NICHIFOR contre la ROUMANIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62276/00 prezentate de Șerban și Livia Ileana Elvira NICHIFOR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 12 iulie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamanților, Șerban și Livia Elvira Nichifor, sunt resortisanți români, născuți în 1954 și 1922 și domiciliați în București. Circumstanțele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt moștenitorii E.N., proprietari ai unui teren și ai unei clădiri situate pe acest teren. În 1950, la statul membru în cauză, aceste bunuri au fost invocate prin invocarea decretului de naționalizare nr. 92/1950. La 16 iulie 1996, reclamanții au solicitat Comisiei administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 112/1995 restituirea clădirii care a aparținut E.N. Comisia administrativă a emis la 30 martie 2000 o decizie de acordare a unei compensații financiare pentru bunul în cauză, pe motiv că reclamanții nu îndeplineau condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de o restituire. Reclamanții au contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din București, susținând că bunurile trebuiau restituite, deoarece fusese naționalizat în mod abuziv. La 19 iunie 2000, ei au fost desconsiderați de cererea lor, instanța considerând că decizia Comisiei Administrative era legală. S-a constatat că Legea nr. 112/1995 prevedea că pot fi restituite numai locuințele în care continuau să locuiască foștii proprietari sau locuințele neocupate. Instanța a constatat că persoanele în cauză locuiau mai mult în clădirea în cauză și că aceasta nu era liberă și a considerat că reclamanților nu li se putea restitui proprietatea, ci că aveau dreptul la o compensație financiară. Instanța a indicat în sfârșit că legea nr. 112/1995 se referea la restituirea bunurilor pe care statul membru era adecvat legal și, în cazul în care reclamanții pretindeau că proprietatea fusese naționalizată într-un mod abuziv, puteau sesiza statul în justiție prin intermediul unei acțiuni în revendicare imobiliară bazată pe codul civil. Această soluție a fost confirmată la 16 octombrie 2000 de tribunalul județ din București și de o hotărâre definitivă din 14 decembrie 2000 a instanței judecătorești din București. Pe de altă parte, pe de altă parte, reclamanții au formulat o contestație în anulare, care a fost respinsă la 15 martie 2001, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru primirea acestei căi de atac extraordinare. În 2001, reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară bazată pe codul civil în fața tribunalului departamental din București. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este în curs de desfășurare în fața instanțelor interne. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale l 112 din 23 noiembrie 1995 privind reglementarea situației juridice a anumitor bunuri imobile de uz casnic transferate în patrimoniul laiului se citesc după cum urmează Art. 1 Fostii proprietari (...) bunurilor imobile de uz casnic, devenite, în virtutea titlului, proprietatea asupra statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, și care erau în posesia de la .. .. sau alte persoane juridice la 22 decembrie 1989, beneficiază de ca reparație a măsurilor prevăzute de prezenta lege. Dispozițiile prezentei legi se aplică și moștenitorilor foștilor proprietari, în conformitate cu legea. art. 2 Persoanele menționate în art. 1 beneficiază de o restituire în natură, prin restabilirea lor în dreptul de proprietate asupra apartamentelor de care sunt închiriate sau asupra celor neocupați; pentru celelalte apartamente, ele vor fi despăgubite în condițiile prevăzute în art. 12 (...) Pentru o perioadă de 45 de zile de la data publicării legii în Jurnalul Oficial al României, consiliile municipale vor propune constituirea unor comisii specializate în primirea cererilor și verificarea documentelor. (...) art. 17 (1) În termen de 60 de zile de la primirea propunerilor prezentate de comisiile locale, comisiile constituite în temeiul art. 16 vor stabili dreptul foștilor proprietari (...) de a primi înapoi bunurile în natură sau de a primi despăgubiri și vor decide, de asemenea, valoarea despăgubirii. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii care are ca obiect cererea lor de restituire. În special, aceștia se plâng de faptul că comisia administrativă se pronunță asupra cererii lor numai după trei ani și opt luni, în timp ce, în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 112/1995, aceasta trebuia să ia o decizie în termen de 60 de zile. Fără să invoce dispoziția Convenției, ei susțin în sfârșit o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, ținând cont de refuzul autorităților de a le restitui bunurile. ÎN DREPT, reclamanții se plâng de durata procedurii care are ca obiect cererea lor de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995. §1 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng de respingerea cererii lor de restituire. