Gheorghiu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31678/96) îndreptată împotriva României și formulată de doi cetățeni ai acestui Stat, Teodor Gheorghiu și Dinu-Ioan Gheorghiu („reclamanții"), la Comisie în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul Justiției.

Reclamanții susțineau în particular că refuzul Curții Supreme de Justiție, din 9 noiembrie 1995, de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contraru articolului 6 din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau că sentința Curții Supreme a avut ca efect adâncirea atentării asupra dreptului lor la respect pentru bunurile lor, așa cum se recunoaște prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Curtea a declarat cererea admisibilă pe 30 mai 2000.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secții reorganizate (articolul 52 § 1).

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus note scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).

În 1992, reclamanții, în calitate de moștenitori, au citat în fața tribunalului de primă instanță din Brașov societatea de stat R. care administrează locuințele de stat, solicitând tribunalului să constate nulitatea procesului-verbal nr. 982/1974 prin care imobilul care aparținuse mamei lor, C.G., devenise proprietate de stat, precum și restituirea imobilului.

Prin sentință din 5 octombrie 1992, tribunalul a constatat că pe 15 ianuarie 1974, societatea de stat R. întocmise un proces-verbal constatând că în aplicarea decretelor nr. 218/1960 și 716/1966, instituind un termen special de prescripție de doi ani pentru bunurile pe care statul socialist le-a însuși, statul devenise proprietar al imobilului aparținând mamei reclamanților. Tribunalul a subliniat că conform articolelor 1847 și 1851 din Codul civil, constituind dreptul comun în materie de prescripție, posesia trebuia să fie, în scopul prescripției, pașnică. Or, statul a luat posesia casei lui C.G. folosind mijloace violente și a menținut această posesie prin violență. Tribunalul a judecat că posesia nu fusese pașnică și că dispozițiile decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 nu se aplică în cauza de specie. Prin urmare, a admis acțiunea reclamanților, a anulat procesul-verbal nr. 982/1974 și a ordonat restituirea imobilului. Această sentință a devenit definitivă în absenţa oricărui recurs.

La o dată neprecizată, procurorul general al României, invocând articolul 330 din codul de procedură civilă, introdus de legea nr. 59/1993, a introdus în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva sentinței din 5 octombrie 1992, pe motiv că judecătorii depășiseră competențele lor examinând legalitatea aplicării decretelor nr. 218/1960 și 712/1966.

Prin sentință din 9 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul însuși bunul imobil în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și a reamintit că aplicarea acestor decrete nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Curtea Supremă a estimat că tribunalul de primă instanță nu putea pronunța sentința constatând că reclamanții erau adevărații proprietari ai casei decât modificând decretele sus menționate și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și empiétant asupra celor ale puterii legislative. Curtea Supremă a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a judecat că în cauza de specie reclamanții nu aduceau dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul demonstrase că titlul său se baza pe decretele sus menționate. Curtea Supremă a încheiat că, în orice caz, ar trebui ca noile legi să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul le-a însuși abuziv.

După promulgarea legii nr. 112/1995, statul a vândut mai mulți locatari ai imobilului litigios.

La o dată neprecizată, reclamanții au introdus în fața tribunalului de primă instanță din Brașov o acțiune în revendicare a imobilului lor împotriva Consilului local Brașov și a societății administrând locuințele de stat, solicitând de asemenea anularea contractelor de vânzare încheiate de aceasta cu locatarii. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este încă în curs în fața tribunalului de primă instanță.

Curtea observă că Guvernul reiterează de fapt excepțiile care au fost deja examinate de Curtea și respinse prin decizia sa asupra admisibilității din 30 mai 2000. Curtea nu constată niciun element nou care ar putea justifica reexaminarea acestor excepții. De fapt, ea observă că reclamanții nu au obținut o reparare adecvată a încălcării susținute, pentru că nu și-au redobândit încă imobilul în cauză, nici nu li s-a acordat o indemnizație pentru acesta.

Curtea respinge, prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului.

Potrivit reclamanților, sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție, care dispune: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

În memoriul lor, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la proces, în încălcare a articolului 6 din Convenție. Reclamanții susțin, de asemenea, că legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatoare doar pentru naționalizări „pe titlu", deci nu pot beneficia de acestea. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice cale de atac pentru a face soluționar litigiul lor, deoarece nu mai dispun de calea judiciară pentru a-și recupera bunul. Reclamanții consideră, de asemenea, că a existat o atentare la echitatea procedurii în fața Curții Supreme de Justiție datorită aplicării retroactive, de către aceasta, a legii nr. 59/1993. Ei susțin, în acest sens, că drepturile irevocabil dobândite în cursul unei proceduri judiciare terminate pe 5 octombrie 1992 au fost afectate de o sentință pronunțată pe 9 noiembrie 1995.

