AFFAIRE DRAGOS c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.10.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE DRAGOS c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DRAGOȘ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32743/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2007 DEFINIF 11/01/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Dragoș c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemel, I. Berro-Lefevre, judecători, și dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2007, Rend hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 32743/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Anca Ruxandra Dragoș, a sesizat Curtea la 3 septembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 2 iunie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Recurenta s-a nascut in 1940 si locuieste in Bucuresti. In 1950 a fost nationalizat bunul imobil situat in Bucuresti, 4 rue lt. Paul Ionescu, format dintr-un teren de 268,8 m2 si o constructie divizata in mai multe apartamente, apartinand unchiului si matusii reclamantei. Prin hotărârea din 12 decembrie 1997, care a devenit definitivă în lipsa exercitării căilor de atac, tribunalul departamental din București a primit o acțiune în revendicare imobiliară formulată de reclamantă, a constatat ilegalitatea naționalizării și a ordonat autorităților să îi restituie, în calitate de moștenitoare, apartamentul 1 și terenul aferent de 87,49 m2. În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, recurenta a fost în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut între timp apartamentul în cauză chiriașilor care îl ocupau. În 1998, reclamanta a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării bunurilor. Ea a susținut că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu era proprietarul legitim al apartamentului și, prin urmare, nu putea să o vândă în mod legal. de apel de la București, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de Apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei. 10. În 2002, reclamanta a angajat împotriva foștilor chiriași o Aceasta susținea că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză fusese recunoscut prin hotărârea definitivă din 12 decembrie 1997 și că chiriașii cumpăraseră, pe propria răspundere, un bun care face obiectul unui litigiu. 11. Printr-o hotărâre definitivă din 4 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea recurentei. Înalta Curte a reținut că foștii chiriași aveau dreptul de a păstra bunurile cumpărate, având în vedere buna lor credință care fusese stabilită prin hotărârea definitivă din 11 decembrie 2000, cu autoritatea lucrului judecat. 12. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luat în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, recurenta a solicitat să i se restituie apartamentul. Până în prezent, reclamanta nu a putut să își reia proprietatea și nu a fost despăgubită pentru pierderea acesteia. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 iulie 2005, și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Strain și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Peduraru c. România 63252/00, §§ 53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România 4596/03, § 21-24, 16 Februarie 2006) și Radu România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 14. Recurenta susține că vânzarea bunului către locatari, validată prin hotărârile din 11 decembrie 2000 ale Curții de Apel de la București și din 4 martie 2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a încălcat art. din Protocolul nr. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) ), pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea compensațiilor recurentei nu rupe echilibrul corect care trebuie menținut între interesele în prezența sa. 17. Subliniind abuzurile autorităților, care și-au vândut bunul naționalizat ilegal în pofida legislației naționale care interzice vânzarea acestui tip de bunuri, Comisia consideră că despăgubirile propuse de autorități, în special sub formă de acțiuni la bursă, nu sunt efective, având în vedere caracterul incert al valorii acestor acțiuni. 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, §§ 35). 19. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează într-o privarea de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr 1 (Străin citat anterior, § 39, 43 și 59). 20. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că, în acest caz, punerea în eșec a dreptului de proprietate al recurentei asupra bunului său, combinat cu absența totală a despăgubirii de aproape zece ani ani, l-a obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din protocol, în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 21. Recurenta susține că vânzarea bunurilor către chiriași, validată de Curtea de Apel de la București la 11 decembrie 2000 și de Înalta Curte de Casație și Justiție la 4 martie 2005, a condus la imposibilitatea de a executa hotărârea definitivă din 12 decembrie 1997 a Tribunalului de departament din București, care a ordonat statului să i-o restituie, ceea ce a lipsit de la dispozițiile articolului 6 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 22. Curtea constată că motivul nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 23. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale care figurează la alineatele 18-20 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv. Cauzele (a se vedea, mutatis mutandis și printre altele, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghíc. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23, și Biserica Catolică din Caneea Grecia, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 50). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită restituirea apartamentului de care a fost recunoscută proprietar prin hotărârea definitivă din 12 decembrie 1997 sau, în caz contrar, pentru prejudiciul material, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a acestuia. În acest sens, aceasta furnizează un raport de expertiză tehnică imobiliară conform căruia valoarea actuală a bunului se ridică la 141 26. Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului în litigiu este de 36 124 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. 1 Convenției din cauza vânzării de către stat a bunurilor reclamantei unor terțe părți de bună-credință, înainte de confirmarea definitivă în justiție a dreptului său de proprietate, combinată cu absența totală a despăgubirii. 28. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, așa cum este prevăzută prin hotărârea din 12 decembrie 1997 ar plasa recurenta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 29. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească recurentei, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 30. Curtea observă decalajul important dintre valoarea clădirii, astfel cum a fost stabilită de cele două expertize produse de părți, în special din cauza estimărilor diferite privind valoarea terenului și, de asemenea, din perspectiva suprafețelor diferite. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală și elementele furnizate de părți, Curtea apreciază valoarea de piață actuală a bunului de 70 000 EUR. Comisioane și cheltuieli de judecată 31. reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate. 32. Curtea constată că nu este necesar să se acorde o sumă cu titlu de plată. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul n sis la parter, 4 rue lt. Paul Ionescu la București, precum și terenul aferent acestuia, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție. că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în aceeași perioadă de trei luni, 70 000 EUR (în jur de zece mii EUR), pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit A se vedea că suma în cauză va fi convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele