Driha împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29556/02) îndreptată împotriva României și cu care un cetățean al acestui stat, D. Constantin Driha („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 18 iulie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor externe.

Pe 5 iulie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalând de art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și pe fond cauza. PE FAPT

Până în februarie 2000, reclamantul era pompier. Avea statut de militar și depindea de ministerul de Interne. Printr-un ordin al ministrului de Interne din 29 februarie 2000, reclamantul a fost reafectat în rezervă.

La reafectarea sa în rezervă, în aplicarea articolului 31 al legii nr. 138 din 20 iulie 1999 asupra soldelor și altor drepturi ale militarilor, reclamantul a primit o indemnizație corespunzând treizeci și patru de solduri brute, respectiv echivalentul a 15.001 euro (EUR). Din această indemnizație, ministrul de Interne a reținut o sumă de 107.554.193 lei vechi (ROL), respectiv 5.843 EUR, cu titlu de impozit pe venit. Reclamantul nu a încasat decât 168.593.455 ROL (9.158 EUR). A încasat această ultimă sumă în patru tranșe lunare.

Pe 27 iunie 2001, considerând această impozitare ilegală, mai ales că alți militari reafectați în rezervă, ca și el, nu fuseseră supuși unei asemenea impozitări, reclamantul a solicitat în justiție restituirea impozitului perceput asupra acestei indemnizații, precum și ajustarea sumei ținând seama de inflație.

Într-o decizie din 10 ianuarie 2002, tribunalul județean Bihor a judecat că în virtutea articolelor 31 ale legii nr. 138/1999 și 5 a) din ordonanța guvernului nr. 73 din 27 august 1999, indemnizația acordată reclamantului era scutită de impozit. Tribunalul a respins argumentele ministerelor de Interne și Finanțe vizând constatarea naturii salariale a acestei indemnizații, și deci impozabile, judecând că indemnizația ocasională primită cu prilejul reafectării în rezervă nu era asimilabilă veniturilor de natură salarială în sensul legislației relevante. Tribunalul a condamnat solidar ministerele de Interne și Finanțe să plătească reclamantului suprataxa cu un procent de 35%, aceasta din urmă incluzând rata inflației.

Pe 1 aprilie 2002, curtea de apel Oradea a admis recursul introdus de ministerele de Interne și Finanțe, a anulat decizia tribunalului județean Bihor și a respins acțiunea reclamantului. După opinia curții, atât art. 6 f) din ordonanța guvernului nr. 73/1999 cât și principiul general de impozitare a veniturilor exprimau intenția legiuitorului de a impozita acea indemnizație. În plus, intenția legiuitorului „rezultă de asemenea din adoptarea ulterioară a ordonanței de urgență a guvernului nr. 136 [din 14 septembrie] 2000, care modifica [...] art. 31 al legii nr. 138/1999, stipulând că compensațiile acordate militarilor vor fi calculate în funcție de soldul lunar net."

Dispozițiile relevante ale ordonanței sunt redactate după cum urmează: Capitolul I: Dispoziții generale Secțiunea 3: Domeniu de aplicare art. 5 „Nu constituie venituri impozabile și nu sunt supuse impozitului pe venit: a) indemnizațiile, compensațiile și alte forme de susținere cu destinație specială, acordate din bugetul statului, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele specializate, din bugetele publice sau din alte fonduri publice, precum și plăți de aceeași natură primite de la terți, cu excepția indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate sau pentru concediu plătit pentru îngrijirea unui copil cu vârsta mai mică de 2 ani, care reprezintă venituri de natură salarială (...)" art. 6 „Sunt scutite de impozitul pe venit: (...) f) sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza soldurilor lunare nete acordate cadrelor militare reafectate în rezervă ca urmare (...) a reducerii și restructurării [posturilor], precum și indemnizațiile stabilite în raport cu soldul lunar net acordate la reafectarea în rezervă sau [la plecarea] la pensie (...)" Ordonanța nr. 73/1999 a indicat expresamente în articolul ei 86 dispozițiile legale pe care le abroga, și anume aproximativ treizeci de articole cuprinse în diferite legi și ordonanțe ale Guvernului. Legea nr. 138/1999 nu se afla printre acestea. 3. Decizia guvernului nr. 1066/1999 din 29 decembrie 1999 adoptând norme metodologice de aplicare a ordonanței nr. 73/1999

