Dragalina împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17268/03) dirigită împotriva României și a cărei un cetățean al acestui stat având și cetățenia austriacă, d-l Vasile Gheorghe Dragalina („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 14 mai 2003 potrivit articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 30 martie 2007, Curtea a hotărât comunicarea cererii guvernului român. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Potrivit articolului 44 § 1 a) al regulamentului, a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului austriac, care nu a dorit să intervină. ÎN FAPT I.

Printr-o sentință din 16 ianuarie 2002, tribunalul de primă instanță din Ineu („tribunalul de primă instanță") a admis o acțiune intentată de reclamant împotriva comisiei locale a orașului Pâncota („comisia locală") și comisiei departamentale Arad („comisia departamentală") privind dreptul de proprietate, și a ordonat acestora să reconstituie („reconstituirea") dreptul de proprietate al reclamantului asupra unui teren de 13,40 ha și aceasta, în natură precum și, în măsura posibilă („în limita posibilităților"), pe vechiul amplasament al acestui teren. Tribunalul a anulat o decizie a comisiei departamentale care acordase despăgubiri reclamantului și a constatat că autoritățile acordaseră posesia terenului unor terțe persoane, ignorând în felul acesta dispozițiile legii. Tribunalul a observat, de asemenea, că documentele dosarului nu permiteau să se determine dacă au fost eliberate titluri de proprietate terțelor persoane în cauză. Sentința era deci redactată în părțile sale relevante după cum urmează: „Afirmațiile părților pârâte că nu mai existau terenuri disponibile (...) nu sunt etayées de dovezi; faptul că autoritățile au stabilit că reconstituirea dreptului de proprietate nu a fost realizată pe vechiul amplasament este contrare articolului 8 al legii nr. 1/2000 (...)"

Sentința a devenit definitivă în 2002, în urma respingerii unui recurs format de comisia departamentală în fața tribunalului departamental din Arad („tribunalul departamental").

Printr-o decizie din 12 august 2002, comisia departamentală a admis cererea reclamantului tendând la reconstituirea dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului de 13,40 ha potrivit sentinței tribunalului de primă instanță. Potrivit aceleiași decizii, secretariatul comisiei departamentale trebuia să asigure execuția acestei sentințe.

Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2002, reclamantul a cerut autorităților administrative să-l pună în posesia terenului, în conformitate cu sentința din 16 ianuarie 2002. A ales adresa din Pâncota pentru toată corespondența. Din acel moment, autoritățile i-au transmis aceasta la acea adresă. Printr-o scrisoare din 17 octombrie 2002, primăria l-a informat că consimțea la punerea în posesia și că cererea sa fusese transmisă comisiei departamentale.

Pe 20 decembrie 2002, reclamantul a cerut asistența prefecturii în vederea execuției sentinței precitate. Printr-o scrisoare din 23 decembrie 2002, aceasta i-a comunicat că comisia locală fusese informată în vederea restituirii terenului.

Pe parcursul anului 2003, reclamantul a inițiat demersuri în vederea execuției forțate a sentinței.

Printr-o sentință pe dosarele curente din 26 mai 2003, tribunalul de primă instanță, la cererea reclamantului, a autorizat execuția forțată împotriva celor două comisii; cu toate acestea, comisia departamentală a apelat, estimând că comisia locală era singura competentă să execute sentința din 16 ianuarie 2002.

Printr-o hotărâre din 29 octombrie 2003, tribunalul departamental a admis apelul și a modificat sentința pe dosarele curente din 26 mai 2003; a decis că obligația de a executa sentința în cauză nu incumba comisiei departamentale ci comisiei locale. Din observațiile Guvernului, care nu sunt contestate de reclamant, rezultă că părțile nu au format recurs împotriva acestei hotărâri.

Pe 7 iunie 2004, reclamantul a cerut comisiei locale să-l informeze cu privire la măsurile pe care le-a luat în vederea execuției sentinței din 16 ianuarie 2002. În răspuns, printr-o scrisoare din 22 iunie 2004, comisia locală l-a invitat pe reclamant să-i transmită extrase din registrele de proprietate („extrase de carte funciară"), precum și planuri și orice alt document corespunzător, în vederea identificării vechiului amplasament al terenului. De asemenea, i-a precizat că nu dispunea de aceste documente.

