AFFAIRE STATE ET AUTRES c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31680/96) îndreptată împotriva României și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului de trei cetățeni ai acestui stat, d-nul Ioan State, doamna Teodora Paraschiva State și doamna Venera Ileana Albu («reclamanții») în temeiul articolului 25 vechi al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, doamna C. I. Tarcea, din Ministerul Justiției.

Reclamanții susțineau că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 24 noiembrie 1995 a avvut efectul de a leza dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 6 iunie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus constatări scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiunilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel rearanjate (art. 52 § 1). PE FOND I.

La 18 septembrie 1992, reclamanții au sesizat tribunalul de prima instanță de Ploiești cu o acțiune de revendicare imobiliară. Susțineau că în calitate de moștenitori ai lui N.S. și E.S., ei sunt proprietari ai două imobile situate la numerele 120 și 169, strada Gr. Cantacuzino, la Ploiești (în continuare «imobilul situated la nr. 120» și «imobilul situated la nr. 169» respectiv). Reclamanții susțineau că Statul nu avea titlu de proprietate asupra unor asemenea imobile, deoarece nici un document nu dovedea naționalizarea lor în temeiul decretului nr. 92/1950. Cu titlu subsididar, ei considerau că bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate în virtutea decretului nr. 92/1950. Sau, susțineau că acesta era cazul lui N.S. și E.S. în momentul naționalizării imobilelor lor.

Prin sentința din 7 ianuarie 1993, tribunalul a constatat că prin eroare imobilele litigioase au intrat în patrimoniul Statului, deoarece acesta din urmă nu avea documente care să justifice naționalizarea în temeiul decretului nr. 92/1950. În orice caz, tribunalul a constatat că N.S. și E.S. făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a hotărât apoi că stăpânirea exercitată de Stat era fundată pe violență și, prin urmare, Statul nu putea invoca un titlu de proprietate bazat pe uzucapiune. Judecătorii au hotărât de asemenea că Statul nu ar fi putut nici el să se însuțească de imobile în aplicarea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare respectiv Constituțiilor din 1952 și 1965. Tribunalul a ordonat deci autorităților administrative, și anume primariei Ploiești și întreprinderii de stat R.A.G.L., gestionar de locuințe de stat, să restituie cele două imobile reclamanților.

În absența căilor de recurs, această sentință a devenit definitivă, neputând mai fi atacată prin cái de recurs ordinare.

În 1993, reclamanții au cerut expulzarea din lipsă de titlu a ocupanților celor două imobile. Prin sentințe pronunțate respectiv la 28 mai și 1 iunie 1993, tribunalul de prima instanță de Ploiești a admis cererea lor. Aceste sentințe au devenit definitive în absența căilor de recurs.

La o dată nespecificată, procurorul general a format împotriva sentinței din 7 ianuarie 1993 un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, invocând motivul că judecătorii au depășit competențele lor în examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950.

Prin hotărârea din 24 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 7 ianuarie 1993 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mod de dobândire a proprietății, a constatat că Statul s-a însuțit de imobilele în cauză în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a amintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, Curtea Supremă a estimat că tribunalul de prima instanță nu ar fi putut pronunța sentința sa constatând că reclamanții erau adevărații proprietari ai imobilelor litigioase decât prin modificarea decretului menționat și, prin urmare, prin depășirea atribuțiilor sale și încălcarea celor ale puterii legislative. Curtea Supremă a concluzionat subliniind faptul că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care Statul s-a însuțit abuziv.

Reclamanții au continuat, după hotărârea Curții Supreme, să ocupe o parte din imobilul situated la nr. 169. B. Dezvoltări după 24 noiembrie 1995 1. Pentru imobilul situated la nr. 169: acțiune de restituire a proprietății fundată pe legea nr. 112/1995

La o dată nespecificată, reclamanții au solicitat comisiei administrative Prahova pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare «comisia administrativă») restituirea în natură a imobilului lor situated la nr. 169. Susțineau că tribunalul de prima instanță de Ploiești, în sentința sa definitivă din 7 ianuarie 1993, had hotărât că Statul nu avea titlu legal de proprietate asupra acelui imobil și considerau că au dreptul să fie reintegrați în dreptul lor de proprietate.

Prin decizie din 26 mai 1997, comisia administrativă a admis cererea lor și a ordonat restituirea imobilului reclamanților.

După informațiile de care dispune Curtea, preluarea efectivă a imobilului de către reclamanti a avut loc la 1 octombrie 1997. 2. Pentru imobilul situated la nr. 120 a) Acțiune de restituire a proprietății fundată pe legea nr. 112/1995

La o dată nespecificată, reclamanții au solicitat comisiei administrative restituirea în natură a imobilului lor situated la nr. 120. Susțineau că tribunalul de prima instanță de Ploiești, în sentința sa definitivă din 7 ianuarie 1993, had hotărât că Statul nu avea titlu legal de proprietate asupra acelui imobil și considerau că au dreptul să fie reintegrați în dreptul lor de proprietate.

Prin decizie din 1 aprilie 1998, comisia administrativă a acordat reclamanților o compensație în valoare de 139.357.731 lei pentru partea imobilului lor situată la etaj, pentru mansardă și terenul aferent. Nu le-a acordat nici o compensație pentru restul imobilului, și anume pentru partea situată la parter și terenul aferent, pe care terți îl foloseau ca spațiu comercial.

Reclamanții au contestat această decizie în fața tribunalului de prima instanță de Ploiești.

La 27 martie 2002, tribunalul a constatat că acțiunea reclamanților era prescrisă, în virtutea articolului 248 din Codul de Procedură Civilă, astfel încât decizia comisiei administrative din 1 aprilie 1998 a devenit definitivă.

Din informațiile de care dispune Curtea, nu rezultă că reclamanții ar fi încasat compensațiile acordate prin aceasta decizie. b) Acțiune de revendicare imobiliară

În 1999, reclamanții au introdus în fața tribunalului de prima instanță de Ploiești o nouă acțiune de revendicare a imobilului situated la nr. 120.

Prin sentința din 9 iunie 1999, tribunalul a estimat că cererea lor era inadmisibilă, deoarece comisia administrativă rendered already its decision din 1 aprilie 1998.

Apelul formulat de reclamanti împotriva sentinței menționat a fost respins printr-o decizie a tribunalului județean Prahova din 2 decembrie 1999, care a confirmat faptul că, reclamanții having previously ales calea prevăzută de legea nr. 112/1995, ei nu mai puteau invoca o acțiune de revendicare imobiliară fundată pe dreptul comun.

Recursul reclamanților a fost respins printr-o decizie a curții de apel Ploiești din 11 aprilie 2000, care a confirmat motivația tribunalelor inferioare. II.

Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Susțin că au fost lipsiți de proprietatea bunurilor lor pentru mai mulți ani și că în prezent, ei nu s-au văzut încă restitui imobilul situated la nr. 120. Ei subliniază de asemenea că nu au vrut niciodată să se despartă de bun acceptând despăgubiri, și că în orice caz suma despăgubirilor oferite este derizorie în raport cu valoarea bunului.

