CtEDO 27.01.2005 Auto

NICHIFOR c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.01.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
NICHIFOR c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62276/00 prezentate de Șerban și Livia Ileana Elvira NICHIFOR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 27 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Loucaide Tulkens domnii Biersan Lorenzen Botosarova Kovler, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 12 iulie 2000, având în vedere decizia parțială din 14 mai 2002, având în vedere decizia președintelui din 4 septembrie 2002 de a exclude cererea de a interveni în calitate de terț în procedură, prezentată de dl Vlad Grigore Dabija, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, Șerban și Livia Ileana Elvira Nichifor, sunt resortisanți români, născuți în 1954 și 1922 și locuiți în București. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Rizoiu, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt moștenitorii E.N., proprietarul unui teren și al unei clădiri situate pe acest teren, situat la nr. 3, rue Poliției . În 1950, statul a preluat aceste bunuri invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. La 23 noiembrie 1995, a fost adoptată Legea nr. 112/1995 care reglementează punerea în aplicare a măsurilor reparatorii pentru foștii proprietari ai clădirilor naționalizate sau pentru moștenitorii acestora. La 16 iulie 1996, reclamanții au solicitat Comisiei administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 112/1995 restituirea clădirii care a aparținut E.N. La 23 iulie 1996, două treimi, G.Z. și S.N. au formulat, de asemenea, o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, care a vizat clădirea nr. 3, rue Policiei. Această cerere a fost respinsă ulterior. Comisia a efectuat identificarea și evaluarea clădirii, în conformitate cu Legea nr. 112/1995. La 30 martie 2000, Comisia a emis o decizie de acordare a unei compensații financiare reclamanților, pe motiv că aceștia nu îndeplineau condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea proprietății. Comisia a acordat reclamanților 213 365 873 lei (ROL), adică aproximativ 11 510 EUR (unsprezece mii cinci sute zece euro) la rata de schimb a Băncii Naționale a României din martie 2000. La 8 mai 2000, reclamanții au contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din București, susținând că bunul trebuia restituit, deoarece fusese naționalizat în mod abuziv. La 19 iunie 2000, aceștia au fost despăgubiți de cererea lor, tribunalul considerând că decizia Comisiei Administrative era legală. 112/1995 prevedea că pot fi restituite numai locuințele în care continuau să locuiască foștii proprietari sau locuințele neocupate. Tribunalul a constatat că reclamanții nu mai locuiau în clădirea în cauză și că aceasta nu era neocupată și a considerat că aceștia nu puteau fi returnați, ci aveau dreptul la o compensație financiară. Tribunalul a indicat în sfârșit că legea nr. 112/1995 se referea la restituirea bunurilor pe care statul le-a aplicat în mod legal și, în cazul în care reclamanții susțineau că bunurile au fost confiscate în mod abuziv, adică în absența unui temei legal, ei puteau da în judecată statul prin intermediul unei acțiuni în revendicare imobiliară bazată pe codul civil. Această soluție a fost confirmată la 16 octombrie 2000 de tribunalul departamental din București și de o hotărâre definitivă din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel din București. Împotriva hotărârii Curții de Apel, reclamanții au formulat o contestație în anulare, care a fost respinsă la 15 martie 2001 de Curtea de Apel de la București, pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile necesare pentru primirea acestei căi de atac extraordinare. 1995 privind reglementarea situației juridice a anumitor bunuri imobile cu utilizare de locuințe transferate în patrimoniul statului se citesc după cum urmează art. 16 (...) 3. Propunerile comisiilor [locale] care însoțesc cererile și documentele furnizate în sprijinul acestora prezentate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor (...) trebuie transmise comisiilor departamentale în termen de 30 de zile. Comisioanele [departamentale] trebuie să stabilească, în termen de 60 de zile de la primirea propunerilor transmise de comisiile locale, dreptul foștilor proprietari (...) de a primi înapoi bunurile în natură sau de a li se acorda despăgubiri și trebuie, de asemenea, să decidă valoarea despăgubirii. (...) Doctrina de drept administrativ din România, la care se face referire atât guvernul, cât și reclamanții, critică practica instanțelor interne în ceea ce privește o acțiune împotriva lipsei unui răspuns din partea unei autorități administrative care acționează în temeiul unei legi speciale. În cazul în care legea specială nu prevede altfel, legislația comună se aplică din nou, în cazul în care această soluție este justificată de motivul de a fi un litigiu administrativ, și anume protecția drepturilor individului împotriva abuzurilor autorităților publice. Din acest motiv, nu suntem de acord cu deciziile de respingere a acestor acțiuni de către instanțele noastre. [1] ÎN DREPT Reclamanții se plâng de durata procedurii care are ca obiect cererea lor de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995. Acesta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamanții ar trebui să utilizeze toate mijloacele pe care le pune la dispoziție dreptul intern pentru a accelera procedura. În această privință, guvernul consideră că, în loc să se limiteze la a aștepta mai mult de trei ani decizia comisiei administrative competente pentru punerea în aplicare a legii 112/1995, reclamanții ar fi putut ataca în fața instanțelor administrative inerția acestei comisii, pe baza articolului 1 din lege 29/1990, care reglementează litigiile administrative, susține că această dispoziție legală reglementează acțiunea împotriva refuzului nejustificat al unei autorități publice cu privire la o cerere referitoare la un drept prevăzut de lege. Or, în temeiul Legii nr. 29/1990, faptul de a nu răspunde reclamantului în termenul legal constituie, de asemenea, un refuz nejustificat. Potrivit guvernului, această cale de atac ar fi accesibilă, suficientă și eficientă, deoarece ar putea remedia în mod direct situația criticată, și anume să oblige autoritatea publică în cauză să emită un act administrativ. Pe de altă parte, acesta arată, fără a furniza totuși niciun exemplu relevant de hotărâre, că 35 de acțiuni împotriva refuzurilor nejustificate ale diferitelor autorități administrative au fost primite de instanțele interne în perioada 1 ianuarie 2001 - 1 iunie 2002. Reclamanții susțin că această cale de atac este ineficientă, citând în favoarea acestei idei un autor de drept administrativ român, pe care guvernul îl invocă, de asemenea, (a se vedea dreptul și practica internă relevante, alineatul (2) de mai jos). 112/1995, care reglementează o procedură administrativă specială, nu prevedea nicio cale de atac împotriva lipsei unui răspuns din partea comisiei administrative. Reclamanții subliniază că guvernul nu a furnizat niciun exemplu de hotărâre a instanțelor interne care ar fi acceptat o acțiune în litigiu administrativ împotriva lipsei unui răspuns în termenul legal din partea comisiei administrative competente pentru a dispune măsuri de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995. În plus, acestea arată că guvernul s-a referit la o perioadă recentă, din anii 2001-2002, atunci când a făcut referire la jurisprudența generală a instanțelor interne în materie de litigii administrative, fără a aduce niciun exemplu de jurisprudență pentru perioada relevantă cuprinsă între 1996 și 2000. Curtea amintește că dispozițiile articolului 35 din Convenție nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (Wylęgły) Polonia, (dec.) nr. 3334/96, 22 octombrie 2002. În cazul de față, guvernul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudență românească care să demonstreze aplicarea și eficacitatea unei acțiuni bazate pe art. 1 din Legea nr. 29/1990 pentru accelerarea procedurii administrative speciale reglementate de Legea nr. 112/1995. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție Guvernul susține că art. 6 din Convenție invocat de solicitanți nu se aplică în speță pe motiv că aceștia nu invocă un drept cu caracter civil care poate fi declarat, cel puțin într-un mod pârât, recunoscut în dreptul intern. Acesta subliniază că reclamanții au sesizat Comisia administrativă cu o cerere de restituire în natură a clădirii care a aparținut E.N. Or, astfel cum au constatat instanțele interne, făceau parte dintr-o categorie pe care legea o excludea de la titularii dreptului la restituire. În conformitate cu legea menționată, ar putea fi recunoscut dreptul la restituire numai foștii proprietari sau moștenitorii acestora care găzduiesc, în calitate de locatari, clădirile care le aparțineau sau cele ale căror clădiri au rămas neocupate. Prin urmare, guvernul consideră că dreptul la restituire invocat de solicitanți nu ar fi un drept cu caracter civil pe care îl pot afirma în mod apărător, că le este recunoscut în dreptul intern. În acest sens, guvernul