Potrivit Guvernului, sentința Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în aplicarea articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei sentințe definitive atunci când instanțele inferioare depășesc atribuțiile specifice puterii judiciare. Guvernul consideră că reclamanții nu au fost în niciun fel împiedicați de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a face soluționar contestația lor, ci au fost direcționați spre o altă cale de atac. Guvernul susține că legea nr. 112/1995, intrate în vigoare pe 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist.

Curtea trebuie, deci, să cerceteze dacă sentința din 9 noiembrie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu sus citată (§§ 61-62), ea concluzionase la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei sentințe definitive era contrară principiului securității juridice. Ea concluzionase, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigii ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încălca articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea estimează că nimic în cauza de specie nu permite să se distingă din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea estimează că prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă privind recursul în anulare, așa cum era redactat la época faptelor, Curtea Supremă de Justiție a nerespectator prin decizia sa din 9 noiembrie 1995 principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Mai mult, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților din competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.

Având în vedere considerațiile care preced, Curtea nu consideră necesar să se concentreze pe grieful derivat din articolul 6 § 1 din Convenție privind aplicarea presupu rătroactivă de către Curtea Supremă de Justiție a legii nr. 59/1993. B. Privitor la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanții se plânge că sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect adâncirea atentării asupra dreptului lor la respect pentru bunurile lor, așa cum se recunoaște la articolul 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Reclamanții estimează că sentința Curții Supreme a avut ca efect să-i priveze de proprietatea lor abuziv. În primul rând, sentința aceasta nu a urmărit un scop de utilitate publică, pentru că instanțele inferioare nu aveau empiétant asupra domeniului legislativ, ci au doar soluționat o contestație civilă în revendicare. Mai mult, reclamanții susțin că afirmația Guvernului potrivit căreia sentința Curții Supreme urmărea un scop de utilitate publică este contrară realității pentru că, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toți recurșii în anulare formați anterior în cauze asemănătoare. În sfârșit, reclamanții estimează că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că s-au văzut priviți de proprietate fără să le fie acordată o indemnizație. Mai mult, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unor terți mai mulți locatari care făceau parte din imobilul lor.

Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o atentare la dreptul de proprietate al reclamanților. El estimează că atentarea menționată trebuie examinată la lumina primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit Guvernului, sentința Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, și anume respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în stat, în speță putere judiciară și legislativă. Cât privește proporționalitatea atentării, Guvernul estimează că sentința Curții Supreme de Justiție constituia singurul mijloc de a atinge obiectivul sus menționat. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții c. Irlanda (sentința din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), Guvernul estimează că reclamanții nu ar putea pretinde o măsură de redresare oarecare în favoarea lor.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o sentință definitivă din 5 august 1992 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanții aveau deci un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea sentința Brumărescu, § 70).

Curtea constată apoi că sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 5 august 1992 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin analoagă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu sus citată. Curtea estimează deci că sentința Curții Supreme a avut ca efect să priveze reclamanții de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea sentința Brumărescu, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel creată. Mai mult, Curtea constată că reclamanții, care se află în prezent încă priviți de proprietatea bunului lor, nu au perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia, eforturile depuse de ei pentru a-și redobândi dreptul de proprietate rămânând până în prezent în van.

În aceste condiții, chiar presupunând că se putea dovedi că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că echilibrul echitabil a fost rupt și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o povară specială și excesivă.

Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. C. Privitor la aplicarea articolului 41 din Convenție

Potrivit articolului 41 din Convenție: „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante permite doar o ștergere imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă." 1. Daune materiale

Ca cerere principală, reclamanții solicită restituirea bunului litigios. Ei intenționează să primească, în caz de nerestitutie, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, și anume, potrivit raportului de expertiză depus de ei la Curtea, 483.774 dolari americani (USD), respectiv 510.073,85 euro (EUR). Ei solicită, de asemenea, o indemnizație de 150.000 USD, respectiv 158.154,59 EUR, pentru valoarea chiriilor pe care ar fi putut-o percepe de la naționalizarea imobilului lor.

Guvernul susține mai întâi că acordarea unei sume cu titlu de daune materiale ar fi nedreaptă, deoarece reclamanții pot continua să revendice cu succes casa lor în fața instanțelor interne. În orice caz, Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată este de 146.357 USD, respectiv 154.313,54 EUR, reprezentând, potrivit opiunii unui expert pe care a adus-o la cunoștința Curții, valoarea de piață a casei litigioase minus valoarea ultimului etaj, care, potrivit Guvernului, a fost construite de stat.