Curtea constată că Guvernul reia de fapt excepția care a fost deja examinată de Curtea și respingă de decizia sa asupra admisibilității din 6 iunie 2000. Curtea nu vede niciun element nou susceptibil de a justifica reexaminarea acestei excepții. Într-adevăr, ea constată că până la această dată, reclamanții nu s-au văzut restitui imobilul situated la nr. 120, nici nu li s-a acordat o indemnizație care să reflecte valoarea întregului imobil. Cât privește imobilul situated la nr. 169, Curtea observă că reclamanții, care s-au găsit lipsiți de bunul lor de la 24 noiembrie 1995 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) la 26 mai 1997 (data deciziei administrative de restituire), au suferit incontestabil un prejudiciu material în relație directă cu presupusa violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1, prejudiciu care până acum n-a fost nici puțin reparate (cf. Boc c. România, nr. 33353/96, § 34, hotărâre din 17 decembrie 2002, nepublicată). În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții pot in continuare să se pretindă victime ale unei violi a Convenției, în sensul articolului 34 al Convenției. Ea estimează, totuși, că motivul pe care Guvernul fondează această excepție de admisibilitate constituie în specie un aspect determinant pentru a stabili amploarea prejudiciului efectiv suferit de reclamanti și, ca atare, trebuie să se țină seama de aceasta pe baza articolului 41 al Convenției.

De aceea, trebuie să respingă excepția preliminară a Guvernului. II. Asupra presupusei violi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

Reclamanții se plâng că hotărârea din 24 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut efectul de a leza dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1, liberat în felul următor: «Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziții anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglumenta folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. »

Reclamanții consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 24 noiembrie 1995 hotărând că imobilele lor aparțineau Statului și anulând sentința definitivă din 7 ianuarie 1993, a constituit o privare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților cât privește imobilul lor situated la nr. 120, acesta fiind o situație de fapt asemănătoare cu cea din cauza Brumărescu precitată. Guvernul subliniază totuși că comisia administrativă a acordat reclamanților o compensație pentru o parte din acest imobil.

Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilelor litigioase had fost stabilit de o sentință definitivă din 7 ianuarie 1993 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanții aveau deci un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, § 70).

Curtea constată apoi că hotărârea din 24 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 7 ianuarie 1993 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin asemănătoare cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Curtea estimează deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 24 noiembrie 1995 a avut efectul de a priva reclamanții de bunurile lor, în sensul celei de-a doua propoziții din primul paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu, §§ 73-74). Dar, nici o justificare n-a fost furnizată de Guvern situației create în felul acesta. Mai mult, cât privește imobilul situated la nr. 169, Curtea constată că reclamanții au fost lipsiți de titlu de proprietate de la 24 noiembrie 1995 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) la 26 mai 1997 (data deciziei administrative de restituire), fără să perceapă o compensație. În sfârșit, cât privește imobilul situated la nr. 120, Curtea constată că reclamanții sunt lipsiți de acesta de acum mai bine de șapte ani, fără a fi perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a întregului imobil. Curtea nu poate ignora, la acest moment, eforturile depuse de ei pentru a-și recupera proprietatea, care sunt, până la această dată, rămase zadarnice, în special demersurile întreprinse de reclamanti referitoare la procedurile de restituire și de revendicare a acelui imobil (cf. supra, §§ 20-28).

În aceste condiții, chiar și dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit un scop de interes public, Curtea estimează că echilibrul just a fost rupt și că reclamanții au suportat și, cât privește imobilul situated la nr. 120, continuă să suporte o obligație specială și exorbitantă.

De aceea, a existat și continuă să existe o violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. III. Asupra aplicării articolului 41 al Convenției

Conform art. 41 al Convenției, «Dacă Curtea declară că a existat o violă a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei violi, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. »

Reclamanții cer o sumă corespunzând valorii de piață a imobilului lor situated la nr. 120, și anume, conform raportului de expertiză depus la Curs, 1.194 milioane lei români (ROL) reprezentând valoarea casei și 333 milioane ROL reprezentând valoarea terenului aferent. Ei cer în plus plata a 1.500 milioane ROL la titlu de pierdere de câștig pentru menționatul imobil de la 1991, o penalitate de 250 milioane ROL și 500 milioane ROL la titlu de daunele și prejudiciile. Pentru imobilul situated la nr. 169, reclamanții cer repararea prejudiciului decurgând din cheltuielile actualizate suportate cu expulzarea ocupanților acelui imobil (cf. supra § 13), pe care le estimează la 104.750.000 ROL, precum și „daunele comminatoire", pe care le estimează la 300 milioane ROL.