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu este competentă să examineze o cerere privind erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea, de exemplu, n 32916/96, d. 2.7.97, D.R. 16.4.98, D.R. 93, p. 116). Curtea ia notă de faptul că, în fața instanțelor interne, reclamanții și-au putut prezenta argumentele și au prezentat dovezi. În decizia sa definitivă care confirmă hotărârile instanțelor inferioare, instanța de apel din București a statuat că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanțele nu aveau dreptul la o restituire a bunului, ci doar la o despăgubire, deoarece acestea nu locuiau în clădirea în cauză și nici aceasta nu era neocupată. Instanța a indicat, de asemenea, reclamanților că, în măsura în care pretindeau că au fost deposedați ilegal de bunurile lor, calea de acțiune în revendicare bazată pe dispozițiile Codului civil le era deschisă. Nu există nimic care să permită Curții să ajungă la concluzia că soluția instanțelor interne era arbitrară. Prin urmare, Curtea concluzionează că procedura la care au fost părți reclamanții nu poate fi considerată contrară articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Reclamanții declară o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, ținând cont de refuzul autorităților de a le restitui bunurile pe care le-ar fi potrivit în mod ilegal. Ei invocă în esență art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de " 23, § 48) că valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă mai mult decât dreptul de proprietate efectiv (a se vedea Hotărârea Pine Valley Developments Limited și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 23, § 51, și Pressos Compania Navara S.A. și alte c. Belgia din 20 noiembrie 1991 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21 § 31). În schimb, speranța de a vedea recunoașterea supraviețuirii unui vechi drept de proprietate pe care acesta este de mult timp imposibil de a exercita efectiv nu poate fi considerat drept un bun Germania, cererile nr. 7655-7657/76, p. 4.10.77, D.R. 12, p. 111, și Mayer și alții c. Germania, cererea nr. 1890/91, c. 4.3.96, D.R. 85B, p. 18), și același lucru este valabil și în cazul unei creanțe condiționate care se detașează ca urmare a nerecuperării condiției (Mario de Napoles Pacheco c. Belgia, cererea nr. 7775/77, d. 5.10.78, D.R. 15, p. 143, și Brezny c. Slovacia, cererea nr. 23131/93, 4.3.96, D.R. 85B, p. 80). În măsura în care reclamanții susțin că bunul în cauză a făcut obiectul în cu Convenția, care se referă la fapte anterioare intrării în vigoare a Convenției privind România, la 20 iunie 1994. În orice caz, Curtea arată că, în procedura de restituire inițiată după intrarea în vigoare a Convenției privind România, instanțele interne au indicat părților interesate că, în măsura în care consideră naționalizarea ilegală, acestea puteau sesiza tribunalele cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară bazată pe codul civil. Curtea ia notă de faptul că reclamanții au utilizat, de altfel, această cale de atac, procedura fiind în prezent pendinte în fața instanțelor naționale. În măsura în care reclamanții susțin că procedura inițiată după 20 iunie 1994 se referă la un "bine" În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie, prin urmare, să examineze mai întâi dacă reclamanții au dreptul de a beneficia de această dispoziție. Ea constată că reclamanții au depus o cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 privind bunurile transferate în patrimoniul de la . . În acest scop, acestea au avut ca scop obținerea dreptului de proprietate asupra unei clădiri care, deși au deținut o persoană pe care au moștenit-o, nu s-a aflat, în momentul cererii de restituire, în patrimoniul lor. Prin urmare, procedura nu a avut legătură cu un bun actual de la inculpați. În ceea ce privește întrebarea dacă reclamanții ar putea totuși să pretindă că au o speranță legitimă În conformitate cu Legea nr. 112/1995 a clădirii care a aparținut E.N., Curtea ia notă de faptul că, în temeiul acestei legi, puteau beneficia de o restituire foștii proprietari sau moștenitorii acestora care au locuit întotdeauna bunul în cauză sau care au demonstrat că bunul era neocupat. Reclamanții, care nu mai locuiau în clădirea în cauză și care nu au pretins că aceasta era neocupată, erau, prin urmare, excluși de la începutul restituirii prevăzute de lege, beneficiind în schimb de acordarea unei despăgubiri. Curtea nu percepe niciun element de natură să-l facă să creadă că încheierea autorităților naționale era arbitrară sau contrară dispozițiilor dreptului intern aplicate de acestea. Curtea concluzionează că reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă În cele din urmă, Curtea arată că reclamanților li s-a acordat o despăgubire sub forma unei compensații financiare și că nu se plâng de o încălcare a dreptului lor la despăgubiri. Prin urmare, nu există un drept de proprietate sau o speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții a Comunității Europene (decembrie), ci un drept de proprietate; prin urmare, acestea nu au un drept de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis Malhous c. Republica Cehă (dec.), [GC] nr. 33071/96, care să apară în Recuperarea hotărârilor și deciziilor , CEDH 2001). (1) din Protocolul nr. 1 trebuie să fie respins, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție, pentru incompatibilitate rațională cu dispozițiile Convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea imputanților întemeiat pe durata procedurii de restituire Declare cererea inadmisibilă pentru surplus. t.l. early J.-P. costa adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 62276/00