face trimitere la decizia parțială privind admisibilitatea pronunțată în prezenta cauză la 14 mai 2002, în care Curtea a stabilit că: reclamanții nu aveau nici un drept de proprietate, nici o speranță legitimă de a obține restituirea bunului. Prin urmare, el consideră, invocând decizia Bugarski și Von Vuchetich c. Slovenia, nr. 44142/98 din 3 iulie 2001, că, în absența unui drept civil care poate fi apărat, art. 6 nu se aplică în cazul de față. Reclamanții au contestat faptul că faptul de a nu recunoaște foștilor proprietari, victime ale naționalizărilor efectuate de regimul comunist, dreptul la restituirea necondiționată a bunurilor care le-au aparținut ar fi o nedreptate gravă. Astfel cum subliniază guvernul, Curtea a concluzionat, într-adevăr, în decizia parțială din 14 mai 2002 că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a obține restituirea în temeiul Legii nr. 112/1995 a clădirii care aparținea E.N. și că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplica în măsura în care era vorba de restituirea bunului. Cu toate acestea, după cum a remarcat și în decizia menționată anterior, Curtea constată că reclamanților li s-a acordat totuși o compensație pecuniară în urma procedurii în cauză, compensație la care aveau dreptul în temeiul aceleiași legi nr. 12/1995. Curtea consideră că o astfel de despăgubire este, cu siguranță, un drept civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care se aplică, prin urmare, procedurii în speță (a se vedea Potocka, Potocki, Potocka Radziwił, Potocka și Ornano c. Polonia (dec.), nr 33776/95, 6 aprilie 2000, în ceea ce privește procedura privind dreptul de utilizare). Prin urmare, Curtea consideră că această excepție ar trebui respinsă și din partea guvernului. În ceea ce privește data de începere a procedurii în litigiu, guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început cu ocazia sesizării Tribunalului de Primă Instanță din București, respectiv la 8 mai 2000. Reclamanții se opun acestei teze și consideră că procedura în litigiu a început la 16 iulie 1996, atunci când au inițiat procedura administrativă obligatorie, în conformitate cu calea deschisă prin Legea nr. 112/1995. În ceea ce privește durata procedurii, potrivit guvernului, ca decizia internă definitivă pronunțată în cadrul procedurii de către Curtea de Apel de la București datează din 14 decembrie 2000, aceasta nu a durat decât șapte luni în fața a trei instanțe. Un astfel de termen nu ar fi prea excesiv, având în vedere obiectul cauzei, complexitatea și comportamentul autorităților judiciare. Cu titlu subsidiar, guvernul arată că comisia administrativă care a fost sesizată cu cererea reclamanților a efectuat identificarea și evaluarea clădirii, sarcina care s-a dovedit a fi mai dificilă din cauza faptului că comisia fusese sesizată cu două cereri de restituire care vizau aceeași clădire. Reclamanții consideră că durata procedurii în litigiu nu este rezonabilă, în special având în vedere perioada de trei ani și nouă luni pe care Comisia administrativă a stabilit-o pentru a lua o decizie, în timp ce termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995 era de 90 de zile. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termenul rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modululer Președinte [1] Antonie IORGOVAN, Tratatul de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2001, p. 568

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-05-14
0,97
NICHIFOR contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 62276/00 présentée par Şerban et Livia Ileana Elvira NICHIFOR contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 mai 2002 e
CtEDO 2006-07-13
0,96
AFFAIRE NICHIFOR c. ROUMANIE (N° 1)
PREMIERE SECTION AFFAIRE NICHIFOR c. ROUMANIE (N o 1) (Requête n o 62276/00) ARRÊT STRASBOURG 13 juillet 2006 DÉFINITIF 13/10/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir
CtEDO 2005-04-05
0,95
RADOVICI ET STANESCU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 68479/01, 71351/01 et 71352/01 présentées par Ioana Cristina RADOVICI et Elena STĂNESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégea
CtEDO 2005-09-01
0,95
CARACAS c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITE de la requête n o 78037/01 présentée par Eufrosina CARACAS et autres contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1 er septembre. 2005 en une cha
CtEDO 2005-05-26
0,95
VASILESCU c. ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 60868/00 présentée par Vlasia Grigore VASILESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 26 mai 2005 en une chambre composée
Sursă