Guvernul susține în primul rând că valoarea imobilului situated la nr. 120 este, conform unui raport de expertiză prezentat la Curs, de 1.374.225.106 ROL, din care 375.495.106 ROL reprezentând valoarea terenului și 998.730.000 ROL reprezentând valoarea de piață a construcției, minus plus-valoarea înregistrată prin îmbunătățiri realizate de diveri ocupanți ai imobilului de la ziua naționalizării. Guvernul roagă Curtea să respingă pretențiile reclamanților privind acordarea de daunelor și prejudiciile și daunelor comminatoires, aceste solicitări fiind vagi și fără nici o bază. Cât privește cheltuielile efectuate cu expulzarea ocupanților imobilului situated la nr. 169, Guvernul susține că evacuarea în cauză a fost efectuată în urma sentinței din 7 ianuarie 1993 a tribunalului de prima instanță de Ploiești, recunoscând dreptul de proprietate al reclamanților. De aceea, potrivit opiniei Guvernului, nu ar exista nici un lant cauzal între prejudiciile susținute de reclamanti și hotărârea Curții Supreme care admitea recursul în anulare. Guvernul subliniază la acest moment că nici o altă persoană nu a fost cazată în imobilul litigios în locul terților evacuați și că reclamanții au continuat, după hotărârea Curții Supreme, să ocupe o parte din acesta.

Cât privește imobilul situated la nr. 120, Curtea estimează, în circumstanțele acestei cauze, că restituirea bunului litigios, după cum a fost ordonat de sentința definitivă a tribunalului de prima instanță de Ploiești din 7 ianuarie 1993, ar plasa reclamanții, cât se poate, într-o situație echivalentă cu aceea în care ar fi fost dacă exigențele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În caz de neîndeplinire a Statul pârât de a face o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că el va trebui să verseze reclamanților, pentru prejudiciu material, valoarea actuală a imobilului situated la nr. 120, din care va trebui scăzute, eventual, sumele deja versate reclamanților ca urmare a procedurii fundată pe legea nr. 112/1995.

Cât privește determinarea sumei acestei indemnizații, Curtea constată decalajul care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părți în litigiu. Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea vânzabilă actuală a casei situated la nr. 120 și a terenului aferent la 44.000 EUR. Suma indemnizațiilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamanților s-ar ridica deci la 44.000 EUR, a fi redusă, eventual, din sumele deja versate reclamanților ca urmare a procedurii fundată pe legea nr. 112/1995.

Cât privește imobilul situated la nr. 169, Curtea observă că reclamanții, care s-au găsit lipsiți de bunul lor de la 24 noiembrie 1995 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție) la 26 mai 1997 (data deciziei administrative de restituire), au suferit incontestabil un prejudiciu material în relație directă cu viola articolului 1 al Protocolului nr. 1. De aceea, pentru privarea de proprietate suferită, și ținând seama de asemenea de beneficiul de facto, de către reclamanti, a unei părți din acel imobil (cf. supra, § 16), Curtea, pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, estimează că trebuie aloca în comun reclamanților 2.000 EUR.