Pe 9 septembrie 2005, în răspuns la o nouă cerere a reclamantului, comisia locală l-a informat pe acesta că omisese să-i furnizeze documentele cerute. Din o scrisoare din 26 iunie 2007, adresată Guvernului de primăria Pâncota în răspuns la o cerere de informații a acestuia, rezultă că reclamantul transmisese comisiei locale anumite atestări provenite din registrele de proprietate, dar că aceste documente nu erau suficiente, în măsura în care lipseau planuri care să permită identificarea terenului. În aceeași scrisoare, primăria informa Guvernul că reclamantul nu putuse fi pus în posesia vechiului amplasament, din lipsă de planuri și pentru că majoritatea amplasamentelor erau ocupate de terțe persoane, care fusesera înzestrate cu titluri de proprietate asupra acestora.

Pe 27 martie 2007, comisia locală din Pâncota a întocmit un proces-verbal privind punerea în posesia reclamantului al unui teren de 13,40 ha, situat la Pâncota dar nu pe vechiul amplasament. Procesul-verbal era semnat de primar și secretarul primariei și era înzestrat cu stampila autorității locale. Copii ale procesului-verbal și ale planului terenului aferent au fost prezentate de Guvern în anexă la observații.

Printr-o scrisoare din 3 mai 2007, din care o copie a fost produsă de Guvern, primăria Pâncota l-a informat pe reclamant cu privire la existența procesului-verbal precitat, a precizat amplasamentul terenului și l-a invitat pe reclamant să se prezinte la sediul acesteia, pentru a semna acest document și a fi efectiv pus în posesia și pentru a-i fi apoi eliberat un titlu de proprietate. Această scrisoare a fost trimisă la adresa reclamantului la Pâncota.

Printr-o scrisoare din 26 iunie 2007 (§14 de mai sus), primăria l-a informat pe Guvern că l-ar invita pe reclamant să se prezinte la sediul acesteia de îndată ce acesta ar fi înapoi în România.

Printr-o scrisoare din 28 decembrie 2007, primăria a adus la cunoștința Guvernului că reclamantul nu răspunsese invitației sale din 3 mai 2007 și că nu se prezentase încă la sediul acesteia pentru a semna procesul-verbal precitat. În aceeași scrisoare, preciza că domiciliul reclamantului era la Pâncota, dar că locuia cea mai mare parte a timpului în Austria. Primăria indica, de asemenea, că prețul mediu al unui teren situat la Pâncota, după cum rezulta din acte autentice, era de 800 EUR hectarul, respectiv 2,70 lei români metrul pătrat.

Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost reconstruit până în prezent. II.

Reclamantul susține că neexecutarea sentinței definitive din 16 ianuarie 2002 a tribunalului de primă instanță din Ineu a încălcat dreptul la acces la un tribunal, după cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției, precum și dreptul la respect al bunurilor sale, după cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt deci redactate: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului de care dispun Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că cererea nu este manifest nefondata în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul subliniază că sentința din 16 ianuarie 2002 ordonase punerea în posesia terenului, în măsura posibilă pe vechiul amplasament. Consideră deci că identificarea terenului nu era certă și că, deși reclamantul avea o așteptare legitimă să fie pus în posesia unui teren de 13,40 ha, nu putea, în schimb, să pretindă un amplasament bine determinat, deoarece sentința în cauză lăsa deschisă posibilitatea unei puneri în posesia unui alt amplasament dacă punerea în posesia acelui vechi s-ar dovedi imposibilă.

Guvernul expune, în plus, că autoritățile nu au rămas inactive și au îndeplinit demersuri pentru a executa sentința. Astfel, în vedere imposibilității obiective de a pune reclamantul în posesia terenului vechi, i-au propus, respectând sentința, aceeași suprafață de teren, dar pe un alt amplasament, după cum rezultă din procesul-verbal din 27 martie 2007. Potrivit Guvernului, autoritățile trebuiau, de asemenea, să țină seama de interesele terțelor persoane care fusesera înzestrate cu titluri de proprietate asupra terenului revendicat de reclamant.