Această decizie se citește după cum urmează: „Fac parte din categoria veniturilor nescutite de impozit venituri cum ar fi: (...) indemnizații de susținere pentru soțiile recruților, indemnizații sociale, ajutor de urgență acordat de guvern sau primari în caz de necesitate, indemnizații de șomaj, indemnizații pentru reinserție profesională, indemnizații pentru funerarii, ajutoare cu caracter umanitar, medical sau social (...), indemnizații sociale acordate în virtutea legislației privind pensionarea." 4. Ordonanța de urgență a guvernului nr. 136/2000 din 14 septembrie 2000 privind stabilirea plăților compensatorii și indemnizațiilor acordate militarilor 13. art. 1 al ordonanței prevede: „Plăți compensatorii prevăzute la articolele 7, 8 și 11 din ordonanța guvernului nr. 7/1998, la articolele 6 și 7 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 100/1999, precum și indemnizațiile prevăzute la articolele 31 și [...] din legea nr. 138/1999 sunt fixate în funcție de soldul lunar net." B. Jurisprudență

Anumiți militari reafectați în rezervă, care, ca și reclamantul, au văzut indemnizația lor redusă de impozitul pe venit, s-au adresat tribunalelor. Acestea din urmă au confirmat constant pe parcursul anilor 2000, 2001 și 2002 caracterul nescutit de impozit al indemnizațiilor acordate în virtutea legii nr. 138/1999 și au ordonat ministerului Apărării să ramburseze impozitul reținut ilegal la sursă, majorat cu rata dobânzii aferente, în conformitate cu art. 1088 al codului civil.

Cu toate acestea, pe 30 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a judecat că indemnizația era supusă impozitului, în ciuda textului articolului 31 al legii nr. 138/1999 stipulând contrariul. A întemeiat sentința pe interpretarea combinată a acelui articol 31, a articolului 5 din ordonanța guvernului nr. 73/1999 și a deciziei guvernului nr. 1066 din 29 decembrie 1999, din care a tras concluzia că legiuitorul avusese intenția de a supune la impozit această indemnizație, deoarece era calculată în funcție de soldul brut.

Pe 12 noiembrie 2002, revenind la jurisprudența sa constantă, Curtea Supremă de Justiție a judecat că indemnizația în cauză era scutită de impozit. A ordonat în acești termeni restituirea impozitului reținut la sursă asupra acestei indemnizații: „(...) în ceea ce privește impozitul reținut de către convenitor pentru indemnizația acordată, cererea reclamantului de restituire a impozitului este justificată. Dreptul demandantului de a încasa aceste sume s-a născut [...] în virtutea articolului 31 al legii nr. 138/1999, intrat în vigoare pe 1 august 1999, text care nu a fost abrogat de ordonanța nr. 73/1999 din 27 august 1999. La data reafectării reclamantului în rezervă, pe 31 decembrie 1999, art. 31 al legii nr. 138/1999 era în vigoare și prevedea că indemnizația nu era impozabilă și că valoarea sa era calculată în funcție de [ultima] soldul lunar brut. art. 5 al ordonanței nr. 73/1999 prevede că aceste indemnizații sunt scutite de impozit și că ele nu pot fi asimilate plăților compensatorii indicate la art. 6 din ordonanța nr. 73/1999. Dispozițiile articolului 31 al legii nr. 138/1999 au fost modificate doar [pe 14 septembrie 2000] de ordonanța nr. 136/2000, care nu poate fi aplicată retroactiv. În consecință, cererea reclamantului de restituire a impozitului suprareținut pentru indemnizația acordată în virtutea articolului 31 al legii nr. 138/1999 este justificată. "

Pe 4 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, fostă Curte Supremă de Justiție, a admis un recurs în anulare introdus de procurorul general și a anulat o hotărâre definitivă pe care o dăduse anterior și prin care ordona restituirea supratasei datorită impozitării indemnizației privind demandantul C.M., militar reafectat în rezervă. A judecat că în ciuda termenilor expliciți ai articolului 31 al legii nr. 138/1999 și ai deciziei guvernului nr. 1066/99, care definieau această indemnizație ca nescutită de impozit, indemnizația în cauză era impozabilă datorită naturii sale salariale. PE DREPT

Curtea constată că această plângere nu este manifestă lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că aceasta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Pe fond

Guvernul estimează că reclamantul nu dispune de un bun actual, o creanță sau o speranță legitimă, în sensul Convenției. Invocând în particular jurisprudența Kopecký c. Slovacia ([GC], nr. 44912/98, CEDO 2004-IX), deoarece reclamantul nu dispunea de o decizie definitivă în favoarea sa și jurisprudența tribunalelor în materie nu era o jurisprudență stabilită. Estimează în orice caz că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzută de ordonanța guvernului nr. 73/1999, că urmărea scopul legitim de a asigura plata impozitelor și că era proporțională cu scopul legitim urmărit.

Reclamantul susține că art. 31 al legii nr. 138/1999 îi oferea drept în mod explicit la o indemnizație scutită de impozit pentru reafectarea sa în rezervă, că o asemenea indemnizație cu valoare egală treizeci și șase de solduri brute i-a fost de altfel acordată, dar că nu a putut s-o încaseze în întregime, deoarece ministerul de Interne a reținut în mod nejustificat o parte din ea cu titlu de impozit. Estimează că suma reținută cu titlu de impozit nu avea nicio bază legală, deoarece ordonanța nr. 73/1999 invocată de acest minister pentru a justifica impozitarea indemnizației nu era aplicabilă în caz. Cel mult, această ordonanță confirma conținutul prescripțiilor cuprinse în art. 31 al legii nr. 138/1999, singura bază legală pentru acordarea acestei indemnizații.

Curtea constată că părțile nu sunt de acord privind întrebarea dacă reclamantul era sau nu titular al unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, ea este chemată să determine dacă situația juridică în care s-a găsit interesatul datorită impozitării indemnizației care i-a fost acordată este de natură să se situeze în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea rememora jurisprudența constantă a organelor Convenției conform căreia „bunuri" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie „bunuri existente" (a se vedea Van der Mussele c. Belgia, hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48, și Malhous c. Republica Cehă (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care reclamantul poate pretinde a avea cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și altele c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31, și Ouzounis și altele c. Grecia, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost reafectat în rezervă pe 29 februarie 2000 și că cu această ocazie, în conformitate cu art. 31 al legii nr. 138 din 20 iulie 1999, i s-a acordat o asistență ocazională, sub forma unei indemnizații, a cărei valoare a fost fixată la 273.147.648 ROL, respectiv 15.001 EUR. De asemenea, constată că valoarea indemnizației, așa cum a fost fixată, nu dă loc la controverse.

În consecință, Curtea estimează că reclamantul beneficia pe 29 februarie 2000 de un interes patrimonial, și anume o creanță cu valoare de 15.001 EUR în raport cu ministerul de Interne. Această creanță avea în evidentă caracterul unui „bun" în sensul primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Pine Valley Developments Ltd și altele c. Irlanda, hotărâre din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51; Dangeville c. Franța, hotărâre din 16 aprilie 2002, Culegere de hotărâri și decizii 2002-III, § 48). art. 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil în caza de față.

Or, reclamantul a încasat doar suma de 168.593.455 ROL, respectiv 9.158 EUR, deoarece ministerul de Interne y-a reținut cu titlu de impozit echivalentul a 5.843 EUR. Deși tribunalul de primă instanță Bihor a judecat că acest impozit fusese perceput în încălcare a articolului 31 al legii nr. 138/1999 din 20 iulie 1999 și a articolului 5 a) din ordonanța guvernului nr. 73 din 27 august 1999, curtea de apel Oradea a judecat în ultimă instanță, pe 1 aprilie 2002, că decizia ministerului de Interne de a impozita acea indemnizație era legală. Pentru a face aceasta, s-a bazat pe intenția legiuitorului de a impozita veniturile de natură salarială și s-a referit în particular la ordonanța guvernului nr. 73 din 27 august 1999.

În consecință, Curtea trebuie să cerceteze dacă ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului pe care o reprezintă impozitarea efectuată la sursă de ministerul de Interne și confirmată de curtea de apel Oradea a respectat cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1. 28. art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, mai cu seamă, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respect pentru bunuri să fie legală (Iatridis, citat mai sus, § 58).

Curtea constată că art. 31 al legii nr. 138 așa cum a fost redactat în momentul când reclamantul a fost reafectat în rezervă, stipula că acea indemnizație, calculată pe baza soldurilor brute, era nescutită de impozit. Acest punct nu dă altfel loc la controverse între părți.

Potrivit Curții, textul articolului 31 al legii nr. 138 prescrie în mod suficient clar caracterul nescutit de impozit al acestei indemnizații. art. 31 al legii nr. 138/1999 nu a fost abrogat de art. 86 al ordonanței nr. 73/1999, ci a suferit o modificare mai târziu, pe 14 septembrie 2000, când ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136 a fost adoptată. Aceasta din urmă a operat o modificare în modul de calcul al indemnizației în cauză, fixând ca bază soldul lunar net. De asemenea, nu a afectat nici caracterul nescutit de impozit al indemnizației astfel calculate. Curtea constată că alte texte normative confirmă caracterul nescutit de impozit al indemnizațiilor de asistență sau sociale, în particular art. 5 din ordonanța nr. 73/1999. În fine, jurisprudența constantă a tribunalelor interne până în 2002 consolidează claritatea și previzibilitatea articolului 31 al legii nr. 138/1999.

Cu toate acestea, în hotărârea sa din 1 aprilie 2002, curtea de apel Oradea a judecat că acea indemnizație era impozabilă. Deși Curtea se bucură de o competență limitată de a verifica respectarea dreptului intern (Håkansson și Sturesson c. Suedia, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47), ea poate, pe de altă parte, verifica dacă baza legală invocată de Guvern satisface cerințele Convenției privind calitatea legii (Dominici c. Italia, nr. 64111/00, § 79, 15 noiembrie 2005). De fapt, principiul legalității înseamnă existența normelor de drept intern suficient accesibile, precise și previzibile (Hentrich c. Franța, hotărâre din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19-20, § 42, și Lithgow și altele c. Regatul Unit, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Se agață în cauza de față de a verifica dacă în această ocazie, interpretarea dată de curtea de apel satisface cerințele Convenției. Or, forța este să constatăm că nimic nu permitea în cauza de față curții de apel să concluzioneze cu privire la impozitarea acestei indemnizații în prezența unei norme de drept suficient clar stipulând contrariul.

Curtea estimează, de asemenea, că faptul că Curtea de Casație a judecat în două hotărâri că indemnizația în cauză era impozabilă, nu poate avea impact asupra clarității legii interne și previzibilității acesteia, deoarece această jurisprudență, manifestă contrară stipulațiilor explicite ale legii interne, era de asemenea contrară atât propriei jurisprudențe a Curții de Casație cât și celei, constante, a altor tribunale interne.

Ca atare, Curtea estimează că ingerința denunțată este manifestă ilegală din punct de vedere al dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul la respect pentru bunurile reclamantului. O asemenea concluzie o dispenseaza de cercetarea dacă a fost menținut echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale. De acum, a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. SUR ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE COMBINAT CU ARTICOLUL 14 AL CONVENȚIEI

Reclamantul se plânge de plus de faptul că, ținând seama de faptul că alți militari găsindu-se în situația sa au beneficiat de o indemnizație neimpozată, a suferit o discriminare contrară articolului 14 din Convenție. Invocă art. 14 din Convenție care prevede: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special fondată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Guvernul contestă această teză susținând că reclamantul nu indică care ar fi fundamentul discriminării alegată și că în orice caz autonomia de care se bucură tribunalele interne în interpretarea dreptului intern nu poate fi calificată drept discriminare.

Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus și trebuie deci de asemenea declarată admisibilă.

Sub aspectul articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în tratarea diferit, fără justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor plasate în situații comparabile (Willis c. Regatul Unit, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). În plus, lista cuprinsă de art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ (a se vedea Engel și altele c. Țările de Jos, hotărâre din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72 și Rasmussen c. Danemarca, hotărâre din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).

Curtea constată că, contrar reclamantului, alți militari reafectați în rezervă au beneficiat de această indemnizație fără ca aceasta să fie grevată de impozit. Or, Curtea nu găsește, în caza de față, niciun motiv de natură a justifica o asemenea discriminare.

Ca atare, a existat încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantul cere 9.735 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care le-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de încălcările constate ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 luate în izolare și combinate cu art. 14, Curtea estimează, judecând în echitate așa cum prevede art. 41 din Convenție, că trebuie acordat reclamantului 8.000 euro (EUR) toate daune confundate. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu solicită rambursare de cheltuieli și costuri. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii euro), toate daune confundate, care vor fi convertite în moneda națională a Statului pârât, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Semnat în limba franceză și apoi comunicat în scris pe 21 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29556/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Constantin Driha (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 juillet 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 5 juillet 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Jusqu’en février 2000, le requérant était pompier. Il avait le statut de militaire et dépendait du ministère de l’Intérieur. Par un ordre du ministre de l’Intérieur du 29 février 2000, le requérant fut affecté à la réserve.

