SECȚIUNEA A TREIA CAUZA LIUBA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31166/96) HOTĂRÂREA Radiation STRASBURG 17 februarie 2005 DEFINIF 17/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Liuba c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan mei Gyulumyan Jaeger Myjer, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 27 ianuarie 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 31166/96) îndreptată împotriva României și dintre care doi cetățeni ai acestui stat, domnul Marius Dionisie Liuba și domnul M. Antoaneta Sabina Liuba ( În special, reclamanții au susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 17 februarie 1995, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în litigiu, era contrar articolului 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau de faptul că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, așa cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 11; cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 4 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanților, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Prin hotărârea din 29 iulie 2003, Curtea a decis să elimine cererea de rol pe motiv că reclamanții, care nu au răspuns la cererile de informare cu privire la stadiul în care se află sau la sfârșitul celei de-a doua acțiuni în revendicare imobiliară pe care grefa le-a adresat-o prin scrisorile din 9 octombrie 2002 și 14 mai 2003, nu au mai vrut să o mențină, în sensul articolului 37 § 1 (a) din Convenție. 10. La 30 septembrie 2003, Curtea a decis să accepte cererea reclamantului și să își reinsereze cererea la rolul Curții, în conformitate cu art. 37 alin. (2) din Convenție. 11. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2004, grefa le-a transmis reclamanților o copie a hotărârii Curții Supreme de Casație și Justiție din 30 aprilie 2004 întocmită de guvern, solicitându-le să își mențină cererea în funcție de noua situație de fapt și de drept (punctele 23 și 24 de mai jos) și invitându-i, în . Instanțele nu au răspuns acestei solicitări. 13. Printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire din 8 decembrie 2004 grefa a solicitat reclamanților să furnizeze, în termen de 22 decembrie 2004, informațiile solicitate prin scrisoarea din 27 noiembrie 2004, atrăgând în același timp atenția asupra circumstanțelor care permit Curții să elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 1 litera (a) din convenție. 14. Nu s-a primit niciun răspuns din partea reclamanților, a căror ultimă scrisoare datează din data de 2 septembrie 2004. În realitate 15. Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1955 și, respectiv, 1930 și reședința în Timișoara. 16. La 24 mai 1993, ei au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara cu o acțiune împotriva Consiliului Municipal din Timișoara, în vederea constatării nulității naționalizării unei clădiri care aparținea M.L. și V.L. pe care le moșteniseră. 92/1950, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate și că M.L. era casnică și L.V. medic în momentul naționalizării clădirii lor, în 1950.17. Prin hotărârea din 14 iunie 1993, tribunalul a considerat că este din greșeală că bunul în litigiu fusese naționalizat în temeiul decretului 92/1950, deoarece M.L. și L.V. făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare și, prin urmare, le-a ordonat autorităților administrative să dea faliment reclamanților. În lipsa unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă, neputând fi atacată de căile de atac obișnuite 18. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 iunie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. 19. Prin hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 14 iunie 1993 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era în mod corespunzător dreptul asupra proprietății în cauză în ziua în care a intrat în vigoare decretul de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a estimat că instanța de primă instanță din București își depășise atribuțiile și le încălcase pe cele ale autorității legislative. 20. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare a clădirii lor la Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara. Prin hotărârea din 12 mai 2000, Tribunalul a respins acțiunea lor, pe motiv că naționalizarea imobilului respecta condițiile Decretului nr. 92/1950. 21. Reclamanții au făcut apel la această hotărâre în fața Tribunalului din Timișoara, care, printr-o hotărâre din 27 noiembrie 2000, a constatat că naționalizarea clădirii a avut loc din greșeală. 22. Reclamanții au introdus o acțiune în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanța de apel nu se pronunțase cu privire la restituirea efectivă a proprietății. Prin hotărârea din 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a clasat hotărârea instanței judecătorești și a trimis cauza în fața aceleiași instanțe. 23. Prin hotărârea din 2 decembrie 2002, tribunalul de apel din Timișoara a dat dreptul la recursul reclamanților și a dispus Consiliului Municipal din Timișoara să le rejudecare dreptul la proprietate. 92/1950. De asemenea, aceasta a dispus radierea în registrul funciar al dreptului de proprietate asupra statului și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului. 24. Această hotărâre a fost confirmată, la recursul Consiliului Municipal din Timișoara, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 aprilie 2004. Curtea remarcă faptul că reclamanții nu au răspuns la cererile de informare pe care le-a adresat grefa prin scrisorile din 27 noiembrie și 8 decembrie 2004, în pofida faptului că au fost avertizați că cererea lor ar putea fi retrasă din rol (punctele 12-13 de mai sus). 26. Curtea consideră, având în vedere atitudinea reclamanților, că aceștia nu mai doresc să mențină cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu se mai justifică. 27. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 februarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE LIUBA c. ROUMANIE
(Requête n
o
31166/96)
ARRÊT
(
Radiation
)
17 février 2005
17/05/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Liuba c. Roumanie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
A.
