A ce jour, les requérants n'ont pas été dédommagés.
II.
11.
Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes, notamment concernant la loi n
o
10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'Etat entre le 6 mars 1945 et le 22
décembre 1989 et ses modifications par la loi n
o
247/2005, sont décrites dans les arrêts
Străin et autres c. Roumanie
(n
o
57001/00, §§
19
‑
26, 21
juillet
2005),
Păduraru c. Roumanie
(n
o
63252/00, §§
38
‑
53, 1
er
décembre
2005),
Porteanu c. Roumanie
(n
o
4596/03, §§
21-24, 16
février
2006) et
Radu c. Roumanie
(n
o
13309/03, §§
18-20, 20
juillet
2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Les requérants estiment que la vente de leur immeuble par l'Etat aux locataires, qui a été validée ensuite par l'arrêt du 15
mars 2002 de la cour d'appel de Târgu Mureș et n'a donné lieu à aucune indemnisation, les a privés de leur bien, en méconnaissance de l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
13.
La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs elle relève que celle
‑
ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et la déclare donc recevable.
B.
Sur le fond
14.
Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l'Etat après 1989 en la matière. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n
o
247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières (
Proprietatea
), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n
o
1 et que le retard enregistré dans l'octroi des dédommagements au requérant ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.
15.
Les requérants s'opposent à cette thèse. Ils considèrent que l'octroi des dédommagements sous la forme d'actions en bourse ne constitue pas une réparation effective, vu le caractère incertain de la valeur de ces actions.
16.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention (voir
Porteanu, précité,
§§
32
‑
35).
17.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n
o
1 (
Străin,
précité,
§§ 39, 43 et 59).
18.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leur bien (maison et terrain entier), combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis presque dix ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1
du Protocole
n
o
1.
Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Les requérants réclament 363
175 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 150
000 EUR au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi. Ils accompagnent leur demande d'une expertise technique de l'immeuble.
21.
Le Gouvernement soumet une autre expertise qui estime à 326
858
EUR la valeur de l'immeuble. En tout état de cause, il considère qu'aucune indemnité ne devrait être allouée pour le terrain, dans la mesure où seule la maison a fait l'objet du contrat de vente de 1996. De plus, il estime qu'aucun lien de causalité n'a été établi entre le préjudice moral et la violation alléguée et estime qu'en tout état de cause une éventuelle condamnation de l'Etat par la Cour pourrait constituer par elle
‑
même une réparation satisfaisante de ce préjudice.
22.
La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention en raison de la vente par l'Etat du bien des requérants à des tiers de bonne foi, combinée avec l'absence totale d'indemnisation.
23.
La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux telle qu'ordonnée par l'arrêt définitif du 3 février 1998, c'est-à-dire la maison et le terrain entier, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n
o
1 n'avaient pas été méconnues.
24.
A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser conjointement aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.
25.
Compte tenu des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, notamment les deux expertises de l'immeuble, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 350
26.
De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer aux requérants un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 5
000 EUR allouée conjointement aux requérants représente une réparation équitable du préjudice moral subi par ceux-ci.
B.
Frais et dépens
27.
Les requérants demandent également 300 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
Ils ne produisent aucune facture ou note d'honoraires.
28.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
29.
La Cour observe que les prétentions des requérants au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter leur demande.
C.
Intérêts moratoires
30.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit restituer aux requérants l'immeuble entier (maison et terrain), dans les trois
mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention
;
b)
qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les mêmes trois mois, 350
000
EUR (trois cent cinquante mille euros), pour dommage matériel et 5
000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
c)
que les sommes en question seront à convertir en nouveaux lei roumains (RON)
au taux applicable à la date du règlement
;
d)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président