présentée par Șerban et Livia Ileana Elvira NICHIFOR

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 mai 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M.

T.L. Early,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juillet 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Șerban et Livia Ileana Elvira Nichifor, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1954 et 1922 et résidant à Bucarest.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont les héritiers de E.N., propriétaire d’un terrain et d’un bâtiment situé sur ce terrain. En 1950, l’Etat s’appropria ces biens en invoquant le décret de nationalisation n° 92/1950.

Le 16 juillet 1996, les requérants demandèrent à la commission administrative chargée de l’application de la loi n° 112/1995 la restitution du bâtiment ayant appartenu à E.N.

La commission administrative rendit le 30 mars 2000 une décision d’octroi d’une compensation financière pour le bien en cause, au motif que les requérants ne remplissaient pas les conditions prévues par la loi pour bénéficier d’une restitution. La commission accorda aux requérants 213

365

873 lei.

Les requérants contestèrent cette décision devant le tribunal de première instance de Bucarest, alléguant que le bien devait leur être restitué, car il avait été nationalisé de manière abusive. Le 19 juin 2000, ils furent déboutés de leur demande, le tribunal jugeant que la décision de la commission administrative était légale. Il releva que la loi n° 112/1995 prévoyait que pouvaient être restitués uniquement les logements dans lesquels continuaient à loger les anciens propriétaires ou bien les logements inoccupés. Le tribunal constata que les requérants n’habitaient plus dans le bâtiment en question et que celui-ci n’était pas libre et jugea que les requérants ne pouvaient pas se voir restituer le bien, mais qu’ils avaient droit à une compensation financière. Le tribunal indiqua enfin que la loi n°

112/1995 concernait la restitution des biens que l’Etat s’était appropriés légalement et, qu’au cas où les requérants prétendaient que le bien avait été nationalisé d’une manière abusive, ils pouvaient assigner l’Etat en justice par le biais d’une action en revendication immobilière fondée sur le code civil.

Cette solution fut confirmée le 16 octobre 2000 par le tribunal départemental de Bucarest et par un arrêt définitif du 14 décembre 2000 de la cour d’appel de Bucarest.

