AFFAIRE PANTEA c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 5050/02) direcționată împotriva României și pe care o cetățeană a acestui Stat, doamna Elisabeta Pântea ("reclamanta"), a depus-o în fața Curții pe 20 octombrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta, care a fost admisă la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentată de Me N. Popescu, avocată la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul sau, Me B. Rămășcanu.

Reclamanta se plângea, sub aspectul art. 6 din Convenție, de neexecutarea de către administrație a unei decizii judiciare definitive ordonând înscrierea în registrul agricol a dreptului ei de proprietate asupra unui bun imobiliar și radierea dreptului de proprietate al P.C.

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni astfel remaniată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 1 septembrie 2005, Curtea a declarat petiția parțial admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

În 1982, reclamanta a cumpărat un bun imobiliar situat la Grivița printr-un contract sub semnătura privată. De la acel moment, a început să plătească taxele imobiliare aferente, dar nu a intrat în posesia bunului imobiliar, care era locuit de P.C., soțul surorii ei.

Pe 24 ianuarie 1990, P.V., împuternicit de P.C., a cumpărat pentru P.C. și în numele acestuia același bun imobiliar printr-un contract de vânzare în fața notarului și a făcut să se înscrie dreptul de proprietate al P.C. pe registrul agricol.

Printr-o sentință din 31 martie 1998, tribunalul de primă instanță din Bârlad a admis cererea reclamantei și a confirmat contractul din 1982. Această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 16 iulie 1999 a curții de apel din Iași. Sentința susmenționată, revêtue de formula executorie pe 29 noiembrie 1999, a înlocuit contractul de cumpărare semnat în fața notarului.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 noiembrie 2000, curtea de apel din Iași a admis acțiunea reclamantei împotriva P.C. și P.V. în anularea contractului de vânzare din 24 ianuarie 1990, bazând-se pe sentința din 31 martie 1998 care constatase dreptul ei de proprietate asupra bunului imobiliar. 1. Demersurile reclamantei pentru a-și face înscris dreptul de proprietate pe registrul agricol înainte de 29 noiembrie 1999

Pe 16 februarie și 20 martie 1998 și pe 18 noiembrie 1999, reclamanta a cerut consiliului local al Griviței să-și înscrie dreptul de proprietate pe registrul agricol și să anuleze prin urmare înscrierea în favoarea P.C., sub motivul că, de la cumpărare, în 1982, s-a comportat ca proprietară, plătind toate taxele imobiliare privind bunul imobiliar, deși nu intrase încă în posesia acestuia.

Primăria Griviței ("primăria") a respins toate cererile sale, sub motivul că nu dovedise anularea printr-o instanță judiciară a contractului de vânzare a bunului imobiliar către P.C.

Printr-o sentință din 28 septembrie 1998, tribunalul județean Vaslui a respins o primă acțiune în contencios administrativ formată de reclamantă în vederea obligării primăriei să-și înscrie dreptul de proprietate pe registrul agricol și să anuleze înscrierea P.C. pe același bun imobiliar, sub motivul că nu dovedise dreptul ei de proprietate asupra bunului imobiliar. 2. Demersurile reclamantei pentru a-și face înscris dreptul de proprietate după 29 noiembrie 1999

Printr-o sentință din 19 decembrie 2000, tribunalul județean Vaslui a admis cererea reclamantei și a obligat primăria să-și înscrie dreptul de proprietate pe registrul agricol precum și să anuleze înscrierea numelui P.C. A reținut că reclamanta dovedise dreptul ei de proprietate prin sentința definitivă din 31 martie 1998, precum și prin hotărârea definitivă din 15 noiembrie 2000 anulând contractul de vânzare al P.C. Tribunalul a respins ca netemeinicească cererea de damnificații a reclamantei.

Această sentință a devenit definitivă, ca rezultat al apelurilor părților, prin hotărârea curții de apel din Iași din 2 aprilie 2001.

Pe 28 iunie 2001, reclamanta a trimis o nouă scrisoare primăriei exigând înscrierea dreptului ei de proprietate pe bunul imobiliar, după cum ordonase sentința din 19 decembrie 2000.

Lipsindu-se răspunsul, pe 18 aprilie 2002, reclamanta a adresat o nouă cerere primăriei. Pe 27 mai 2002, primăria a informat reclamanta despre înscrierea dreptului ei de proprietate pe registrul agricol. Cu toate acestea, ea a semnalat că P.C. rămânea de asemenea înscris pe registrul agricol în calitate de persoană care locuia efectiv în bunul imobiliar și că reclamanta trebuia să ceară expulzarea acestuia pentru a putea cere radierea numelui lui.