Constată, de asemenea, că autoritățile nu dispuneau de documentele necesare identificării precise a terenului, motiv pentru care au solicitat concursul reclamantului; documentele furnizate de acesta nu erau, cu toate acestea, suficiente. În orice caz, comisia departamentală a acționat prompt în cazul de față, deoarece a pronunțat pe 12 august 2002 o decizie privind punerea în posesia reclamantului (§7 de mai sus).

Guvernul concluzionează că sentința în cauză a fost executată pe 27 martie 2007 și că o eventuală întârziere în execuție nu ar putea fi luată în considerare decât de la sentința pe dosarele curente din 29 octombrie 2003, care stabilise competența exclusivă a comisiei locale pentru execuția sentinței (§12 de mai sus).

Reclamantul insistă asupra reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. Estimează că fostii proprietari ai terenurilor trebuie să aibă prioritate asupra altor persoane în ceea ce privește reconstituirea dreptului lor. Observă, de asemenea, că autoritățile trebuiau să aibă la dispoziție documentele care permit identificarea terenurilor, cum ar fi registrele de proprietate.

Curtea reamintește că execuția unei sentințe sau hotărâri, de la orice instanță, trebuie considerată ca fiind o parte integrantă a „procesului" în sensul articolului 6 al Convenției (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II; Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V). Protecția efectivă a justiciabilului și reestablismentul legalității implică obligația pentru administrație de a se pleca la o sentință sau hotărâre pronunțată de instanțele judiciare naționale (Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, § 71, CEDO 2004-III).

În cazul de față, Curtea observă că printr-o sentință din 16 ianuarie 2002 a tribunalului de primă instanță din Ineu, autoritățile locale au fost condamnate să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului asupra unui teren de 13,40 ha, în natură și, în măsura posibilă, pe vechiul amplasament. Estimează deci că obligația principală a autorităților era pe reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament și că o obligație alternativă, aceea de a reconstitui dreptul de proprietate pe alt amplasament, nu intrava în considerare decât dacă reconstituirea pe vechiul amplasament s-ar dovedi imposibilă. În orice caz, incumba autorităților să aducă dovada unei asemenea imposibilități. Or, în cazul de față, acestea nu au furnizat reclamantului nicio explicație în acest sens (Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 76, 2 martie 2004). De altfel, în sentința din 16 ianuarie 2002, tribunalul de primă instanță din Ineu deja ecartat susținerile autorităților privind absența terenurilor disponibile și reținuse că reconstituirea dreptului de proprietate pe un amplasament altul decât cel vechi era în cazul de față contrară legii (§5 de mai sus).

Curtea estimă deci că potrivit sentinței în cauză, reclamantul putea avea așteptarea legitimă de a se vedea reconstituie dreptul de proprietate pe vechiul amplasament. Prin urmare, are un „bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecký c. Slovacia [MC], nr. 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX). Curtea consideră, de asemenea, că refuzând să execute sentința favorabilă reclamantului, autoritățile naționale au privat pe acesta de folosința dreptului de proprietate asupra terenului fără a-i furniza justificări pentru această ingerință (Sabin Popescu, precitat, § 81).

Depinde de faptul că Guvernul estimă că comisia departamentală a acționat prompt în cazul de față pronunțând pe 12 august 2002 o decizie privind punerea în posesia reclamantului, Curtea observă că această decizie nu a fost urmată de alte măsuri tendând la execuția sentinței din 16 ianuarie 2002, care nu este de altfel încă executată în prezent, în timp ce aproximativ șase ani s-au scurs de atunci ce a devenit definitivă și că practic cinci ani au trecut de la hotărârea din 29 octombrie 2003. Faptul că autoritățile, cinci ani după sentința care era favorabilă reclamantului, au propus pentru prima dată un alt teren acestuia (paragrafele 15 și 16 de mai sus), fără a-i furniza, cu toate acestea, nicio explicație privind imposibilitatea de a respecta amplasamentul vechi, este doar o manifestare sporadică a refuzului autoritaților în cauză de a executa acea sentință în sine (Sabin Popescu precitat, § 52).