Lors de son affectation à la réserve, en application de l’article 31 de la loi n o 138 du 20 juillet 1999 sur les salaires et les autres droits des militaires, le requérant se vit accorder une allocation correspondant à trente-quatre soldes brutes, soit l’équivalant de 15 001 euros (EUR). De cette allocation, le ministre de l’Intérieur retint un montant de 107 554 193 lei anciens (ROL), soit 5 843 EUR, au titre de l’impôt sur le revenu. Le requérant ne toucha donc que 168 593 455 ROL (9 158 EUR). Il toucha cette dernière somme en quatre mensualités.

Le 27 juin 2001, jugeant cette imposition illégale, d’autant plus que d’autres militaires affectés à la réserve, comme lui, n’avaient pas fait l’objet d’une telle imposition, le requérant demanda en justice la restitution de l’impôt perçu sur cette allocation, ainsi que l’ajustement de la somme en tenant compte de l’inflation.

Dans une décision du 10 janvier 2002, le tribunal départemental de Bihor jugea qu’en vertu des articles 31 de la loi n o 138/1999 et 5 a) de l’ordonnance du gouvernement n o 73 du 27 août 1999, l’allocation octroyée au requérant était exemptée d’impôt. Le tribunal rejeta les arguments des ministères de l’Intérieur et des Finances visant à faire constater la nature salariale de cette allocation, et donc imposable, jugeant que l’allocation ponctuelle reçue à l’occasion de l’affectation à la réserve n’était pas assimilable aux revenus de nature salariale au sens de la législation pertinente. Le tribunal condamna solidairement les ministères de l’Intérieur et des Finances à payer au requérant le trop-perçu avec un taux d’intérêt de 35%, ce dernier incluant le taux de l’inflation.

Le 1 er avril 2002, la cour d’appel d’Oradea accueillit le recours introduit par les ministères de l’Intérieur et des Finances, cassa la décision du tribunal départemental de Bihor et rejeta l’action du requérant. Selon la cour, tant l’article 6 f) de l’ordonnance du gouvernement n o 73/1999 que le principe général d’imposition des revenus exprimaient l’intention du législateur d’imposer ladite allocation. De surcroît, l’intention du législateur « résult[ait] également de l’adoption ultérieure de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 136 [du 14 septembre] 2000, qui modifiait [...] l’article 31 de la loi n o 138/1999, stipulant que les compensations accordés aux militaires seraient calculées en fonction de la solde mensuelle nette. » II.

L’article 31 § 1 de la loi dispose : « Lors de leur affectation à la réserve ou leur retraite, avec droit de pension, (...) les cadres militaires bénéficient d’une allocation non imposable calculée en fonction de la solde mensuelle brute du mois correspondant au changement d’activité (...) » 2. L’ordonnance du gouvernement n o 73/1999 du 27 août 1999 relative à l’impôt sur le revenu

Les dispositions pertinentes de l’ordonnance sont ainsi rédigées : Chapitre I : Dispositions générales Section 3 : Champ d’application Article 5 « Ne constituent pas des revenus imposables et ne sont pas soumis à l’impôt sur le revenu : a) les allocations, les indemnités et les autres formes de soutien à destination spéciale, octroyées du budget de l’État, du budget des assurances sociales de l’État, des budgets spécialisés, des budgets publics ou d’autres fonds publics, ainsi que les paiements de même nature reçues d’un tiers, à l’exception des indemnisations pour incapacité temporaire de travail, de maternité ou pour le congé payé pour prendre soin d’un enfant âgé de moins de 2 ans, qui représentent des revenus de nature salariale (...) » Article 6 « Sont exemptées d’impôt sur le revenu : (...) f) les sommes représentant des paiements compensatoires, calculés sur la base des soldes mensuelles nettes accordées aux cadres militaires affectés à la réserve suite (...) à la réduction et à la restructuration [des postes], ainsi que les allocations établies par rapport à la solde mensuelle nette octroyées lors de leur affectation à la réserve ou [au départ] à la retraite (...) » L’ordonnance n o 73/1999 indiqua expressément dans son article 86 les dispositions légales qu’elle abrogeait, à savoir une trentaine d’articles contenus dans différentes lois et ordonnances du Gouvernement. La loi n o 138/1999 n’y figurait pas. 3. La décision du gouvernement n o 1066/1999 du 29 décembre 1999 adoptant les normes méthodologiques d’application de l’ordonnance n o 73/1999