Printr-o scrisoare din 19 martie 2003, reclamanta a informat Curtea că sentința din 19 decembrie 2000 rămânea neexecutată în partea privind radierea numelui P.C. din registrul agricol. 3. Alte demersuri ale reclamantei pentru a face executată sentința din 19 decembrie 2000

Printr-o sentință din 22 august 2003, tribunalul județean Vaslui a admis acțiunea reclamantei împotriva primarului și consiliului local Grivița tendând să oblige pe aceștia să-i dea reclamantei o copie a registrului agricol privind înscrierea dreptului ei de proprietate după cum ordonase sentința din 19 decembrie 2000. Această sentință a fost confirmată, ca rezultat al apelului reclamantei, printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din Iași din 10 noiembrie 2003.

Printr-o sentință din 4 mai 2004, tribunalul județean Vaslui a admis acțiunea reclamantei împotriva primarului și consiliului local Grivița tendând să oblige pe aceștia să execute sentința definitivă din 22 august 2003 de mai sus și a obligat autoritățile locale la plata unei penalități pentru întârzierea în executare precum și la plata damnificațiilor reclamantei. Această sentință a fost confirmată, ca rezultat al apelului reclamantei, printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din Iași din 13 septembrie 2004.

Pe 7 februarie 2005, reclamanta a adresat o notificare primăriei Grivița în vederea executării sentinței din 4 mai 2004 a tribunalului județean Vaslui, după cum confirmată de hotărârea curții de apel din Iași din 13 septembrie 2004.

Printr-o sentință ordonând să se spună pe urmă din 16 noiembrie 2005 pronunțată în camera de consiliu, tribunalul de primă instanță din Bârlad, sesizat de reclamantă pentru a ordona sechestrul conțurilor debitorului, a respins cererea, sub motivul că reclamanta ar fi trebuit să împuternicească un executor de justiție și nu să sesizeze tribunalul. 4. Acțiunea reclamantei în revendicare împotriva P.C.

Printr-o sentință din 23 octombrie 2003, tribunalul de primă instanță din Bârlad a admis acțiunea reclamantei împotriva P.C. și P.V. în revendicare a bunului imobiliar litigios. Apelul P.C. a fost respins printr-o hotărâre din 25 februarie 2004. Din piesele dosarului rezultă că această acțiune este încă în curs de recurs în fața jurisdicțiilor naționale.

Guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul art. 6 din Convenție (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, p. 510-511, § 40). Cu toate acestea, el consideră că în cazul de față, autoritățile competente au executat hotărârea din 2 aprilie 2001 pe 27 mai 2002, adică o lună după cererea pe care reclamanta le-o adresase pe 18 aprilie 2002. Prin urmare, nu se poate imputa acestora nicio întârziere în executarea hotărârii susmenționată.

Reclamanta contrazice teza Guvernului. Consideră că, în măsura în care hotărârea din 2 aprilie 2001 nu a fost executată în conformitate cu dispoziția acesteia, adică că numele P.C. nu a fost șters din registrul agricol, nu se poate considera că a fost executată. Estimează că primăria întârzie în rea credință executarea hotărârii susmenționat.

În observațiile sale suplimentare (posterioare 1 septembrie 2005, data la care camera declarase petiția parțial admisibilă), reclamanta a informat Curtea că, în ciuda demersurilor pentru obținerea executării sentinței din 19 decembrie 2000, autoritățile administrative competente pentru execuție continuau să se abțină de la executarea sentinței susmenționat în conformitate cu dispoziția acesteia. Mai particular, ea subliniază că autoritățile refuză să șteargă numele P.C. din registru, deși sentința din 19 decembrie 2000 recunoscuse expresă lipsa calității acestuia de a figura pe registrul agricol.

Mai mult, reclamanta observă că din cauza legislației naționale și a practicii administrative conform căreia o copie a registrului agricol trebuie prezentată pentru a-și face înscris dreptul de proprietate pe cartea funciară, se găsește în imposibilitate de a face această din urmă înscrierea și de a-și face proprietatea opozabilă terților.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante, executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, de orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul la tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

În prezenta cauză, reclamanta a obținut o hotărâre definitivă din 2 aprilie 2001 ordonând primăriei Grivița să-și înscrie dreptul de proprietate pe registrul agricol și să șteargă numele P.C. Or, această hotărâre nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de recurs prevăzute de legea internă.

Curtea admite, cu Guvernul, că dreptul de acces la tribunal nu poate obliga un Stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent de circumstanțe (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea observă că dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau încă târzie să o facă, garanțiile art. 6 din care a beneficiat judecabilul în faza judiciară a procedurii pierd toată rațiunea de a fi (Hornsby citat mai sus, § 41). În cazul de față, primăria avea singură competență pentru a face respectată hotărârea din 2 aprilie 2001, adică pentru a-și înscri dreptul de proprietate al reclamantei pe registrul agricol și pentru a șterge numele P.C.

Curtea constată că hotărârea din 2 aprilie 2001 a fost executată de primărie pentru partea ordonând înscrierea numelui reclamantei pe registru. În ceea ce privește radierea numelui P.C., hotărârea susmenționată nu a fost executată de primărie sub motivul că acesta folosește bunul imobiliar și că potrivit dispozițiilor legale, registrul agricol trebuie să cuprindă un recensământ al tuturor utilizatorilor bunurilor imobiliare și nu doar al proprietarilor.

Cu toate acestea, Curtea observă că, deși se pare că potrivit dispozițiilor naționale rolul registrului agricol era să recensământeze populația, jurisdicțiile naționale sesizate de reclamantă a acțiunea tendând să oblige primăria să șteargă numele P.C. din registrul agricol au judecat, bazând-se pe dovezile prezentate de părți, că P.C. nu avea dreptul să figureze pe registrul agricol și au obligat primăria să-și șteargă numele din acest document. Prin urmare, Curtea estimează că decizia definitivă a jurisdicțiilor naționale prevalează și că autoritățile administrative erau obligate să se conformeze integral hotărârii din 2 aprilie 2001. Mai mult, ea observă că nici autoritățile administrative nici P.C. nu au considerat necesar să facă să prevaleze aceste dispoziții legale în cadrul unei căi de recurs extraordinare.

În plus, Curtea consideră că simpla scrisoare trimisă de primărie reclamantei pentru a o informa despre refuzul de a executa integral hotărârea din 2 aprilie 2001 invocând elemente de fapt în timp ce autoritățile judiciare se pronunțaseră asupra subiectului, nu poate constitui o "imposibilitate obiectivă" care ar putea-o exonera de obligația prevăzută de acea hotărâre.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, în circumstanțele concrete ale cauzei, Statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a face executată integral decizia judiciară favorabilă reclamantei.

Ca urmare, a existat o violare a art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta solicită suma de 98.723 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material direct, susținând că din cauza neexecutării de către autoritățile competente a hotărârii din 2 aprilie 2001, nu a putut exercita dreptul ei de proprietate asupra bunului imobiliar în cauză și că valoarea acestuia a scăzut. Solicită de asemenea 3.650 EUR cu titlu de dobânzi moratorii și 500.000 EUR cu titlu de "sancțiuni indirecte".

Reclamanta solicită de asemenea 25.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, invocând frustrarea din cauza imposibilității de obține executarea hotărârii susmenționat, care a pus în îndoială în privința terților calitatea ei de proprietară a bunului imobiliar în cauză.

Guvernul consideră că despăgubirile solicitate de reclamantă cu titlu de prejudiciu material direct nu sunt în legătură strânsă cu pretinsa violare a Convenției. În privința aceasta, el susține că înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei pe registrul agricol nu are nicio incidență asupra dreptului ei de proprietate asupra bunului imobiliar în cauză și observă că nicio dispoziție legală sau practică administrativă nu subordonează înscrierea dreptului ei de proprietate pe cartea funciară a înscrierii dreptului pe registrul agricol.

În ceea ce privește cererea de dobânzi moratorii, Guvernul subliniază că acestea au fost ordonate în cadrul unei alte proceduri decât cea care s-a încheiat cu hotărârea din 2 aprilie 2001 și că în orice caz, reclamanta nu a urmat procedura internă pentru a solicita plata acestora. Cât la suma de 500.000 EUR solicitată de reclamantă cu titlu de "sancțiuni indirecte", Guvernul reamintește că această categorie nu este prevăzută de art. 41 din Convenție și că în orice caz acest lucru este excesiv.

Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este de asemenea excesivă. Potrivit lui, indemnizarea prejudiciului moral suferit trebuie determinată ținând seama de violare a Convenției constatată de Curte și de jurisprudența sa privind neexecutarea unei decizii judiciare (Burdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 47, CEDO 2002-III).

Curtea observă că în cazul de față, singura bază pentru a reține octroia unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la tribunal în violare a art. 6 din Convenție. Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că vorba este despre neexecutare parțială a sentinței din 19 decembrie 2000.

Curtea reamintește de asemenea jurisprudența bine stabilită a sa potrivit căreia în caz de violare a art. 6 din Convenție trebuie plasat reclamantul, cât se poate de mult, într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă nu ar fi existat neconformitate cu cerințele acestei dispoziții (Piersack c. Belgia (art. 50), hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12). O hotărâre constatând o violare atrage pentru Statul pârât obligația juridică, nu doar de a versa persoanei interesate sumele alocate cu titlu de satisfacție echitabilă, ci și de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsuri generale și/sau, dacă este cazul, individuale de adoptat în ordinea juridică internă pentru a pune capăt violării constatate de Curte și a șterge cât mai mult posibil consecințele, în mod să restabilească cât se poate situația anterioară (Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [Marea Cameră], nr. 48787/99, § 487, CEDO 2004-VII).

De plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral datorat în special frustrării cauzate de imposibilitatea de a vedea executate deciziile date în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de violare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor la dispoziția sa și judecând cu echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantei 1.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și taxe

Reclamanta solicită suma de 22.000 EUR cu titlu de cheltuieli și taxe din care 350 EUR reprezintă cheltuielile și taxele suportate în procedura în fața Curții.

Guvernul consideră că cheltuielile procedurii pot fi acordate doar dacă au fost cu adevărat suportate de reclamantă și dacă sunt rezonabile și în relație cu violare găsită (Cvijetic c. Croația, nr. 71549/01, 26 februarie 2004, § 63, și Jasiuniene c. Lituania, nr. 41510/98, 6 martie 2003, § 55). În plus, susține că anumite cheltuieli solicitate au fost suportate de reclamantă în proceduri interne care nu aveau legătură cu procedura care s-a încheiat cu hotărârea din 2 aprilie 2001 și că în orice caz, suma solicitată la acest titlu este excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Curtea observă că reclamanta a beneficiat de asistență judiciară și că suma de 569 EUR a fost versată la acest titlu avocatei sale. Mai mult, ținând seama de elementele la dispoziția sa și de criteriile susmenționat, Curtea estimează rezonabilă suma de 100 EUR cu titlu de cheltuieli și taxe a procedurii naționale și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procentaj. PRIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o violare a art. 6 § 1 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, trebuie să garanteze, prin măsuri corespunzătoare, executarea integral a hotărârii din 2 aprilie 2001 a curții de apel din Iași și trebuie, în plus, să verseze reclamantei 1.000 EUR (mie euro) pentru prejudiciu moral și 100 EUR (o sută euro) pentru cheltuieli și taxe, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procentaj; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iunie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 5050/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Elisabeta Pântea (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 octobre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M e N. Popescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Rămășcanu.

La requérante se plaignait, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, de la non ‑ exécution par l’administration d’une décision judiciaire définitive ordonnant l’inscription sur le registre agricole de son droit de propriété sur un immeuble et la radiation du droit de propriété de P.C.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 1 er septembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1982, la requérante acheta un immeuble situé à Grivița par contrat sous seing privé. Dès ce moment, elle commença à payer les taxes foncières afférentes, mais elle n’entra pas en possession de l’immeuble, qui était habité par P.C., son beau-frère.

Le 24 janvier 1990, P.V., mandaté par P.C., acheta pour P.C. et au nom de celui-ci le même immeuble par un contrat de vente devant notaire et fit inscrire le droit de propriété de P.C. sur le registre agricole.

Par un jugement du 31 mars 1998, le tribunal de première instance de Bârlad fit droit à la demande de la requérante et confirma le contrat de 1982. Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 16 juillet 1999 de la cour d’appel d’Iași. Le jugement précité, revêtu de la formule exécutoire le 29 novembre 1999, remplaça le contrat d’achat notarié.