Privind argumentul Guvernului bazat pe absența documentelor necesare identificării terenului (§25 de mai sus), Curtea estimă că ar fi excesiv să-i reproșeze reclamantului că nu a fost în măsură să furnizeze autorităților documente care ar fi trebuit să se găsească în posesia lor, cum ar fi extrase din registrele de proprietate și planuri. O asemenea circumstanță, departe de a putea justifica neexecutarea sentinței în cauză, ar putea dimpotrivă revela o oarecare slăbiciune a sistemului pus în aplicare pentru reconstituirea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Dorneanu c. România, nr. 1818/02, § 44, 26 iulie 2007).

Curtea estimă că în absența oricărei justificări valabile, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului este arbitrară și emite încălcare a principiului legalității. O asemenea concluzie dispense Curtea de a cerceta dacă un echilibru drept a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamantului.

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri ridicând întrebări similare cu cea a prezentului caz și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu, precitat, §§ 76 și 85; Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, §§ 30 și 43, 7 aprilie 2005).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența în materie, Curtea estimă că în cazul de față Statul, prin organele specializate ale acestuia, nu a depus toate eforturile necesare pentru a executa sentința favorabilă reclamantului.

Din aceasta, Curtea concluzionează că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1. II.

Printr-o scrisoare din 22 octombrie 2007, în care prezintă pretențiile cuantificate în conformitate cu art. 60 § 2 al regulamentului, reclamantul cere reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, în conformitate cu sentința din 16 ianuarie 2002; cere, de asemenea, 500 000 EUR ca titlu al prejudiciului material, în măsura în care a fost privat de beneficiul „producției" terenului din 1959, data la care regimul comunist l-a preempt. Prin aceeași scrisoare, solicită, de asemenea, 1 000 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care el și familia sa l-ar fi suferit din cauza stresului cauzat de hărțuirea autorităților. Observă în acest sens că starea de sănătate s-ar fi deteriorat grav și că soția sa ar fi căzut, de asemenea, foarte bolnavă. Printr-o scrisoare din 18 februarie 2008, reclamantul și-a mărit pretențiile pentru prejudiciu moral din cauza stării de sănătate a soției sale, și cere acum 4 000 000 EUR la acest titlu. A furnizat documente medicale în acest sens.

Guvernul constată că sentința din 16 ianuarie 2002 a fost executată, deoarece autoritățile au întocmit un proces-verbal de punere în posesia, pe care reclamantul nu a vrut să-l semneze. În măsura în care Curtea consideră, cu toate acestea, că această sentință nu a fost executată și hotărăște de a aloca reclamantului, în mod compensatoriu, o sumă reprezentând valoarea terenului, Guvernul o invită să țină seama de informațiile furnizate de autoritățile locale privind prețurile terenurilor. Trimitere în acest sens la scrisoarea din 28 decembrie 2007 a primariei Pâncota (§18 de mai sus), potrivit căreia prețul unui teren situat la Pâncota, după cum rezulta din acte autentice, era de 800 EUR hectarul, respectiv 2,70 lei români (ROL) metrul pătrat.

În ceea ce privește „producția" terenului, Guvernul estimează că reclamantul intenționează să ceară pierderea de profit asupra acesteia și consideră că acordarea unei sume la acest titlu ar avea caracter speculativ. Observă, de asemenea, că reclamantul nu și-a însoțit pretențiile de justificări relevante.

Pentru ceea ce privește suma cerută ca titlu al prejudiciului moral, Guvernul constată că niciun liant de cauzalitate nu a fost stabilit între presupusa încălcare a Convenției și prejudiciul moral susținut. Estimează, în plus, că suma revendicată la acest titlu este excesivă și că, în orice caz, o eventuală condamnare putea constitui o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral preosum suferit de reclamant.

În circumstanțele cazului de față, Curtea estimă că chestiunea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare, deci este oportun să o rezerve ținând și seama de eventualitate unui acord între Statul pârât și interesatul (art. 75 §§ 1 și 4 al regulamentului Curții). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere rambursarea cheltuielilor și costurilor pe care le-a suportat la nivel național pentru a executa sentința din 16 ianuarie 2002, și subliniază că s-a prezentat la mai multe rânduri la sediul diferitelor autorități și instituții. Versează în dosar o chitanță din 23 aprilie 2003 pentru o sumă de 5 000 000 ROL, plătit unui huisier de justiție ca titlu de onorarpelícula.