Cât privește prejudiciile susținute de reclamanti din cauza cheltuielilor efectuate cu expulzarea ocupanților imobilelor lor, Curtea observă că n-a fost sesizată cu o asemenea plângere. Ea constată, în orice caz, că nici un lant direct nu există între, pe de o parte, privarea de proprietate suferită de reclamanti prin hotărârea Curții Supreme de Justiție, care constituie, în specie, o violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea supra, §§ 37-40) și, pe de altă parte, prejudiciile susținute de reclamanti la titlu de cheltuieli efectuate cu expulzarea ocupanților imobilelor lor. De consecință, Curtea nu saurait să acorde satisfacție echitabilă de această parte. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, imobilul situated la nr. 120; b) că în caz de neîndeplinire a unei asemenea restituri, Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în același termen de trei luni, 44.000 EUR (patruzeci și patru de mii de euro) pentru prejudiciu material la titlu de privare de proprietate privind imobilul situated la nr. 120; c) că suma menționată sub 3 b) va fi redusă, eventual, din sumele care ar fi fost deja versate reclamanților ca urmare a procedurii fundată pe legea nr. 112/1995; 4. Declară că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în același termen de trei luni, 2.000 EUR (doi de mii de euro) pentru prejudiciu material la titlu de privare de proprietate privind imobilul situated la nr. 169; 5. Declară a) că sumele menționate sub 3 b) și 4 vor fi convertite în lei români la cursul applicable la data reglementării; b) că de la expirarea menționatului termen și până la plată, sumele menționate sub 3 b) și 4 vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Intocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 februarie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Greffierul secțiunii Președintele La prezenta hotărâre se află anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 al Convenției și art. 74 § 2 din regulament, opinia concordantă a Doamnei judecător Mularoni. J.P.C. S.D.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31680/96) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M. Ioan State, M me Teodora Paraschiva State et M me Venera Ileana Albu (« les requérants ») avaient saisi la Commission européenne des droits de l’homme (« la Commission ») en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. I. Tarcea, du ministère de la Justice.

Les requérants alléguaient que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 24 novembre 1995 a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 6 juin 2000, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 18 septembre 1992, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Ploiești d’une action en revendication immobilière. Ils faisaient valoir qu’en tant qu’héritiers de N.S. et de E.S., ils étaient propriétaires de deux immeubles sis aux n os 120 et 169, rue Gr. Cantacuzino, à Ploiești (ci-après « l’immeuble sis au n o 120 » et « l’immeuble sis au n o 169 » respectivement). Les requérants alléguaient que l’État n’avait pas de titre de propriété sur lesdits immeubles, car aucun document ne prouvait leur nationalisation en application du décret n o 92/1950. A titre subsidiaire, ils estimaient que les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés en vertu du décret n o 92/1950. Or, ils faisaient valoir que tel était le cas de N.S. et E.S. au moment de la nationalisation de leurs immeubles.

Par jugement du 7 janvier 1993, le tribunal releva que c’était par erreur que les immeubles en litige étaient passés dans le patrimoine de l’État, car ce dernier n’avait pas de documents justifiant la nationalisation en vertu du décret n o 92/1950. En tout état de cause, le tribunal releva que N.S. et E.S. faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal jugea ensuite que la possession exercée par l’État était fondée sur la violence et, par conséquent, l’État ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l’usucapion. Les juges décidèrent également que l’État n’aurait pas pu non plus s’approprier les immeubles en application des décrets n os 218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions de 1952 et 1965. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Ploiești et l’entreprise d’État R.A.G.L., gérant de logements d’État, de restituer les deux immeubles aux requérants.

En l’absence de recours, ce jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

En 1993, les requérants demandèrent l’expulsion pour absence de titre des occupants des deux immeubles. Par jugements rendus respectivement les 28 mai et 1 er juin 1993, le tribunal de première instance de Ploiești fit droit à leur demande. Ces jugements devinrent définitifs en absence de recours.

A une date non précisée, le procureur général forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 7 janvier 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950.

Par arrêt du 24 novembre 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 7 janvier 1993 et rejeta l’action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’État s’était approprié les immeubles en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n o 92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les instances judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême estima que le tribunal de première instance n’avait pu rendre son jugement constatant que les requérants étaient les véritables propriétaires des immeubles litigieux qu’en modifiant le décret susmentionné et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême conclut en soulignant le fait que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’État s’était approprié abusivement.