Par un arrêt définitif du 15 novembre 2000, la cour d’appel d’Iași fit droit à l’action de la requérante contre P.C. et P.V. en annulation du contrat de vente du 24 janvier 1990, en se fondant sur le jugement du 31 mars 1998 qui constatait son droit de propriété sur l’immeuble. 1. Démarches de la requérante pour faire inscrire son droit de propriété sur le registre agricole avant le 29 novembre 1999

Les 16 février et 20 mars 1998 et le 18 novembre 1999, la requérante demanda au conseil local de Grivița d’inscrire sur le registre agricole son droit de propriété sur l’immeuble et d’annuler, par conséquent, l’inscription en faveur de P.C., au motif que, dès l’achat, en 1982, elle s’était manifestée comme propriétaire, en payant toutes les taxes foncières concernant l’immeuble, bien qu’elle n’en fût pas encore entrée en possession.

La mairie de Grivița (« la mairie ») rejeta toutes ses demandes, au motif qu’elle n’avait pas prouvé l’annulation par une juridiction du contrat de vente de l’immeuble à P.C.

Par un jugement du 28 septembre 1998, le tribunal départemental de Vaslui rejeta une première action en contentieux administratif formée par la requérante en vue de condamner la mairie à inscrire son droit de propriété sur le registre agricole et d’annuler l’inscription de P.C. sur le même immeuble, au motif qu’elle n’avait pas prouvé son droit de propriété sur l’immeuble. 2. Démarches de la requérante pour faire inscrire son droit de propriété après le 29 novembre 1999

Par un jugement du 19 décembre 2000, le tribunal départemental de Vaslui fit droit à la demande de la requérante et condamna la mairie à faire inscrire son droit de propriété sur le registre agricole ainsi qu’à annuler l’inscription du nom de P.C. Il retint que la requérante avait prouvé son droit de propriété par le jugement définitif du 31 mars 1998, ainsi que par l’arrêt définitif du 15 novembre 2000 annulant le contrat de vente de P.C. Le tribunal rejeta comme non étayée la demande de dommages-intérêts de la requérante.

Ce jugement devint définitif, sur recours des parties, à la suite d’un arrêt de la cour d’appel d’Iași du 2 avril 2001.

Le 28 juin 2001, la requérante envoya une nouvelle lettre à la mairie en exigeant l’inscription de son droit de propriété sur l’immeuble, comme ordonné par le jugement du 19 décembre 2000.

Faute de réponse, le 18 avril 2002, la requérante adressa une nouvelle demande à la mairie. Le 27 mai 2002, la mairie informa la requérante de l’inscription de son droit de propriété sur le registre agricole. Toutefois, elle signala que P.C. restait également inscrit sur le registre agricole en sa qualité de personne qui habitait effectivement l’immeuble et que la requérante devait demander son expulsion afin de pouvoir demander la radiation de son nom.

Par une lettre du 19 mars 2003, la requérante informa la Cour que le jugement du 19 décembre 2000 demeurait inexécuté dans sa partie concernant la radiation du nom de P.C. du registre agricole . 3. Autres démarches de la requérante pour faire exécuter le jugement du 19 décembre 2000

Par un jugement du 22 août 2003, le tribunal départemental de Vaslui fit droit à l’action de la requérante contre le maire et le conseil local de Grivița tendant à condamner ces derniers à délivrer à la requérante une copie du registre agricole concernant l’inscription de son droit de propriété tel qu’ordonné par le jugement du 19 décembre 2000. Ce jugement fut confirmé, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Iași du 10 novembre 2003.

Par un jugement du 4 mai 2004, le tribunal départemental de Vaslui fit droit à l’action de la requérante contre le maire et le conseil local de Grivița tendant à condamner ces derniers à exécuter le jugement définitif du 22 août 2003 précité et condamna les autorités locales au versement d’une astreinte pour le retard dans l’exécution ainsi qu’à des dommages-intérêts à la requérante. Ce jugement fut confirmé, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif de la cour d’appel d’Iași du 13 septembre 2004.

Le 7 février 2005, la requérante adressa une notification à la mairie de Grivița en vue de l’exécution du jugement du 4 mai 2004 du tribunal départemental de Vaslui, tel que confirmé par l’arrêt de la cour d’appel d’Iași du 13 septembre 2004.

Par un jugement avant dire droit du 16 novembre 2005 rendu en chambre du conseil, le tribunal de première instance de Bârlad, saisi par la requérante pour ordonner la saisie des comptes du débiteur, rejeta la demande, au motif que la requérante aurait dû mandater un huissier de justice et non pas saisir le tribunal. 4. Action de la requérante en revendication contre P.C.