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de specie, că restituirea bunului litigios, așa cum ordonată de sentința definitivă a tribunalului de primă instanță Brașov din 5 august 1992, ar plasa reclamanții pe cât se poate în o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi, dacă exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerespectate.

În caz de nerealizare de către Statul pârât a unei asemenea restituții într-un termen de trei luni de la data la care prezenta sentință va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.

Cât privește determinarea cuantumului acestei indemnizații, Curtea constată decalajul important care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părțile litigioase.

Având în vedere informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la Brașov, Curtea estimează că valoarea vânzabilă actuală a casei și a terenului aferent se ridică la 200.000 EUR. Curtea constată, de asemenea, că prin sentința definitivă din 5 august 1992, reclamanții i s-a ordonat restituirea întregului bun, inclusiv ultimul etaj. Din acest motiv, ea estimează că cuantumul indemnizațiilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamanților s-ar ridica, prin urmare, la 200.000 EUR, și anume valoarea totală a imobilului. 2. Daune morale

Reclamanții solicită, de asemenea, 100.000 USD, respectiv 105.436,39 EUR, pentru prejudiciul moral suferit datorită suferinței pe care li-o cauzase Curtea Supremă de Justiție pe 9 noiembrie 1995, prin a-i priva din nou de bunul lor, după ce reușiseră în 1992 să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste după patruzeci de ani.

Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că niciun prejudiciu moral nu a fost dovedit și, deci, nu poate fi reținut. El susține, de asemenea, că atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, constatarea aceasta poate constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat intervenții grave în drepturile reclamanților la respect pentru bunul lor, la proces și la un proces echitabil, pentru care suma de 17.000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. 3. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită rambursarea a 5.000 USD, respectiv 5.271,82 EUR, pentru cheltuielile procedurilor interne legate de eforturile lor de a se vedea reintegrate în dreptul lor de proprietate, inclusiv onorariile avocaților, deplasările și corespondența.

Guvernul consideră această sumă ca fiind excesivă.

Curtea constată că doar o parte din cheltuielile și costurile reclamate au fost efectiv și necesar suportate și sunt de un cuantum rezonabil. În aceste condiții, ea decide să aloce reclamanților 2.500 EUR. 4. Dobânzi cuvenite

Curtea decide ca să fie bazată rata dobânzii cuvenite pe rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la instanță; 4. Declară că nu este necesar să se examineze grieful derivat din articolul 6 § 1 din Convenție din cauza aplicării presupu rătroactive, de către Curtea Supremă de Justiție, a legii nr. 59/1993; 5. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 6. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data la care sentința va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, casa litigioasă și terenul pe care se află; b) că în caz de nerestitutie, Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în aceiași trei luni, 200.000 EUR (două sute de mii de euro), pentru daune materiale; c) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 17.000 EUR (șaptesprezece mii de euro) pentru daune morale; d) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 2.500 EUR (doi mii cinci sute de euro), pentru cheltuieli și costuri; e) că sumele menționate sub (b), (c) și (d) vor fi convertite în lei români la cursul aplicabil la data reglementării; f) că sumele indicate mai sus vor fi majorate cu o dobândă simplă cu o rată anuală echivalentă cu rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale, de la expirarea termenului menționat și până la plată; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 17 decembrie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31678/96) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Theodor Gheorghiu et M. Dinu-Ioan Gheorghiu (« les requérants ») avaient saisi la Commission en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. Tarcea, du ministère de la Justice.

Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice, le 9 novembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 de la Convention. En outre, les requérants se plaignaient que l’arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

La Cour a déclaré la requête recevable le 30 mai 2000.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1992, les requérants, en qualité d’héritiers, assignèrent devant le tribunal de première instance de Brașov la société d’Etat R. administrant les logements d’Etat, demandant à ce que le tribunal constate la nullité du procès-verbal n o 982/1974 par lequel l’immeuble ayant appartenu à leur mère, C.G., était devenue propriété d’Etat, ainsi que la restitution de l’immeuble.