Contre l’arrêt de la cour d’appel, les requérants formèrent une contestation en annulation, qui fut rejetée le 15 mars 2001, au motif que les conditions exigées pour accueillir cette voie de recours extraordinaire n’étaient pas remplies.

En 2001, les requérants introduisirent une action en revendication immobilière fondée sur le code civil devant le tribunal départemental de Bucarest. Selon les informations dont dispose la Cour, cette procédure est actuellement pendante devant les juridictions internes.

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la l

oi

n° 112 du 23 novembre 1995 sur la réglementation de la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation transférés dans le patrimoine de l’Etat

se lisent comme suit

:

Article 1

«

Les anciens propriétaires (...) des biens immeubles à usage d’habitation, devenus, en vertu de titre, propriété de l’Etat ou d’autres personnes morales, après le 6

mars

1945, et qui étaient en possession de l’Etat ou d’autres personnes morales le 22

décembre 1989, bénéficient à titre de réparation des mesures prévues par la présente loi. Les dispositions de la présente loi sont applicables également aux héritiers des anciens propriétaires, conformément à la loi.

»

Article 2

«

Les personnes mentionnées à l’article 1 bénéficient d’une restitution en nature, par leur rétablissement dans le droit de propriété sur les appartements dont elles sont locataires ou sur ceux qui sont inoccupés ; pour les autres appartements, elles seront indemnisées dans les conditions prévues dans l’article 12 (...) »

Article 16

«

Pendant une période de 45 jours à compter de la date de publication de la loi dans le Journal Officiel de la Roumanie, les conseils municipaux proposeront la constitution de commissions spécialisées investies de recevoir les requêtes et de vérifier les documents.

(...)

»

Article 17

«

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 §1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure ayant pour objet leur demande en restitution. En particulier, ils se plaignent du fait que la commission administrative s’est prononcée sur leur demande seulement après trois ans et huit mois, alors que selon l’article 17 de la loi n° 112/1995, elle devait prendre une décision dans un délai de 60 jours.

2.

Les requérants se plaignent aussi de l’issue de la procédure en restitution et invoquent l’article 6 de la Convention.

3.

Sans invoquer de disposition de la Convention, ils allèguent enfin une violation de leur droit au respect de leurs biens, compte tenu du refus des autorités de leur restituer le bien.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de la durée de la procédure ayant pour objet leur demande de restitution formulée en vertu de la loi n° 112/1995. Ils invoquent l’article 6

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

3

b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent du rejet de leur demande en restitution.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (cf. par exemple n

o

32916/96, déc. 2.7.97, D.R.

90-A, pp. 161, 169

; n° 36944/97, déc.

16.4.98, D.R. 93, p. 116).

La Cour note que, devant les juridictions internes, les requérants ont pu présenter leurs arguments et proposer des preuves. Dans sa décision définitive confirmant les décisions des juridictions inférieures, la cour d’appel de Bucarest a jugé qu’en vertu des dispositions de la loi n°

112/1995, les requérants n’avaient pas droit à une restitution du bien, mais uniquement à un dédommagement, car ils n’habitaient pas le bâtiment en question et que celui-ci n’était pas inoccupé non plus. La cour a aussi indiqué aux requérants que, dans la mesure où ils prétendaient avoir été dépossédés de leur bien illégalement, la voie de l’action en revendication fondée sur les dispositions du code civil leur était ouverte.

Rien ne permet à la Cour de conclure que la solution des tribunaux internes était arbitraire.

Partant, la Cour conclut que la procédure à laquelle les requérants ont été parties ne saurait être considérée contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

Les requérants allèguent une violation de leur droit au respect de leur biens, compte tenu du refus des autorités de leur restituer le bien que l’Etat se serait approprié illégalement. Ils invoquent en substance l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle que, d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « biens » contenue à l’article 1 du Protocole n° 1 peut recouvrir tant des « biens actuels » (arrêt Van der Mussele c. Belgique du 23 novembre 1983, série A n° 70, p. 23, § 48) que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir les arrêts Pine Valley Developments Limited et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n° 222, p. 23, §

51, et Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique du 20

novembre 1995, série A n° 332, p. 21, § 31). En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété qu’il est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 (X., Y. et Z. c.