Les requérants continuèrent, après l’arrêt de la Cour suprême, d’occuper une partie de l’immeuble sis au n o 169. B. Développements postérieurs au 24 novembre 1995 1. Pour l’immeuble sis au n o 169 : action en restitution de propriété fondée sur la loi n o 112/1995

A une date non précisée, les requérants demandèrent auprès de la commission administrative de Prahova pour l’application de la loi n o 112/1995 (ci-après « la commission administrative ») la restitution en nature de leur immeuble sis au n o 169. Ils faisaient valoir que le tribunal de première instance de Ploiești, dans son jugement définitif du 7 janvier 1993, avait jugé que l’État n’avait pas de titre légal de propriété sur ledit immeuble et estimaient qu’ils étaient dès lors en droit de se voir réintégrés dans leur droit de propriété.

Par une décision du 26 mai 1997, la commission administrative fit droit à leur demande et ordonna la restitution aux requérants de l’immeuble.

Selon les informations dont dispose la Cour, la mise en possession effective des requérants sur cet immeuble eut lieu le 1 er octobre 1997. 2. Pour l’immeuble sis au n o 120 a) Action en restitution de propriété fondée sur la loi n o 112/1995

A une date non précisée, les requérants demandèrent auprès de la commission administrative la restitution en nature de leur immeuble sis au n o 120. Ils faisaient valoir que le tribunal de première instance de Ploiești, dans son jugement définitif du 7 janvier 1993, avait jugé que l’État n’avait pas de titre légal de propriété sur ledit immeuble et estimaient qu’ils étaient dès lors en droit de se voir réintégrés dans leur droit de propriété.

Par décision du 1 er avril 1998, la commission administrative accorda aux requérants un dédommagement d’un montant de 139 357 731 lei pour la partie de leur immeuble située à l’étage, pour la mansarde et le terrain y afférent. Elle ne leur octroya aucun dédommagement pour le reste de l’immeuble, à savoir pour la partie de l’immeuble située au rez-de-chaussée et le terrain y afférent, que des tiers utilisaient comme espace commercial.

Les requérants contestèrent cette décision devant le tribunal de première instance de Ploiești.

Le 27 mars 2002, le tribunal constata que l’action des requérants était périmée, en vertu de l’article 248 du Code de procédure civile, de sorte que la décision de la commission administrative du 1 er avril 1998 devint ainsi définitive.

Il ne résulte pas des informations dont dispose la Cour que les requérants auraient encaissé les dédommagements octroyés par ladite décision. b) Action en revendication immobilière

En 1999, les requérants introduisirent devant le tribunal de première instance de Ploiești une nouvelle action en revendication de l’immeuble sis au n o 120.

Par jugement du 9 juin 1999, le tribunal estima que leur demande était irrecevable, dès lors que la commission administrative avait déjà rendu sa décision du 1 er avril 1998.

L’appel formé par les requérants contre ledit jugement fut rejeté par une décision du tribunal départemental de Prahova du 2 décembre 1999, qui confirma le fait que, les requérants ayant préalablement choisi la voie prévue par la loi n o 112/1995, ils ne pouvaient plus se prévaloir d’une action en revendication immobilière fondée sur le droit commun.

Le recours des requérants fut rejeté par une décision de la cour d’appel de Ploiești du 11 avril 2000, qui confirma la motivation des tribunaux inférieurs. II.

Les requérants invitent la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Ils font valoir qu’ils ont été privés de la propriété de leurs biens pendant plusieurs années et qu’à l’heure actuelle, ils ne se sont toujours pas vu restituer l’immeuble sis au n o 120. Ils soulignent aussi qu’ils n’ont jamais voulu se séparer du bien en question en acceptant des indemnités, et qu’en tout état de cause le montant des indemnités offertes est dérisoire au regard de la valeur du bien.

