AFFAIRE NICHIFOR c. ROUMANIE (N° 1)

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.07.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE NICHIFOR c. ROUMANIE (N° 1) (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL NICHIFOR c. ROMÂNIA (N (solicitarea nr. 62276/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iulie 2006 DEFINIF 13/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Nichifor c. România (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaides, F. Tulkens, C. Bîrsan, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, judecători, și domnul S. Nielsen, grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 22 iunie 2006, înmânarea hotărârii pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o sentință (n 62276/00) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Șerban Nichifor și Livia Ileana Elvira Nichifor ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2002:291, punctul 66. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Printr-o decizie din 14 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă. Printr-o decizie din 27 ianuarie 2005, Curtea a declarat admisibilă restul cererii. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA ÕESPECE Reclamanții s-au născut în 1956 și, respectiv, 1922 și locuiesc în București. Reclamanții sunt moștenitorii E.N., proprietari ai unui teren și ai unei clădiri situate pe acest teren, situat la nr. 3, rue Polițiai , la București. În 1950, statul S a luat aceste bunuri invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. 10. La 23 noiembrie 1995 a fost adoptată Legea nr. 112/1995 care reglementează punerea în aplicare a măsurilor de reparație pentru foștii proprietari ai clădirilor naționale sau pentru moștenitorii acestora. 11. La 16 iulie 1996, reclamanții au solicitat Comisiei administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 112/1995 restituirea clădirii care a aparținut E.N. la 23 iulie 1996, două treimi, G.Z. și S.N., au formulat la rândul lor o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat la nr. 3, rue Poliției . Această cerere a fost respinsă ulterior. 12. La 30 martie 2000, Comisia a emis o decizie de acordare a unei compensații financiare reclamanților, pe motiv că nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea bunului. Comisia a aprobat reclamanților 213 365 873 lei (ROL), adică aproximativ 11 La 8 mai 2000, reclamanții au contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din București, susținând că proprietatea trebuia să le fie restituită, deoarece fusese naționalizată în mod abuziv. 2000, ei au fost nemulțumiți de cererea lor, tribunalul considerând că decizia Comisiei administrative era legală și a arătat că Legea nr. 112/1995 prevedea că numai locuințele în care își continuau locuirea foștilor proprietari sau locuințele neocupate puteau fi restituite. Instanța a constatat că persoanele în cauză locuiau mai mult în clădirea în cauză și că aceasta nu era neocupată și a considerat că acestea din urmă nu puteau fi restituite proprietatea, ci că aveau dreptul la o compensație financiară. Tribunalul a indicat în sfârșit că legea nr. 112/1995 se referea la restituirea bunurilor pe care statul membru era adecvat din punct de vedere legal și, în cazul în care reclamanții pretindeau că proprietatea fusese confiscată în mod abuziv, adică în absența unui temei juridic, acestea puteau să atribuie statului în instanță prin intermediul unei acțiuni în revendicare imobiliară bazată pe codul civil. Această soluție a fost confirmată la 16 octombrie 2000 de tribunalul departamental din București și printr-o hotărâre definitivă din 14 decembrie 2000 a instanței judecătorești din București. 14. În plus față de hotărârea Curții, reclamanții au formulat o contestație în anulare, care a fost respinsă la 15 martie 2001 de Curtea de Apel din București, pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile necesare pentru primirea acestei căi de atac extraordinare. 1995 privind reglementarea situației juridice a anumitor bunuri imobile de uz casnic transferate în patrimoniul statului se citesc după cum urmează art. 16 (...) 3. Propunerile comisiilor [locale] care însoțesc cererile și documentele furnizate în sprijinul acestora prezentate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor (...) trebuie transmise comisiilor departamentale în termen de 30 de zile. Comisioanele [departamentale] trebuie să stabilească, în termen de 60 de zile de la primirea propunerilor transmise de comisiile locale, dreptul foștilor proprietari (...) de a primi înapoi bunurile în natură sau de a li se acorda despăgubiri și trebuie, de asemenea, să decidă valoarea despăgubirii. (...) art. 18 Deciziile comisiilor departamentale, ale Comisiei de la București, ale Comisiei pentru sectorul agricol Ilfov sunt supuse controlului judiciar, în conformitate cu legea civilă, și pot fi atacate [în fața instanțelor] în termen de 30 de zile de la comunicarea lor [a celor interesați] (...) 