Gyulumyan
,
R.
Jaeger
,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
31166/96) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Marius
Dionisie Liuba et M
me
Antoaneta Sabina Liuba («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la
Commission
») le 10 août 1995 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice, le 17 février 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article
6 § 1 de la Convention. En outre, les requérants se plaignaient de ce que l’arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole
n
o
1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 4 mai 2000, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
9.
Par un arrêt du 29 juillet 2003, la Cour a décidé de rayer la requête du rôle au motif que les requérants, qui n’avaient pas répondu aux demandes d’information sur l’état d’avancement ou l’issue de la seconde action en revendication immobilière que le greffe leur avait adressées par courriers des 9
octobre
2002 et 14 mai 2003, n’entendaient plus la maintenir, au sens de l’article 37
10.
Le 30 septembre 2003, la Cour a décidé d’accueillir la demande de la partie requérante et de réinscrire sa requête au rôle de la Cour, conformément à l’article 37 § 2 de la Convention.
11.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
12.
Par une lettre du 27 novembre 2004, le greffe a fait parvenir aux requérants une copie de l’arrêt de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 30 avril 2004 fournie par le Gouvernement, leur a demandé s’ils entendaient maintenir leur requête compte tenu de la nouvelle situation de fait et de droit (paragraphes 23 et 24 ci-dessous) et les a invités, dans l’affirmative, à préciser leurs prétentions au titre de la satisfaction équitable. Les requérants n’ont pas donné suite à cette demande.
13.
Par une lettre recommandée avec avis de réception du 8
décembre
2004, le greffe a demandé aux requérants de fournir, dans un délai échéant le 22 décembre 2004, les renseignements qui leur avaient été demandés par la lettre du 27 novembre 2004, tout en attirant leur attention sur les circonstances permettant à la Cour de rayer une requête du rôle, en vertu de l’article 37
§
1 a) de la Convention.
14.
Aucune réponse n’a été fournie par les requérants, dont le dernier courrier remonte au 2
septembre 2004.
15.
Les requérants sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1955 et en 1930 et résidant à Timișoara.
16.
Le 24 mai 1993, ils saisirent le tribunal de première instance de Timișoara d’une action à l’encontre du Conseil municipal de Timișoara, visant à faire constater la nullité de la nationalisation d’un immeuble ayant appartenu à M.L. et V.L., dont ils avaient hérité. Les intéressés faisaient valoir qu’en vertu du décret n
o
92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés et que M.L. était femme au foyer et L.V. médecin au moment de la nationalisation de leur immeuble, en 1950.
17.
Par un jugement du 14 juin 1993, le tribunal releva que c’était par erreur que le bien en litige avait été nationalisé en application du décret
n
o
92/1950, car M.L. et L.V. faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Par conséquent, il ordonna aux autorités administratives de restituer l’immeuble aux requérants. En l’absence de recours, ce jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.
18.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 14 juin 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n
o
92/1950.
19.
Par un arrêt du 17 février 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 14 juin 1993 et rejeta l’action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’Etat s’était approprié l’immeuble en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n
o
92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de Justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest avait outrepassé ses attributions et empiété sur celles du pouvoir législatif.
20.
A une date non précisée, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication de leur immeuble auprès du tribunal de première instance de Timișoara. Par un jugement du 12 mai 2000, le tribunal rejeta leur action, au motif que la nationalisation de l’immeuble respectait les conditions du décret n
o
92/1950.
21.
Les requérants interjetèrent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Timișoara qui, par un arrêt du 27
novembre 2000, constata que la nationalisation de l’immeuble avait eu lieu par erreur.
22.
Les requérants introduisirent un recours devant la Cour suprême de Justice, au motif que la cour d’appel ne s’était pas prononcée sur la restitution effective de l’immeuble. Par un arrêt du 15 janvier 2002, la Cour suprême de Justice cassa la décision de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant la même juridiction.
23.
Par un arrêt du 2 décembre 2002, la cour d’appel de Timișoara fit droit à l’appel des requérants et ordonna au Conseil municipal de Timișoara de leur restituer l’immeuble litigieux au motif que la nationalisation de l’immeuble ne respectait pas les conditions du décret n
o
92/1950. Elle ordonna également la radiation sur le registre foncier du droit de propriété de l’Etat et l’inscription du droit de propriété des requérants sur l’immeuble litigieux.
24.
Ce jugement fut confirmé, sur recours du Conseil municipal de Timișoara, par un arrêt définitif et irrévocable de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 30 avril 2004.
25.
La Cour observe que les requérants n’ont pas répondu aux demandes d’information que le greffe leur a adressées par courriers des 27 novembre et 8 décembre 2004, et ce malgré un rappel par lequel ils ont été avertis que leur requête pourrait être rayée du rôle (paragraphes 12-13 ci-dessus).
26.
La Cour considère, compte tenu de l’attitude des requérants, que ceux-ci n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus.
27.
La Cour estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in
fine
de la Convention.
28.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Décide
de rayer l’affaire du rôle.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 février 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président