Allemagne, requêtes n° 7655-7657/76, déc. 4.10.77, D.R. 12, p. 111, et Mayer et autres c. Allemagne, requête n° 18890/91 déc. 4.3.96, D.R. 85B, p.

18), et il en va de même d’une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition (Mario de Napoles Pacheco c.

Belgique, requête n° 7775/77, déc. 5.10.78, D.R. 15, p. 143, et Brezny c.

Slovaquie, requête n° 23131/93, 4.3.96, D.R. 85B, p.

80).

Pour autant que les requérants prétendent que le bien en question a fait l’objet en 1950 d’une nationalisation illégale, ayant été transféré dans le patrimoine de l’Etat en l’absence de titre, la Cour considère ce grief est incompatible

ratione temporis

avec la Convention, se rapportant à des faits antérieurs à l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, le 20 juin 1994.

En tout état de cause, la Cour relève que dans la procédure en restitution engagée après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, les juridictions internes ont indiqué aux intéressés que, pour autant qu’ils estimaient la nationalisation illégale, ils pouvaient saisir les tribunaux d’une action en revendication immobilière fondée sur le code civil. La Cour note que les requérants ont d’ailleurs utilisé cette voie de recours, la procédure étant actuellement pendante devant les juridictions nationales.

Pour autant que les requérants allèguent que la procédure engagée après le 20 juin 1994 se rapportait à un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n° 1, la Cour doit donc examiner d’abord si les requérants sont titulaires d’un droit protégé par cette disposition.

Elle constate que les requérants ont introduit une demande en restitution fondée sur la loi n°

112/1995 sur les biens transférés dans le patrimoine de l’Etat en vertu d’un titre. En ce faisant, ils visaient à obtenir le droit de propriété sur un bâtiment qui, bien qu’ayant appartenu à une personne dont ils ont hérité, ne se trouvait pas, au moment de la demande en restitution, dans leur patrimoine. En conséquence, la procédure ne se rapportait pas à «

un bien actuel

» des requérants.

Quant à la question de savoir si les requérants pouvaient néanmoins prétendre avoir une «

espérance légitime

» d’obtenir la restitution en vertu de la loi n° 112/1995 du bâtiment ayant appartenu à E.N., la Cour note qu’aux termes de cette loi, pouvaient bénéficier d’une restitution les anciens propriétaires ou leurs héritiers qui habitaient toujours le bien en question ou qui prouvaient que le bien était inoccupé. Les requérants, qui n’habitaient plus dans le bâtiment en question et qui n’ont pas prétendu que celui-ci était inoccupé, étaient de ce fait exclus dès le début de la restitution prévue par la loi, bénéficiant en revanche de l’octroi d’un dédommagement. La Cour n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion des autorités nationales était arbitraire ou contraire aux dispositions du droit interne appliquées par elles.

La Cour conclut que les requérants ne pouvaient avoir une «

espérance légitime

» d’obtenir la restitution du bâtiment en question. Enfin, la Cour relève que les requérants se sont vu accorder un dédommagement sous forme d’une compensation financière et qu’ils ne plaignent pas d’ailleurs d’une atteinte à leur droit à un dédommagement.

Il s’ensuit que les requérants n’avaient ni un droit de propriété ni une espérance légitime au sens de la jurisprudence de la Cour d’obtenir la restitution du bien

; ils ne possédaient donc pas un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 (voir,

mutatis mutandis

,

Malhous c. République

tchèque

(déc.), [GC] n° 33071/96, à paraître dans le

Recueil des arrêts et décisions

, CEDH 2001).

Partant, le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n° 1 doit être rejeté, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure en restitution

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

t.l. early

J.-P.

costa

Greffier adjoint

Président