Guvernul constată că niciun liant de cauzalitate nu poate fi stabilit între chitanța prezentată de reclamant și prezenta cauză.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care se găsesc établis realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față și ținând seama de elementele pe care le dispune și de criteriile menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 140 EUR ca titlu al cheltuielilor și costurilor suportate la nivel național și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzii moratorii conform ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Decide cererea admisibilă; 2. Constată că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 4. Constată că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare; în consecință: a) o rezervă în ceea ce privește prejudiciul material și moral; b) invită Guvernul și reclamantul să-i adreseze în scris, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, observații pe această chestiune și în special să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa dacă va fi necesar. 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 140 EUR (o sută patruzeci euro) pentru cheltuielile și costurile suportate la nivel național, plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit de reclamant; b) că această sumă va fi convertită în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; c) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 octombrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17268/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat ayant également la nationalité autrichienne, M. Vasile Gheorghe Dragalina (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 30 mars 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au gouvernement roumain. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. En vertu de l’article 44 § 1 a) de son règlement, elle a également communiqué une copie de la requête au gouvernement autrichien, qui n’a pas souhaité intervenir. EN FAIT I.

Par un jugement du 16 janvier 2002, le tribunal de première instance d’Ineu (« le tribunal de première instance ») fit droit à une action introduite par le requérant contre la commission locale de la ville de Pâncota (« la commission locale ») et la commission départementale d’Arad (« la commission départementale ») sur le droit de propriété, et ordonna à celles-ci de reconstituer (« reconstituirea ») le droit de propriété du requérant sur un terrain de 13,40 ha et ce, en nature ainsi que, dans la mesure du possible (« în limita posibilităților ») , sur l’ancien emplacement de ce terrain. Le tribunal annula une décision de la commission départementale qui accordait des dédommagements au requérant et releva que les autorités avaient accordé la possession du terrain à des tierces personnes, méconnaissant ainsi les dispositions de la loi. Le tribunal nota également que les pièces du dossier ne permettaient pas de déterminer si des titres de propriété avaient été délivrés aux tierces personnes en question. Le jugement était ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Les allégations des parties défenderesses selon lesquelles il n’y avait plus de terrains disponibles (...) ne sont pas étayées par des preuves ; le fait que les autorités ont établi que la reconstitution du droit de propriété n’a pas été réalisée sur l’ancien emplacement est contraire à l’article 8 de la loi n o 1/2000 (...) »

Le jugement devint définitif en 2002, à la suite du rejet d’un recours formé par la commission départementale devant le tribunal départemental d’Arad (« le tribunal départemental »).

Par une décision du 12 août 2002, la commission départementale accueillit la demande du requérant tendant à la reconstitution de son droit de propriété sur le terrain de 13,40 ha en vertu du jugement du tribunal de première instance. Selon la même décision, le secrétariat de la commission départementale devait assurer l’exécution de ce jugement.

Par une lettre du 11 octobre 2002, le requérant demanda aux autorités administratives de le mettre en possession de son terrain, conformément au jugement du 16 janvier 2002. Il choisit son adresse de Pâncota pour toute correspondance. Dès lors, les autorités lui transmirent celle-ci à cette adresse. Par une lettre du 17 octobre 2002, la mairie l’informa qu’elle consentait à la mise en possession et que sa demande avait été transmise à la commission départementale.

Le 20 décembre 2002, le requérant demanda l’assistance de la préfecture en vue de l’exécution du jugement précité. Par une lettre du 23 décembre 2002, celle-ci lui fit savoir que la commission locale avait été informée en vue de la restitution du terrain.

Au cours de l’année 2003, le requérant entama des démarches en vue de l’exécution forcée du jugement.

Par un jugement avant dire droit du 26 mai 2003, le tribunal de première instance, à la demande du requérant, autorisa l’exécution forcée contre les deux commissions ; toutefois, la commission départementale interjeta appel, estimant que la commission locale était seule compétente pour faire exécuter le jugement du 16 janvier 2002.