Cette décision se lit ainsi : « Relèvent de la catégorie des revenus non imposables des revenus tels que : (...) les allocations de soutien pour les épouses des appelés, les allocations sociales, l’aide d’urgence octroyée par le gouvernement ou les maires en cas de nécessité, les allocations de chômage, les allocations pour la réinsertion professionnelle, les allocations pour obsèques, les aides à caractère humanitaire, médical ou social (...), les allocations sociales accordées en vertu de la législation concernant la retraite. » 4. L’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 136/2000 du 14 septembre 2000 relative à la fixation des paiements compensatoires et des allocations octroyées aux militaires

L’article 1 de l’ordonnance dispose : « Les paiements compensatoires prévus aux articles 7, 8 et 11 de l’ordonnance du gouvernement n o 7/1998, aux articles 6 et 7 de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 100/1999, ainsi que les allocations prévues aux articles 31 et [...] de la loi n o 138/1999 sont fixés en fonction de la solde mensuelle nette. » B. La jurisprudence

Certains militaires affectés à la réserve ayant vu, comme le requérant, leur allocation diminuée de l’impôt sur le revenu, s’adressèrent aux tribunaux. Ces derniers confirmèrent d’une manière constante tout au long des années 2000, 2001 et 2002 le caractère non-imposable des allocations octroyées en vertu de la loi n o 138/1999 et ordonnèrent au ministère de la Défense de rembourser l’impôt illégalement prélevé à la source, augmenté du taux d’intérêt y afférent, en conformité avec l’article 1088 du code civil.

Toutefois, le 30 janvier 2002, la Cour suprême de Justice jugea que l’allocation était assujettie à l’impôt, en dépit du texte de l’article 31 de la loi n o 138/1999 stipulant le contraire. Elle fonda son arrêt sur l’interprétation combinée dudit article 31, de l’article 5 de l’ordonnance du gouvernement n o 73/1999 et de la décision du gouvernement n o 1066 du 29 décembre 1999, dont elle tirait la conclusion que le législateur avait eu l’intention d’assujettir à l’impôt cette allocation, puisqu’elle était calculée en fonction de la solde brute.

Le 12 novembre 2002, revenant à sa jurisprudence constante, la Cour suprême de Justice jugea que l’allocation en question était non-imposable. Elle ordonna dans ces termes la restitution de l’impôt retenu à la source sur cette allocation : « (...) en ce qui concerne l’impôt retenu par les défendeurs pour l’allocation accordée, la demande du requérant de restitution de l’impôt est justifiée. Le droit du demandeur de percevoir ces sommes est né [...] en vertu de l’article 31 de la loi n o 138/1999, entrée en vigueur le 1 er août 1999, texte qui n’a pas été abrogé par l’ordonnance n o 73/1999 du 27 août 1999. A la date de l’affectation du requérant à la réserve, le 31 décembre 1999, l’article 31 de la loi n o 138/1999 était en vigueur, et prévoyait que l’allocation n’était pas imposable et que son montant était calculé en fonction de la [dernière] solde mensuelle brute. L’article 5 de l’ordonnance n o 73/1999 dispose que ces allocations sont exemptées d’impôt et qu’elles elles ne peuvent pas être assimilées aux paiements compensatoires indiqués à l’article 6 de l’ordonnance n o 73/1999. Les dispositions de l’article 31 de la loi n o 138/1999 n’ont été modifiées que [le 14 septembre 2000] par l’ordonnance n o 136/2000, laquelle ne saurait s’appliquer rétroactivement. Par conséquent, la demande du requérant de restitution de l’impôt trop perçu pour l’allocation accordée en vertu de l’article 31 de la loi n o 138/1999 est justifiée. »

Le 4 novembre 2003, la Haute Cour de Cassation et de Justice, anciennement Cour suprême de Justice, accueillit un recours en annulation introduit par le procureur général et annula un arrêt définitif qu’elle avait rendu auparavant et par lequel elle avait ordonné la restitution du trop perçu du fait de l’imposition de l’allocation concernant le demandeur C.M., militaire affecté à la réserve. Elle jugea qu’en dépit des termes explicites de l’article 31 de la loi n o 138/1999 et de la décision du gouvernement n o 1066/99, qui définissaient cette allocation comme non-imposable, l’allocation en question était imposable en raison de sa nature salariale. EN DROIT I.