Par un jugement du 23 octobre 2003, le tribunal de première instance de Bârlad fit droit à l’action de la requérante contre P.C. et P.V. en revendication de l’immeuble litigieux. L’appel de P.C. fut rejeté par un arrêt du 25 février 2004. Il ressort des pièces du dossier que cette action est encore pendante en recours devant les juridictions nationales. II.

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle l’exécution d’un arrêt doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, p. 510-511, § 40). Toutefois, il considère qu’en l’espèce, les autorités compétentes ont exécuté l’arrêt du 2 avril 2001 le 27 mai 2002, à savoir un mois après la demande que la requérante leur a adressée le 18 avril 2002. Dès lors, aucun retard ne peut leur être imputé dans l’exécution de l’arrêt précité.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement. Elle considère que, dans la mesure où l’arrêt du 2 avril 2001 n’a pas été exécuté conformément à son dispositif, à savoir que le nom de P.C. n’a pas été rayé du registre agricole, on ne peut considérer qu’il a été exécuté. Elle estime que la mairie retarde de mauvaise foi l’exécution de l’arrêt précité.

Dans ses observations complémentaires (postérieures au 1 er septembre 2005, date à laquelle la chambre a déclaré la requête partiellement recevable), la requérante a informé la Cour que, malgré ses démarches pour obtenir l’exécution du jugement du 19 décembre 2000, les autorités administratives compétentes pour l’exécution continuaient à s’abstenir d’exécuter le jugement précité conformément à son dispositif. Plus particulièrement, elle souligne que les autorités refusent de rayer le nom de P.C. du registre, bien que le jugement du 19 décembre 2000 ait expressément reconnu le défaut de qualité de ce dernier pour figurer sur le registre agricole.

Par ailleurs, la requérante note qu’en raison de la législation nationale et de la pratique administrative selon laquelle une copie du registre agricole doit être présentée pour faire inscrire son droit de propriété sur le livre foncier, elle se trouve dans l’impossibilité de faire cette dernière inscription et de rendre ainsi son droit de propriété opposable aux tiers.

La Cour rappelle que, selon une jurisprudence constante, l’exécution d’un jugement ou d’un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999 ‑ V).

Dans la présente affaire, la requérante a obtenu un arrêt définitif du 2 avril 2001 ordonnant à la mairie de Grivița d’inscrire son droit de propriété sur le registre agricole et de rayer le nom de P.C. Or, cet arrêt n’a été ni exécuté intégralement, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi interne.

La Cour admet, avec le Gouvernement, que le droit d’accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cependant, elle note que si l’administration refuse ou omet de s’exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l’article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d’être ( Hornsby précité, § 41). En l’espèce, la mairie avait seule compétence pour faire respecter l’arrêt du 2 avril 2001, à savoir pour inscrire le droit de propriété de la requérante sur le registre agricole et pour rayer le nom de P.C.

La Cour constate que l’arrêt du 2 avril 2001 a été exécuté par la mairie pour sa partie ordonnant l’inscription du nom de la requérante sur le registre. S’agissant de la radiation du nom de P.C., l’arrêt précité n’a pas été exécuté par la mairie au motif que ce dernier utilise l’immeuble et que selon les dispositions légales, le registre agricole doit comporter un recensement de tous les utilisateurs des immeubles et non pas seulement des propriétaires.

Toutefois, la Cour note que, bien qu’il paraisse que selon les dispositions nationales le rôle du registre agricole était de recenser la population, les juridictions nationales saisies par la requérante de l’action tendant à condamner la mairie à rayer le nom de P.C. du registre agricole ont jugé, en se fondant sur les preuves présentées par les parties, que P.C. n’avait pas le droit de figurer sur le registre agricole et ont condamné la mairie à rayer son nom de ce document. Dès lors, la Cour estime que la décision définitive des juridictions nationales prévaut et que les autorités administratives étaient tenues de se conformer entièrement à l’arrêt du 2 avril 2001. Par ailleurs, elle note que ni les autorités administratives ni P.C. n’ont considéré nécessaire de faire prévaloir ces dispositions légales dans le cadre d’une voie de recours extraordinaire.