La Cour relève que le Gouvernement réitère en fait l’exception qui a déjà été examiné par la Cour et rejetée par sa décision sur la recevabilité du 6 juin 2000. La Cour ne décèle aucun élément nouveau susceptible de justifier le réexamen de cette exception. En effet, elle relève qu’à ce jour, les requérants ne se sont pas vu restituer l’immeuble sis au n o 120, ni ne se sont vu octroyer une indemnité reflétant la valeur de l’ensemble de l’immeuble. Pour ce qui est de l’immeuble sis au n o 169, la Cour note que les requérants, qui se sont trouvés privés de leur bien du 24 novembre 1995 (date de l’arrêt de la Cour suprême de Justice) au 26 mai 1997 (date de la décision administrative de restitution), ont incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1, préjudice qui, jusqu’à présent, n’a nullement été réparé ( cf. Boc c. Roumanie , n o 33353/96, § 34, arrêt du 17 décembre 2002, non publié). Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants peuvent encore se prétendre victimes d’une violation de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention. Elle estime, cependant, que la raison sur laquelle le Gouvernement fonde cette exception de recevabilité constitue en l’occurrence un aspect déterminant pour établir l’étendue du préjudice effectivement subi par les requérants et, à ce titre, il convient d’en tenir compte sur le terrain de l’article 41 de la Convention.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement. II. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole N o 1 à la Convention

Les requérants se plaignent que l’arrêt du 24 novembre 1995 de la Cour suprême de Justice a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Les requérants estiment que l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 24 novembre 1995 jugeant que leurs immeubles appartenaient à l’État et annulant le jugement définitif du 7 janvier 1993, a constitué une privation de leur droit au respect de leurs biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique.

Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété des requérants pour ce qui est de leur immeuble sis au n o 120, s’agissant d’une situation de fait semblable à celle de l’affaire Brumărescu précitée. Le Gouvernement souligne cependant que la commission administrative a octroyé aux requérants un dédommagement pour une partie de cet immeuble.

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur les biens immobiliers litigieux avait été établi par un jugement définitif du 7 janvier 1993 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. Les requérants avaient donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt du 24 novembre 1995 de la Cour suprême de Justice a annulé le jugement définitif du 7 janvier 1993 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’État. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu . La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de Justice du 24 novembre 1995 a eu pour effet de priver les requérants de leurs biens, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. De surcroît, pour ce qui est du bien immobilier sis au n o 169, la Cour relève que les requérants ont été privés d’un titre de propriété du 24 novembre 1995 (date de l’arrêt de la Cour suprême de Justice) au 26 mai 1997 (date de la décision administrative de restitution), sans qu’ils perçoivent de dédommagement. Enfin, s’agissant du bien immobilier sis au n o 120, la Cour relève que les requérants s’en trouvent privés depuis maintenant plus de sept ans, sans avoir perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de l’ensemble de celui-ci. La Cour ne saurait ignorer, à cet égard, les efforts déployés par eux pour en recouvrer la propriété, qui sont, à ce jour, demeurés vains, en particulier les démarches entreprises par les requérants ayant trait aux procédures en restitution et en revendication dudit immeuble ( cf. supra , §§ 20-28).

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété a servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que les requérants ont supporté et, s’agissant de l’immeuble sis au n o 120, continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. III. Sur l’application de l’article 41 de la Convention

Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

Les requérants sollicitent une somme correspondant à la valeur de marché de leur bien immobilier sis au n o 120, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour, 1 194 millions de lei roumains (ROL) représentant la valeur de la maison et 333 millions ROL représentant la valeur du terrain afférent. Ils sollicitent en outre le versement de 1 500 millions ROL au titre du manque à gagner pour ledit immeuble à compter de 1991, une pénalité de 250 millions ROL et 500 millions ROL à titre de dommages et intérêts. Pour l’immeuble sis au n o 169, les requérants demandent la réparation du préjudice découlant des dépenses actualisées encourues avec l’expulsion des occupants dudit immeuble ( cf. supra § 13), qu’ils estiment à 104 750 000 ROL, ainsi que des « dommages comminatoires », qu’ils estiment à 300 millions ROL.