Par un arrêt du 29 octobre 2003, le tribunal départemental accueillit l’appel et modifia le jugement avant dire droit du 26 mai 2003 ; il retint que l’obligation d’exécuter le jugement en question n’incombait pas à la commission départementale mais à la commission locale. Il ressort des observations du Gouvernement, qui ne sont pas contestées par le requérant, que les parties n’ont pas formé de recours contre cet arrêt.

Le 7 juin 2004, le requérant demanda à la commission locale de l’informer des mesures qu’elle avait prises en vue de l’exécution du jugement du 16 janvier 2002. En réponse, par une lettre du 22 juin 2004, la commission locale invita le requérant à lui transmettre des extraits des registres de propriété (« extrase de carte funciară » ), ainsi que des plans et tout autre document approprié, en vue de l’identification de l’ancien emplacement du terrain. Elle lui précisa également qu’elle ne disposait pas de ces documents.

Le 9 septembre 2005, en réponse à une nouvelle demande du requérant, la commission locale informa celui-ci qu’il avait omis de lui fournir les documents demandés. Il ressort d’une lettre du 26 juin 2007, adressée au Gouvernement par la mairie de Pâncota en réponse à une demande de renseignements de ce dernier, que le requérant avait transmis à la commission locale certaines attestations provenant des registres de propriété, mais que ces documents n’étaient pas suffisants, dans la mesure où il manquait des plans permettant d’identifier le terrain. Dans la même lettre, la mairie informait le Gouvernement que le requérant n’avait pas pu être mis en possession de l’ancien emplacement, faute de plans et parce que la plupart des emplacements étaient occupés par des tiers, qui s’étaient vu délivrer des titres de propriété sur ceux-ci.

Le 27 mars 2007, la commission locale de Pâncota dressa un procès-verbal portant sur la mise en possession du requérant d’un terrain de 13,40 ha, sis à Pâncota mais pas sur l’ancien emplacement. Le procès-verbal était signé par le maire et le secrétaire de la mairie et était revêtu du cachet de l’autorité locale. Des copies du procès-verbal et du plan du terrain afférent ont été présentées par le Gouvernement en annexe à ses observations.

Par une lettre du 3 mai 2007, dont une copie a été produite par le Gouvernement, la mairie de Pâncota informa le requérant de l’existence du procès-verbal susmentionné, précisa l’emplacement du terrain et invita le requérant à se rendre à son siège, afin de signer ce document pour être effectivement mis en possession et se voir ensuite délivrer un titre de propriété. Cette lettre fut envoyée à l’adresse du requérant à Pâncota.

Par sa lettre du 26 juin 2007 (paragraphe 14 ci-dessus), la mairie informa le Gouvernement qu’elle inviterait le requérant à se présenter à son siège dès que ce dernier serait de retour en Roumanie.

Par une lettre du 28 décembre 2007, la mairie porta à la connaissance du Gouvernement que le requérant n’avait pas donné suite à son invitation du 3 mai 2007 et qu’il ne s’était pas encore présenté à son siège pour signer le procès-verbal susmentionné. Dans la même lettre, elle précisait que le domicile du requérant était à Pâncota , mais qu’il habitait la plupart du temps en Autriche. La mairie indiquait également que le prix moyen d’un terrain sis à Pâncota, tel qu’il ressortait des actes authentiques, était de 800 euros l’hectare, soit 2,70 lei roumains le mètre carré.

Le droit de propriété du requérant n’a pas été reconstitué à ce jour. II.

Le requérant allègue que l’inexécution du jugement définitif du 16 janvier 2002 du tribunal de première instance d’Ineu a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Les articles invoqués sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que le jugement du 16 janvier 2002 avait ordonné la mise en possession du terrain, dans la mesure du possible sur l’ancien emplacement. Il considère dès lors que l’identification du terrain n’était pas certaine et que, bien que le requérant eût une espérance légitime de se voir mis en possession d’un terrain de 13,40 ha, il ne pouvait en revanche pas prétendre à un emplacement bien déterminé, puisque le jugement en question laissait ouverte la possibilité d’une mise en possession d’un autre emplacement si la mise en possession de l’ancien s’avérait impossible.