Par jugement du 5 octobre 1992, le tribunal constata que, le 15 janvier 1974, la société d’Etat R. avait dressé un procès-verbal constatant qu’en application des décrets n os . 218/1960 et 716/1966, instituant un délai spécial de prescription de deux ans pour les biens que l’Etat socialiste s’était approprié, l’Etat était devenu propriétaire de l’immeuble appartenant à la mère des requérants. Le tribunal souligna que, selon les articles 1847 et 1851 du Code civil, constituant le droit commun en matière de prescription, la possession devait être, aux fins de prescription, paisible. Or, l’Etat avait pris possession de la maison de C.G. en employant des moyens violents et il avait conservé cette possession par la violence. Le tribunal jugea que la possession n’avait pas été paisible et que les dispositions des décrets n os 218/1960 et 712/1966 ne s’appliquaient pas en l’espèce. Par conséquent, il accueillit l’action des requérants, annula le procès-verbal n o 982/1974 et ordonna la restitution de l’immeuble. Ce jugement devint définitif en l’absence de recours.

A une date non précisée, le procureur général de Roumanie, s’appuyant sur l’article 330 du code de procédure civile, introduit par la loi n o 59/1993, forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 5 octobre 1992, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application des décr ets n os 218/1960 et 712/1966.

Par arrêt du 9 novembre 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement et rejeta l’action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’Etat s’était approprié le bien immobilier en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966 et rappela que l’application de ces décrets ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux. Par conséquent, la Cour suprême estima que le tribunal de première instance n’avait pu rendre son jugement constatant que les requérants étaient les véritables propriétaires de la maison qu’en modifiant les décrets susmentionnés et, dès lors, en outrepassant ses attributions et en empiétant sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême confirma le droit des anciens propriétaires d’introduire des actions en revendication, mais jugea qu’en l’espèce, les requérants n’avaient pas apporté la preuve de leur droit de propriété, tandis que l’Etat avait démontré que son titre était fondé sur les décrets susmentionnés. La Cour suprême conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était approprié abusivement.

Après la promulgation de la loi n o 112/1995, l’Etat a vendu plusieurs appartements de l’immeuble litigieux aux locataires.

A une date non précisée, les requérants introduisirent devant le tribunal de première instance de Brașov une action en revendication de leur immeuble à l’encontre du Conseil local de Brașov et de la société administrant les logements de l’Etat, demandant également l’annulation des contrats de vente conclus par celle-ci avec les locataires. Selon les informations dont dispose la Cour, cette procédure est toujours pendante devant le tribunal de première instance. II.

La Cour note que le Gouvernement réitère en fait les exceptions qui ont déjà été examinées par la Cour et rejetées par sa décision sur la recevabilité du 30 mai 2000. La Cour ne décèle aucun élément nouveau, susceptible de justifier le réexamen de ces exceptions. En effet, elle relève que les requérants n’ont pas obtenu un redressement adéquat de la violation alléguée, car ils ne se sont toujours pas vu restituer l’immeuble en cause, ni octroyer d’indemnisation pour celui-ci.

La Cour rejette, par conséquent, les exceptions préliminaires du Gouvernement. II.

D’après les requérants, l’arrêt du 9 novembre 1995 de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Dans leur mémoire, les requérants font valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence de se prononcer sur la validité d’un titre de propriété, équivaut à nier le droit à un tribunal, en violation de l’article 6 de la Convention. Les requérants font en outre valoir que la loi n o 112/1995 du 23 novembre 1995 prévoit des mesures réparatrices seulement pour les nationalisations « sur titre », de sorte qu’ils ne peuvent pas en bénéficier. Ainsi, la Cour suprême de justice les a privés de tout recours pour faire trancher leur litige, puisqu’ils ne disposent plus de la voie judiciaire pour récupérer leur bien. Les requérants estiment en outre qu’il y a eu atteinte à l’équité de la procédure devant la Cour suprême de justice du fait de l’application rétroactive, par cette dernière, de la loi n o 59/1993. Ils font valoir à cet égard que les droits irrévocablement acquis au cours d’une procédure judiciaire terminée au 5 octobre 1992 ont été affectés par un arrêt rendu le 5 novembre 1995.

Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de Justice a été rendu en application de l’article 330 du Code de procédure civile, lequel permet d’annuler un jugement définitif lorsque les tribunaux inférieurs ont outrepassé leurs attributions spécifiques au pouvoir judiciaire. Le Gouvernement estime que les requérants n’ont nullement été empêchés par la Cour suprême de justice de s’adresser à un tribunal pour faire trancher leur contestation, mais ont été dirigés vers une autre voie de recours. Le Gouvernement fait valoir que la loi n o 112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996 est destinée précisément à réparer les abus commis par l’ancien régime communiste.