Le Gouvernement soutient en premier lieu que la valeur de l’immeuble sis au n o 120 est, selon un rapport d’expertise produit devant la Cour, de 1 374 225 106 ROL, dont 375 495 106 ROL représentant la valeur du terrain et 998 730 000 ROL représentant la valeur marchande de la construction, moins le surplus de valeur enregistré par améliorations réalisées par les divers occupants de l’immeuble à compter du jour de la nationalisation. Le Gouvernement prie la Cour de rejeter les prétentions des requérants concernant l’octroi des dommages et intérêts et de dommages comminatoires, s’agissant des demandes vagues et sans aucun fondement. Pour ce qui est des dépenses effectuées avec l’expulsion des occupants de l’immeuble sis au n o 169, le Gouvernement fait valoir que l’évacuation en cause a été effectuée à la suite du jugement du 7 janvier 1993 du tribunal de première instance de Ploiești, reconnaissant le droit de propriété des requérants. En conséquence, il n’y aurait, de l’avis du Gouvernement, aucun lien de causalité entre les préjudices allégués par les requérants et l’arrêt de la Cour suprême accueillant le recours en annulation. Le Gouvernement souligne à cet égard que personne d’autre n’a été logé dans l’immeuble litigieux à la place des tiers évacués et que les requérants ont continué, après l’arrêt de la Cour suprême, d’en occuper une partie.

S’agissant du bien immobilier sis au n o 120, la Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Ploiești du 7 janvier 1993, placerait les requérants, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien immobilier sis au n o 120, dont il faudra déduire, le cas échéant, les sommes déjà versées aux requérants à la suite de la procédure fondée sur la loi n o 112/1995.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l’écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la maison sise au n o 120 et du terrain y afférent à 44 000 EUR. Le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer aux requérants s’élèverait ainsi à 44 000 EUR, à minorer, le cas échéant, des sommes déjà versées aux requérants à la suite de la procédure fondée sur la loi n o 112/1995.

Pour ce qui est de l’immeuble sis au n o 169, la Cour note que les requérants, qui se sont trouvés privés de leur bien du 24 novembre 1995 (date de l’arrêt de la Cour suprême de Justice) au 26 mai 1997 (date de la décision administrative de restitution), ont incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, pour la privation de propriété subie, et compte tenu aussi de la jouissance de facto , par les requérants, d’une partie dudit immeuble ( cf . supra , § 16), la Cour, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, estime qu’il y a lieu d’allouer conjointement aux requérants 2 000 EUR.

Pour ce qui est des préjudices allégués par les requérants en raison des dépenses effectuées avec l’expulsion des occupants de leurs immeubles, la Cour note qu’elle n’a pas été saisie d’un tel grief. Elle relève, en tout état de cause, qu’aucun lien direct n’existe entre, d’une part, la privation de propriété subie par les requérants par l’arrêt de la Cour suprême de Justice, qui est constitutive, en l’espèce, d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir supra , §§ 37 ‑ 40) et, d’autre part, les préjudices allégués par les requérants au titre de dépenses effectuées avec l’expulsion des occupants de leurs immeubles. Par conséquent, la Cour ne saurait accorder de satisfaction équitable de ce chef. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, l’immeuble sis au n o 120 ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les mêmes trois mois, 44 000 EUR (quarante-quatre mille euros) pour dommage matériel au titre de la privation de propriété concernant l’immeuble sis au n o 120 ; c) que le montant indiqué sous 3 b) est à minorer, le cas échéant, des sommes qui auraient déjà été versées aux requérants à la suite de la procédure fondée sur la loi n o 112/1995 ; 4. Dit que l ’ État défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 2 000 EUR (deux mille euros) pour le dommage matériel au titre de la privation de propriété concernant l’immeuble sis au n o 169 ; 5. Dit a) que les montants indiqués sous 3 b) et 4 seront à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 3 b) et 4 seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 février 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière de section Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante de M me Mularoni. J.P.C. S.D.