Le Gouvernement expose en outre que les autorités ne sont pas restées inactives et ont accompli des démarches pour exécuter le jugement. Ainsi, vu l’impossibilité objective de mettre le requérant en possession de l’ancien terrain, elles lui ont proposé, tout en respectant le jugement, la même superficie de terrain, mais sur un autre emplacement, comme il ressort du procès-verbal du 27 mars 2007. Selon le Gouvernement, les autorités devaient également prendre en compte les intérêts des tierces personnes qui s’étaient vu délivrer des titres de propriété sur le terrain réclamé par le requérant.

Il note également que les autorités ne disposaient pas des documents nécessaires à l’identification précise du terrain, raison pour laquelle elles ont demandé le concours du requérant ; les documents fournis par celui-ci n’étaient toutefois pas suffisants. En tout état de cause, la commission départementale a agi d’une manière prompte en l’espèce, puisqu’elle a rendu, le 12 août 2002, une décision sur la mise en possession du requérant (paragraphe 7 ci-dessus).

Le Gouvernement conclut que le jugement en question a été exécuté le 27 mars 2007 et qu’un éventuel retard dans l’exécution ne saurait être pris en compte qu’à partir du jugement avant dire droit du 29 octobre 2003, qui établissait la compétence exclusive de la commission locale pour l’exécution du jugement (paragraphe 12 ci-dessus).

Le requérant insiste sur la reconstitution de son droit de propriété sur l’ancien emplacement. Il estime que les anciens propriétaires des terrains doivent avoir la priorité sur d’autres personnes en ce qui concerne la reconstitution de leur droit. Il relève également que les autorités devaient avoir à leur disposition les documents permettant l’identification des terrains, tels que des registres de propriété.

La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement ou d’un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997-II ; Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V). La protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par les juridictions nationales ( Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne , n o 62543/00, § 71, CEDH 2004 ‑ III).

En l’espèce, la Cour observe que par un jugement du 16 janvier 2002 du tribunal de première instance d’Ineu, les autorités locales ont été condamnées à reconstituer le droit de propriété du requérant sur un terrain de 13,40 ha, en nature et, dans la mesure du possible, sur l’ancien emplacement. Elle estime dès lors que l’obligation principale des autorités portait sur la reconstitution du droit de propriété sur l’ancien emplacement et qu’une obligation alternative, celle de reconstituer le droit de propriété sur un autre emplacement, n’entrait en ligne de compte que si la reconstitution sur l’ancien emplacement s’avérait impossible. En tout état de cause, il incombait aux autorités d’apporter la preuve d’une telle impossibilité. Or, en l’espèce, elles n’ont fourni au requérant aucune explication en ce sens ( Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 76, 2 mars 2004). Qui plus est, dans son jugement du 16 janvier 2002, le tribunal de première instance d’Ineu avait déjà écarté les allégations des autorités portant sur l’absence de terrains disponibles et avait retenu que la reconstitution du droit de propriété sur un emplacement autre que l’ancien était en l’espèce contraire à la loi (paragraphe 5 ci-dessus).

La Cour estime dès lors qu’en vertu du jugement en question, le requérant pouvait avoir l’espérance légitime de se voir reconstituer le droit de propriété sur l’ancien emplacement. Il a donc un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX). La Cour considère également qu’en refusant d’exécuter le jugement favorable au requérant, les autorités nationales ont privé celui-ci de la jouissance de son droit de propriété sur son terrain sans lui fournir de justifications pour cette ingérence ( Sabin Popescu , précité, § 81).

Pour autant que le Gouvernement estime que la commission départementale a agi d’une manière prompte en l’espèce en rendant le 12 août 2002 une décision portant sur la mise en possession du requérant, la Cour observe que cette décision n’a pas été suivie d’autres mesures visant à l’exécution du jugement du 16 janvier 2002, lequel n’est du reste toujours pas exécuté à ce jour, alors que six ans environ se sont écoulés depuis qu’il est devenu définitif et que pratiquement cinq ans sont passés depuis l’arrêt du 29 octobre 2003. Le fait que les autorités ont, cinq ans après le jugement qui était favorable au requérant, proposé pour la première fois un autre terrain à celui-ci (paragraphes 15 et 16 ci-dessus), sans toutefois lui fournir aucune explication concernant l’impossibilité de respecter l’ancien emplacement, n’est qu’une manifestation ponctuelle du refus des autorités en question d’exécuter ledit jugement en tant que tel ( Sabin Popescu précité, § 52).

Concernant l’argument du Gouvernement fondé sur l’absence des documents nécessaires à l’identification du terrain (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour estime qu’il serait excessif de reprocher au requérant de ne pas avoir été en mesure de fournir aux autorités des documents qui auraient dû se trouver en leur possession, tels des extraits des registres de propriété et des plans. Une telle circonstance, loin de pouvoir justifier l’inexécution du jugement en question, pourrait au contraire révéler une certaine faiblesse du système mis en place pour la reconstitution du droit de propriété (voir, mutatis mutandis, Dorneanu c. Roumanie , n o 1818/02, § 44, 26 juillet 2007).

La Cour estime qu’en l’absence de toute justification valable, l’ingérence dans le droit de propriété du requérant est arbitraire et emporte violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits individuels du requérant.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Sabin Popescu , précité, §§ 76 et 85 ; Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, §§ 30 et 43, 7 avril 2005).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires pour faire exécuter le jugement favorable au requérant.

Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Par une lettre du 22 octobre 2007, dans laquelle il soumet ses prétentions chiffrées conformément à l’article 60 § 2 du règlement, le requérant demande la reconstitution de son droit de propriété sur l’ancien emplacement, en conformité avec le jugement du 16 janvier 2002 ; il réclame également 500 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel, dans la mesure où il a été privé du bénéfice de « la production » de son terrain depuis 1959, date a laquelle le régime communiste se l’est approprié. Par la même lettre, il sollicite également 1 000 000 EUR pour le dommage moral que lui et sa famille auraient subi en raison du stress causé par le harcèlement des autorités. Il relève en ce sens que son état de santé se serait gravement détérioré et que son épouse serait, elle aussi, tombée très malade. Par une lettre du 18 février 2008, le requérant a augmenté ses prétentions pour dommage moral en raison de l’état de santé de son épouse, et réclame désormais 4 000 000 EUR à ce titre. Il a fourni des documents médicaux en ce sens.

Le Gouvernement relève que le jugement du 16 janvier 2002 a été exécuté, puisque les autorités ont dressé un procès-verbal de mise en possession, que le requérant n’a pas voulu signer. Dans la mesure où la Cour considérerait toutefois que ce jugement n’a pas été exécuté et déciderait d’allouer au requérant, en guise de compensation, une somme représentant la valeur du terrain, le Gouvernement invite celle-ci à tenir compte des renseignements fournis par les autorités locales quant aux prix des terrains. Il renvoie en ce sens à la lettre du 28 décembre 2007 de la mairie de Pâncota (paragraphe 18 ci-dessus), selon laquelle le prix d’un terrain sis à Pâncota, tel qu’il ressortait des actes authentiques, était de 800 EUR l’hectare, soit 2,70 lei roumains (ROL) le mètre carré.

En ce qui concerne « la production » du terrain, le Gouvernement estime que le requérant entend réclamer le manque à gagner sur celle-ci et considère que l’octroi d’une somme à ce titre aurait un caractère spéculatif. Il relève également que le requérant n’a pas accompagné ses prétentions des justificatifs pertinents.

Pour ce qui est de la somme demandée au titre du dommage moral, le Gouvernement note qu’aucun lien de causalité n’a été établi entre la prétendue violation de la Convention et le préjudice moral allégué. Il estime en outre que le montant réclamé à ce titre est excessif et, qu’en tout état de cause, un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par le requérant.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et l’intéressé (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement des frais et dépens qu’il a engagés au niveau national pour faire exécuter le jugement du 16 janvier 2002, et souligne qu’il s’est rendu à plusieurs reprises au siège de différentes autorités et institutions. Il verse au dossier un récépissé du 23 avril 2003 pour un montant de 5 000 000 ROL, payé à un huissier de justice à titre d’honoraires.

Le Gouvernement relève qu’aucun lien de causalité ne peut être établi entre le récépissé présenté par le requérant et la présente affaire.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 140 EUR au titre des frais et dépens engagés au niveau national et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve en ce qui concerne le préjudice matériel et moral ; b) invite le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 140 EUR (cent quarante euros) pour les frais et dépens engagés au niveau national, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b que cette somme sera à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 octobre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président