La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 9 novembre 1995 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle avait conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle avait également conclu que le refus de la Cour suprême de Justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges comme dans la présente affaire, portant sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu . Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, ainsi qu’il était rédigé à l’époque des faits, la Cour suprême de Justice a méconnu par sa décision du 9 novembre 1995 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit des requérants à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de Justice de l’action en revendication des requérants de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention portant sur l’application prétendument rétroactive par la Cour suprême de Justice de la loi n o 59/1993. B. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention

Les requérants se plaignent que l’arrêt du 9 novembre 1995 de la Cour suprême de Justice a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Les requérants estiment que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de les priver de leur propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, les requérants font valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité car, en 1998, le procureur général de la République a retiré tous les recours en annulation formés auparavant dans des affaires semblables. Enfin, les requérants estiment qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1, car ils se sont vu priver de leur propriété sans qu’une indemnité leur soit accordée. De plus, en application de la loi n o 112 du 23 novembre 1995, l’Etat a vendu à des tiers quelques appartements faisant partie de leur immeuble.

Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété des requérants. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (arrêt du 29 novembre 1991, série A n o 222), le Gouvernement estime que le requérants ne sauraient exiger une mesure de redressement quelconque en leur faveur.

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur le bien en litige avait été établi par un jugement définitif du 5 août 1992 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. Les requérants avaient donc un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt du 9 novembre 1995 de la Cour suprême de Justice a annulé le jugement définitif du 5 août 1992 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de priver les requérants de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir l’arrêt Brumărescu , §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que les requérants, qui se trouvent actuellement toujours privés de la propriété de leur bien, n’ont pas perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, les efforts déployés par eux pour en recouvrer la propriété étant à ce jour demeurés vains.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que les requérants ont supporté et continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. C. Sur l’application de l’article 41 de la Convention

Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » 1. Dommage matériel

A titre principal, les requérants sollicitent la restitution du bien litigieux. Ils entendent recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de leur bien, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis par eux à la Cour, 483 774 dollars américains (USD), soit 510 073,85 euros (EUR). Ils demandent aussi une indemnisation de 150 000 USD, soit 158 154,59 EUR, pour la valeur des loyers qu’ils auraient pu recevoir depuis la nationalisation de leur immeuble.

Le Gouvernement soutient en premier lieu que l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel serait injuste, puisque les requérants peuvent toujours revendiquer avec succès leur maison devant les juridictions internes. En tous les cas, le Gouvernement estime que le montant maximum qui pourrait être octroyé est de 146 357 USD, soit 154 313,54 EUR, représentant, selon l’opinion d’un expert qu’il a porté à la connaissance de la Cour, la valeur marchande de la maison en litige moins la valeur du dernier étage, qui, selon le Gouvernement, a été construit par l’Etat.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Brașov du 5 août 1992, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient, si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour ou le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l’important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Brașov, la Cour estime que la valeur vénale actuelle de la maison et du terrain y afférent s’élève à 200 000 EUR. La Cour relève en outre que, par le jugement définitif du 5 août 1992, les requérants se sont vu restituer l’ensemble du bien, y compris le dernier étage. Pour ce motif, elle estime que le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer aux requérants s’élèverait ainsi à 200 000 EUR, à savoir la valeur totale de l’immeuble. 2. Dommage moral

Les requérants sollicitent aussi 100 000 USD, soit 105 436,39 EUR, pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance que leur aurait infligée la Cour suprême de Justice le 9 novembre 1995, en les privant de leur bien une deuxième fois, après qu’ils eurent réussi en 1992 à mettre un terme à la violation de leur droit par les autorités communistes pendant quarante ans.

Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral n’a pas été prouvé et, donc, il ne saurait être retenu. Il fait valoir aussi que, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, cette constatation peut constituer, par elle-même, une réparation satisfaisante.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits des requérants au respect de leur bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 17 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. 3. Frais et dépens

Les requérants sollicitent le remboursement de 5 000 USD, soit 5 271,82 EUR, pour les frais des procédures internes liées à leurs efforts de se voir réintégrer dans leur droit de propriété, y compris les honoraires d’avocat, les déplacements et la correspondance.

Le Gouvernement considère cette somme comme exagérée.

La Cour constate que seule une partie des frais et dépens réclamés ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable. Dans ces conditions, elle juge approprié d’allouer aux requérants 2 500 EUR. 4. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 4. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’application prétendument rétroactive, par la Cour suprême de Justice, de la loi n o 59/1993 ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 6. Dit a) que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la maison litigieuse et le terrain sur lequel elle est sise ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, 200 000 EUR (deux cent mille euros), pour dommage matériel ; c) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 17 000 EUR (dix-sept mille euros) pour dommage moral ; d) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans le même délai de trois mois, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), pour les frais et dépens ; e) que les sommes indiqués sous (b), (c) et (d) seront à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; f) que les montants indiqués ci-dessus seront à majorer d’un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 décembre 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président