Le requérant allègue que l’allocation reçue à son départ à la retraite a été illégalement soumise à l’impôt, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1 qui se lit ainsi : Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que le requérant ne dispose pas d’un bien actuel, d’une créance ou d’une espérance légitime, au sens de la Convention. Invoquant notamment la jurisprudence Kopecký c. Slovaquie ([GC], n o 44912/98, CEDH 2004 ‑ IX), puisque le requérant ne disposait pas d’une décision définitive en sa faveur, et que la jurisprudence des tribunaux en la matière n’était pas une jurisprudence établie. Il estime en tout état de cause que l’ingérence dans le droit du requérant était prévue par l’ordonnance du gouvernement n o 73/1999, qu’elle poursuivait le but légitime d’assurer le paiement des impôts et qu’elle était proportionnelle au but légitime poursuivi.

Le requérant allègue que l’article 31 de la loi n o 138/1999 lui donnait droit d’une manière explicite à une allocation non imposable pour son affectation à la réserve, qu’une telle allocation d’un montant équivalant à trente-six soldes brutes lui a été d’ailleurs octroyée, mais qu’il n’a pas pu la toucher dans son intégralité, car le ministère de l’Intérieur en a indûment retenu une partie à titre d’impôt. Il estime que la somme retenue à titre d’impôt n’avait aucune base légale, puisque l’ordonnance n o 73/1999 invoquée par ce ministère pour justifier l’imposition de l’allocation n’était pas applicable en l’espèce. Tout au plus, cette ordonnance confirmait la teneur des prescriptions contenues dans l’article 31 de la loi n o 138/1999, la seule base légale pour l’octroi de cette allocation.

La Cour note que les parties divergent sur la question de savoir si le requérant était ou non titulaire d’un bien susceptible d’être protégé par l’article 1 du Protocole n o 1. En conséquence, elle est appelée à déterminer si la situation juridique dans laquelle s’est trouvé l’intéressé du fait de l’imposition de l’allocation qui lui a été octroyée est de nature à relever du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 peuvent être soit des « biens existants » (voir Van der Mussele c. Belgique , arrêt du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48, et Malhous c. République tchèque (déc.) [GC], n o 33071/96, CEDH 2000 ‑ XII), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » de les voir concrétiser (voir, par exemple, Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 21 § 31, et Ouzounis et autres c. Grèce , n o 49144/99, 18 avril 2002, § 24).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a été affecté à la réserve le 29 février 2000 et qu’à cette occasion, conformément à l’article 31 de la loi n o 138 du 20 juillet 1999, il s’est vu octroyer une aide ponctuelle, sous la forme d’une allocation, dont le montant fut fixé à 273 147 648 ROL, soit 15 001 EUR. Elle constate aussi que le montant de l’allocation, tel que fixé, ne prête pas à controverse.

Par conséquent, la Cour estime que le requérant bénéficiait le 29 février 2000 d’un intérêt patrimonial, à savoir une créance d’un montant de 15 001 EUR à l’égard du ministère de l’Intérieur. Cette créance avait de toute évidence le caractère d’un « bien » au sens de la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande , arrêt du 29 novembre 1991, série A n o 222, p. 23, § 51 ; Dangeville c. France , arrêt du 16 avril 2002, Recueil des arrêts et décisions 2002-III, § 48). L’article 1 du Protocole n o 1 est donc applicable au cas d’espèce.

Or, le requérant n’a touché que la somme de 168 593 455 ROL, soit 9 158 EUR, puisque le ministère de l’Intérieur y a retenu à titre d’impôt l’équivalant de 5 843 EUR. Bien que le tribunal de première instance de Bihor jugeât que cet impôt avait été perçu en violation de l’article 31 de la loi n o 138/1999 du 20 juillet 1999 et de l’article 5 a) de l’ordonnance du gouvernement n o 73 du 27 août 1999, la cour d’appel d’Oradea jugea en denier ressort, le 1 er avril 2002, que la décision du ministère de l’Intérieur d’imposer ladite allocation était légale. Pour ce faire, elle se fonda sur l’intention du législateur d’imposer les revenus de nature salariale, et se référa en particulier l’ordonnance du gouvernement n o 73 du 27 août 1999.

Par conséquent, la Cour doit rechercher si l’ingérence dans le droit de propriété du requérant que représente l’imposition effectuée à la source par le ministère de l’Intérieur et confirmée par la cour d’appel d’Oradea, a respecté les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1.

L’article 1 du Protocole n o 1 impose, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect de biens soit légale ( Iatridis , précité § 58).

La Cour constate que l’article 31 de la loi n o 138 tel que rédigé au moment où le requérant a été affecté à la réserve, stipulait que ladite allocation, calculée à partir des salaires brutes, était non imposable. Ce point ne prête d’ailleurs pas à controverse entre les parties.

Aux yeux de la Cour, le texte de l’article 31 de la loi n o 138 prescrit d’une manière suffisamment claire le caractère non-imposable de cette allocation. L’article 31 de la loi n o 138/1999 ne fut pas abrogé par l’article 86 de l’ordonnance n o 73/1999, mais subit une modification plus tard, le 14 septembre 2000, lorsque l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 136 fut adoptée. Cette dernière opéra une modification dans le mode de calcul de l’allocation en question, fixant comme base la solde mensuelle nette. Elle ne porta pas atteinte non plus au caractère non imposable de l’allocation ainsi calculée. La Cour constate que d’autres textes normatifs confirment le caractère non-imposable des allocations d’aide ou sociale, en particulier l’article 5 de l’ordonnance n o 73/1999. Enfin, la jurisprudence constante des tribunaux internes jusqu’en 2002 renforce la clarté et la prévisibilité de l’article 31 de la loi n o 138/1999.

Néanmoins, dans son arrêt du 1 er avril 2002, la cour d’appel d’Oradea jugea que ladite allocation était imposable. Si la Cour jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne ( Håkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, série A n o 171 ‑ A, p. 16, § 47), elle peut en revanche vérifier si la base légale invoquée par le Gouvernement satisfait les exigences de la Convention quant à la qualité de la loi ( Dominici c. Italie , n o 64111/00, § 79, 15 novembre 2005). En effet, le principe de légalité signifie l’existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles ( Hentrich c. France , arrêt du 22 septembre 1994, série A n o 296-A, pp. 19 ‑ 20, § 42, et Lithgow et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 102, p. 47, § 110). Il s’agit en l’espèce de vérifier si en l’occurrence, l’interprétation donnée par la cour d’appel satisfait aux exigences de la Convention. Or, force est de constater que rien ne permettait en l’espèce à la cour d’appel de conclure à l’imposition de ladite allocation en présence d’une norme de droit suffisamment claire stipulant le contraire.

La Cour estime également que le fait que la Cour de Cassation ait jugé dans deux arrêts que l’allocation en question était imposable, ne saurait avoir d’incidence sur la clarté de la loi interne et sa prévisibilité, puisque cette jurisprudence, manifestement contraire aux stipulations explicites de la loi interne, était aussi contraire tant à la propre jurisprudence de la Cour de Cassation qu’à celle, constante, des autres tribunaux internes.

Partant, la Cour estime que l’ingérence dénoncée est manifestement illégale sur le plan du droit interne et, par conséquent, incompatible avec le droit au respect des biens du requérant. Une telle conclusion la dispense de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels. Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse en faisant valoir que le requérant n’indique pas quel serait le fondement de la discrimination alléguée et que de toute manière l’autonomie dont jouissent les tribunaux internes dans l’interprétation de la loi interne ne saurait être qualifiée de discrimination.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

Au regard de l’article 14 de la Convention, une discrimination consiste à traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées dans des situations comparables ( Willis c. Royaume-Uni , n o 36042/97, § 48, CEDH 2002-IV). En outre, la liste que renferme l’article 14 revêt un caractère indicatif et non limitatif (voir Engel et autres c. Pays-Bas , arrêt du 8 juin 1976, série A n o 22, p. 30, § 72 et Rasmussen c. Danemark , arrêt du 28 novembre 1984, série A n o 87, p. 13, § 34).

La Cour note que, contrairement au requérant, d’autres militaires affectés à la réserve ont bénéficié de cette allocation sans qu’elle fût grevée d’impôt. Or, la Cour ne trouve, en l’espèce, aucun motif de nature à justifier pareille discrimination.

Partant, il y a eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. III.

Le requérant réclame 9 735 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des violations constatées de l’article 1 du Protocole n o 1 pris isolément et combiné avec l’article 14, la Cour estime, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, qu’il y a lieu d’allouer au requérant 8 000 euros (EUR) tous dommages confondus. B. Frais et dépens

Le requérant ne demande pas de remboursement de frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 14 combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros), tous dommages confondus, à convertir en monnaie nationale de l’État défendeur, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président