En outre, la Cour considère que la simple lettre envoyée par la mairie à la requérante pour l’informer de son refus d’exécuter intégralement l’arrêt du 2 avril 2001 en invoquant des éléments de fait alors que les autorités judiciaires s’était prononcées sur le sujet, ne peut constituer une « impossibilité objective » qui pourrait l’exonérer de l’obligation prévue par ledit arrêt.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, dans les circonstances concrètes de l’espèce, l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter intégralement la décision judiciaire favorable à la requérante.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante demande la somme de 98 723 euros (EUR) au titre du préjudice matériel direct, en soutenant qu’en raison de l’inexécution par les autorités compétentes de l’arrêt du 2 avril 2001, elle n’a pas pu exercer son droit de propriété sur l’immeuble en cause et que la valeur de ce dernier a diminué. Elle demande également 3 650 EUR à titre d’intérêts moratoires et 500 000 EUR à titre de « sanctions indirectes ».

La requérante réclame également 25 000 EUR au titre du préjudice moral, invoquant sa frustration en raison de l’impossibilité d’obtenir l’exécution de l’arrêt précité, ce qui a mis en doute à l’égard des tiers sa qualité de propriétaire de l’immeuble en cause.

Le Gouvernement considère que les dédommagements sollicités par la requérante au titre du dommage matériel direct ne sont pas en lien étroit avec la prétendue violation de la Convention. A cet égard, il fait valoir que l’inscription du droit de propriété de la requérante sur le registre agricole n’a aucune incidence sur son droit de propriété sur l’immeuble en cause et note qu’aucune disposition légale ou pratique administrative ne subordonne l’inscription de son droit de propriété sur le livre foncier de l’inscription de son droit sur le registre agricole.

S’agissant de la demande d’intérêts moratoires, le Gouvernement souligne que ceux-ci ont été ordonnés dans le cadre d’une autre procédure que celle qui a pris fin par l’arrêt du 2 avril 2001 et qu’en tout état de cause, la requérante n’a pas suivi la procédure interne pour solliciter leur paiement. Quant à la somme de 500 000 EUR sollicitée par la requérante à titre de « sanctions indirectes », le Gouvernement rappelle que cette catégorie n’est pas prévue par l’article 41 de la Convention et qu’en tout état de cause ce montant est excessif.

Le Gouvernement considère que le montant demandé au titre du préjudice moral est également excessif. Selon lui, l’indemnisation du préjudice moral subi doit être déterminée en tenant compte de la violation de la Convention constatée par la Cour et de sa jurisprudence en matière de non ‑ exécution d’une décision judiciaire ( Burdov c. Russie , n o 59498/00, § 47, ECHR 2002 ‑ III).

La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal en violation de l’article 6 de la Convention. Néanmoins, il convient de tenir compte de ce qu’il s’agit d’une non-exécution partielle du jugement du 19 décembre 2000.

La Cour rappelle également sa jurisprudence bien établie selon laquelle en cas de violation de l’article 6 de la Convention il faut placer la requérante, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle elle se trouverait s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition ( Piersack c. Belgique (article 50), arrêt du 26 octobre 1984, série A n o 85, p. 16, § 12). Un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique, non seulement de verser à l’intéressé les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi à choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour et d’en effacer dans la mesure du possible les conséquences, de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Ilașcu et autres c. Moldova et Russie [GC], n o 48787/99, § 487, CEDH 2004 ‑ VII).

De plus, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter les décisions rendues en sa faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande la somme de 22 000 EUR à titre de frais et dépens dont 350 EUR représentent les frais et dépens encourus dans la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement considère que les frais de la procédure ne peuvent être octroyés que s’ils ont été vraiment subis par la requérante et s’ils sont raisonnables et en relation avec la violation trouvée ( Cvijetic c. Croatie , n o 71549/01, 26 février 2004 § 63, et Jasiuniene c. Lituanie , n o 41510/98, 6 mars 2003, § 55). En outre, il fait valoir que certains frais sollicités ont été encourus par la requérante dans des procédures internes qui n’avaient pas de rapport avec la procédure qui a pris fin par l’arrêt du 2 avril 2001 et qu’en tout état de cause, la somme demandée à ce titre est excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour note que la requérante a bénéficié de l’assistance judiciaire et que la somme de 569 EUR a été versée à ce titre à son avocate. En outre, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, doit garantir, par des mesures appropriées, l’exécution intégrale de l’arrêt du 2 avril 2001 de la cour d’appel d’Iași et doit, de plus, verser à la requérante 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président