16. În hotărârea sa din 5 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra caracterului special al procedurii prevăzute la art. 19 din Legea nr. 112/1995 în raport cu procedura de soluționare administrativă reglementată de Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 Refuzul autorității administrative de ștearsă numele reclamantului din lista anexată la Decretul nr. 92/1950 nu constituie un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor legale menționate anterior [art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind soluționarea litigiilor administrative], ci privește situația juridică a unei clădiri care este reglementată astăzi de Legea nr. 112/1995 și care prevede o altă cale de atac. Astfel, acțiunea introdusă este inadmisibilă, iar o altă cale de atac este prevăzută în art. 19 din Legea nr. de neobosirea căilor de atac interne, în ceea ce privește cauza întemeiat pe durata excesivă a procedurii, pe care o luase înainte de examinarea admisibilității cererii. Guvernul se referă la o jurisprudență a Curții Supreme de Justiție (punctul 16 de mai sus) și susține că reclamanții nu au utilizat calea de atac deschisă de legea nr. 29/1990 privind litigiile administrative pentru a ataca în justiție refuzul comisiei de a răspunde cererii lor. 18. Reclamanții solicită respingerea excepției. 19. Curtea ia notă de faptul că excepția guvernului a fost deja respinsă în decizia sa privind admisibilitatea din 27 ianuarie 2005. Curtea consideră că guvernul își întemeiază excepția pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuție decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, excepția trebuie respinsă. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 21. Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 mai 2000, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din București de către reclamanți. Invocând în special jurisprudența Morscher c. Austria 54039/00, § 38, 5 februarie 2004), guvernul susține, de asemenea, că, înainte de 30 martie 2000, data respingerii cererii reclamanților de către comisia administrativă, nu a avut loc nici o declarație privind drepturile civile ale reclamanților, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. □ atunci când au solicitat Comisiei administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 112/1995 restituirea bunurilor care au aparținut E.N. 23. Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în sensul articolului 6 este data la care a fost introdusă acțiunea administrativă prealabilă în cazul în care aceasta constituie o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea unei căi de atac în litigiu (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Messochoritis c. Grecia, nr. 41867/98, § 23, 12 aprilie 2001 și X. c. Franța din 31 martie 1992, seria A n 234 C, p. 90 alin. 31). În cazul de față, depunerea unei cereri în fața comisiei administrative constituia o condiție prealabilă indispensabilă pentru admisibilitatea acțiunii în litigiu reglementate de Legea nr. 112/1995. Prin urmare, Curtea consideră că procedura în litigiu a început la iulie 1996, prin introducerea de către reclamanți a cererii lor în fața comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995. Această procedură se încheie la 14 decembrie 2000, prin hotărârea instanței judecătorești de la București și, prin urmare, a durat patru ani și cinci luni, dintre care trei ani și opt luni în fața comisiei administrative. Guvernul subliniază faptul că cauza avea un anumit grad de complexitate, în măsura în care doi moștenitori ai E.N. depuneau cereri de restituire separate în fața Comisiei administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 112/1995 și existau diferențe între documentele provenite din arhive și cele ale reclamanților în ceea ce privește naționalizarea clădirii. Guvernul invocă, de asemenea, supraîncărcarea comisiei administrative pentru a justifica termenul de examinare a cererii reclamanților. Guvernul face referire, de asemenea, la faptul că, în fața fiecărei instanțe, procedura judiciară a trecut printr-un interval de timp rezonabil. 25. Recurenții consideră durata procedurii excesiv de lungă, în special în ceea ce privește comisia administrativă responsabilă cu aplicarea Legii nr. 112/1995, care a luat o decizie numai după trei ani și nouă luni de la depunerea cererii lor, în timp ce legea îi impunea un termen de 90 de zile pentru a se pronunța. 26. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, 27 iunie 2000). 112/1995. Or, în cazul în care legiuitorul a stabilit un termen de 90 de zile pentru ca comisia administrativă să își prezinte decizia, în mod evident că o astfel de procedură trebuia tratată cu o celeritate specială (a se vedea, mutatis mutandis, Ganci c. Italia, nr 41576/98, § 31, CEDO 2003 XI, 30 octombrie 2003). 29. Curtea consideră, de asemenea, că cauza nu prezenta o complexitate specială, întrucât Comisia administrativă responsabilă de aplicarea Legii nr. 112/1995 este responsabilă numai pentru identificarea și evaluarea proprietății, o sarcină care nu pare să fi întâmpinat o dificultate deosebită. 30. În ceea ce privește procedura în fața instanțelor interne, Curtea consideră că durata de examinare, și anume șapte luni și șase zile, nu a fost excesivă. Cu toate acestea, având în vedere durata de examinare de către comisia administrativă responsabilă de aplicarea Legii nr. 112/1995, Curtea consideră că durata generală a procedurii nu corespunde cerinței termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). III. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În schimb, guvernul contestă aceste pretenții. 34. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 35. Reclamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DE CES, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 800 EUR (88 de euro) pentru daune morale, sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 13 iulie 2006 în temeiul Regulamentului de procedură nr. 77§ 2 și 3. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte