AFFAIRE GHEORGHIU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exceptions préliminaires rejetées (non-épuisement des voies de recours internes, victime);Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du droit d'accés à un tribunal;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 du fait de l'application prétendument rétroactive de la loi;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale
AFFAIRE GHEORGHIU c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
GHEORGHIU c. ROMÂNIA
(Cerere nr. 31678/96)
DECIZIE
STRASBOURG
17 decembrie 2002
DEFINITIVĂ
21/05/2003
Această decizie va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retusări de formă.
În cauza Gheorghiu și alții c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în ședință într-o cameră compusă din:
Dnsii J.-P. Costa, președinte,
L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych,
Doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători,
și Doamna S. Dollé, grefier de secție,
După deliberare în cameră de consiliu pe 26 noiembrie 2002,
Adoptă prezenta decizie, luată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 31678/96) îndreptată împotriva României și formulată de doi cetățeni ai acestui Stat, Teodor Gheorghiu și Dinu-Ioan Gheorghiu („reclamanții"), la Comisie în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna C. Tarcea, din ministerul Justiției.
Reclamanții susțineau în particular că refuzul Curții Supreme de Justiție, din 9 noiembrie 1995, de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contraru articolului 6 din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau că sentința Curții Supreme a avut ca efect adâncirea atentării asupra dreptului lor la respect pentru bunurile lor, așa cum se recunoaște prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.
Curtea a declarat cererea admisibilă pe 30 mai 2000.
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secții reorganizate (articolul 52 § 1).
Atât reclamanții cât și Guvernul au depus note scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
PE FONDUL CAUZEI
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții sunt cetățeni români, al doilea având și cetățenia greacă. S-au născut respectiv în 1931 și 1932. Primul reclamant locuiește la Köln și al doilea la Atena.
În 1992, reclamanții, în calitate de moștenitori, au citat în fața tribunalului de primă instanță din Brașov societatea de stat R. care administrează locuințele de stat, solicitând tribunalului să constate nulitatea procesului-verbal nr. 982/1974 prin care imobilul care aparținuse mamei lor, C.G., devenise proprietate de stat, precum și restituirea imobilului.
Prin sentință din 5 octombrie 1992, tribunalul a constatat că pe 15 ianuarie 1974, societatea de stat R. întocmise un proces-verbal constatând că în aplicarea decretelor nr. 218/1960 și 716/1966, instituind un termen special de prescripție de doi ani pentru bunurile pe care statul socialist le-a însuși, statul devenise proprietar al imobilului aparținând mamei reclamanților. Tribunalul a subliniat că conform articolelor 1847 și 1851 din Codul civil, constituind dreptul comun în materie de prescripție, posesia trebuia să fie, în scopul prescripției, pașnică. Or, statul a luat posesia casei lui C.G. folosind mijloace violente și a menținut această posesie prin violență. Tribunalul a judecat că posesia nu fusese pașnică și că dispozițiile decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 nu se aplică în cauza de specie. Prin urmare, a admis acțiunea reclamanților, a anulat procesul-verbal nr. 982/1974 și a ordonat restituirea imobilului. Această sentință a devenit definitivă în absenţa oricărui recurs.
La o dată neprecizată, procurorul general al României, invocând articolul 330 din codul de procedură civilă, introdus de legea nr. 59/1993, a introdus în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva sentinței din 5 octombrie 1992, pe motiv că judecătorii depășiseră competențele lor examinând legalitatea aplicării decretelor nr. 218/1960 și 712/1966.
Prin sentință din 9 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul însuși bunul imobil în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și a reamintit că aplicarea acestor decrete nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Curtea Supremă a estimat că tribunalul de primă instanță nu putea pronunța sentința constatând că reclamanții erau adevărații proprietari ai casei decât modificând decretele sus menționate și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și empiétant asupra celor ale puterii legislative. Curtea Supremă a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a judecat că în cauza de specie reclamanții nu aduceau dovada dreptului lor de proprietate, în timp ce statul demonstrase că titlul său se baza pe decretele sus menționate. Curtea Supremă a încheiat că, în orice caz, ar trebui ca noile legi să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul le-a însuși abuziv.
După promulgarea legii nr. 112/1995, statul a vândut mai mulți locatari ai imobilului litigios.
La o dată neprecizată, reclamanții au introdus în fața tribunalului de primă instanță din Brașov o acțiune în revendicare a imobilului lor împotriva Consilului local Brașov și a societății administrând locuințele de stat, solicitând de asemenea anularea contractelor de vânzare încheiate de aceasta cu locatarii. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este încă în curs în fața tribunalului de primă instanță.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în sentința Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31‑44, CEDH 1999-VII).
PE DREPT
I. PRIVITOR LA EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
În observațiile depuse după adoptarea deciziei asupra admisibilității, Guvernul ridică excepții privind neepuizarea căilor de atac interne și calitatea de victimă a reclamanților.
Curtea observă că Guvernul reiterează de fapt excepțiile care au fost deja examinate de Curtea și respinse prin decizia sa asupra admisibilității din 30 mai 2000. Curtea nu constată niciun element nou care ar putea justifica reexaminarea acestor excepții. De fapt, ea observă că reclamanții nu au obținut o reparare adecvată a încălcării susținute, pentru că nu și-au redobândit încă imobilul în cauză, nici nu li s-a acordat o indemnizație pentru acesta.
Curtea respinge, prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului.
II. PE FOND
A. Privitor la presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
Potrivit reclamanților, sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție, care dispune: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
În memoriul lor, reclamanții susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la proces, în încălcare a articolului 6 din Convenție. Reclamanții susțin, de asemenea, că legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatoare doar pentru naționalizări „pe titlu", deci nu pot beneficia de acestea. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice cale de atac pentru a face soluționar litigiul lor, deoarece nu mai dispun de calea judiciară pentru a-și recupera bunul. Reclamanții consideră, de asemenea, că a existat o atentare la echitatea procedurii în fața Curții Supreme de Justiție datorită aplicării retroactive, de către aceasta, a legii nr. 59/1993. Ei susțin, în acest sens, că drepturile irevocabil dobândite în cursul unei proceduri judiciare terminate pe 5 octombrie 1992 au fost afectate de o sentință pronunțată pe 9 noiembrie 1995.
Potrivit Guvernului, sentința Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în aplicarea articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei sentințe definitive atunci când instanțele inferioare depășesc atribuțiile specifice puterii judiciare. Guvernul consideră că reclamanții nu au fost în niciun fel împiedicați de Curtea Supremă de Justiție să se adreseze unei instanțe pentru a face soluționar contestația lor, ci au fost direcționați spre o altă cale de atac. Guvernul susține că legea nr. 112/1995, intrate în vigoare pe 29 ianuarie 1996, este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist.
Curtea trebuie, deci, să cerceteze dacă sentința din 9 noiembrie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că în cauza Brumărescu sus citată (§§ 61-62), ea concluzionase la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că anularea unei sentințe definitive era contrară principiului securității juridice. Ea concluzionase, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigii ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încălca articolul 6 § 1 din Convenție.
Curtea estimează că nimic în cauza de specie nu permite să se distingă din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea estimează că prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă privind recursul în anulare, așa cum era redactat la época faptelor, Curtea Supremă de Justiție a nerespectator prin decizia sa din 9 noiembrie 1995 principiul securității raporturilor juridice și, prin urmare, dreptul reclamanților la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Mai mult, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamanților din competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.
Având în vedere considerațiile care preced, Curtea nu consideră necesar să se concentreze pe grieful derivat din articolul 6 § 1 din Convenție privind aplicarea presupu rătroactivă de către Curtea Supremă de Justiție a legii nr. 59/1993.
B. Privitor la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Reclamanții se plânge că sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect adâncirea atentării asupra dreptului lor la respect pentru bunurile lor, așa cum se recunoaște la articolul 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
Reclamanții estimează că sentința Curții Supreme a avut ca efect să-i priveze de proprietatea lor abuziv. În primul rând, sentința aceasta nu a urmărit un scop de utilitate publică, pentru că instanțele inferioare nu aveau empiétant asupra domeniului legislativ, ci au doar soluționat o contestație civilă în revendicare. Mai mult, reclamanții susțin că afirmația Guvernului potrivit căreia sentința Curții Supreme urmărea un scop de utilitate publică este contrară realității pentru că, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toți recurșii în anulare formați anterior în cauze asemănătoare. În sfârșit, reclamanții estimează că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că s-au văzut priviți de proprietate fără să le fie acordată o indemnizație. Mai mult, în aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unor terți mai mulți locatari care făceau parte din imobilul lor.
Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o atentare la dreptul de proprietate al reclamanților. El estimează că atentarea menționată trebuie examinată la lumina primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit Guvernului, sentința Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de utilitate publică, și anume respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în stat, în speță putere judiciară și legislativă. Cât privește proporționalitatea atentării, Guvernul estimează că sentința Curții Supreme de Justiție constituia singurul mijloc de a atinge obiectivul sus menționat. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alții c. Irlanda (sentința din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), Guvernul estimează că reclamanții nu ar putea pretinde o măsură de redresare oarecare în favoarea lor.
Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o sentință definitivă din 5 august 1992 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanții aveau deci un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea sentința Brumărescu, § 70).
Curtea constată apoi că sentința din 9 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 5 august 1992 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin analoagă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu sus citată. Curtea estimează deci că sentința Curții Supreme a avut ca efect să priveze reclamanții de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea sentința Brumărescu, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel creată. Mai mult, Curtea constată că reclamanții, care se află în prezent încă priviți de proprietatea bunului lor, nu au perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia, eforturile depuse de ei pentru a-și redobândi dreptul de proprietate rămânând până în prezent în van.
În aceste condiții, chiar presupunând că se putea dovedi că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că echilibrul echitabil a fost rupt și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o povară specială și excesivă.
Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
C. Privitor la aplicarea articolului 41 din Convenție
Potrivit articolului 41 din Convenție: „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante permite doar o ștergere imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
Daune materiale
Ca cerere principală, reclamanții solicită restituirea bunului litigios. Ei intenționează să primească, în caz de nerestitutie, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, și anume, potrivit raportului de expertiză depus de ei la Curtea, 483.774 dolari americani (USD), respectiv 510.073,85 euro (EUR). Ei solicită, de asemenea, o indemnizație de 150.000 USD, respectiv 158.154,59 EUR, pentru valoarea chiriilor pe care ar fi putut-o percepe de la naționalizarea imobilului lor.
Guvernul susține mai întâi că acordarea unei sume cu titlu de daune materiale ar fi nedreaptă, deoarece reclamanții pot continua să revendice cu succes casa lor în fața instanțelor interne. În orice caz, Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată este de 146.357 USD, respectiv 154.313,54 EUR, reprezentând, potrivit opiunii unui expert pe care a adus-o la cunoștința Curții, valoarea de piață a casei litigioase minus valoarea ultimului etaj, care, potrivit Guvernului, a fost construite de stat.
Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de specie, că restituirea bunului litigios, așa cum ordonată de sentința definitivă a tribunalului de primă instanță Brașov din 5 august 1992, ar plasa reclamanții pe cât se poate în o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi, dacă exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerespectate.
În caz de nerealizare de către Statul pârât a unei asemenea restituții într-un termen de trei luni de la data la care prezenta sentință va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.
Cât privește determinarea cuantumului acestei indemnizații, Curtea constată decalajul important care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părțile litigioase.
Având în vedere informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare la Brașov, Curtea estimează că valoarea vânzabilă actuală a casei și a terenului aferent se ridică la 200.000 EUR. Curtea constată, de asemenea, că prin sentința definitivă din 5 august 1992, reclamanții i s-a ordonat restituirea întregului bun, inclusiv ultimul etaj. Din acest motiv, ea estimează că cuantumul indemnizațiilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamanților s-ar ridica, prin urmare, la 200.000 EUR, și anume valoarea totală a imobilului.
Daune morale
Reclamanții solicită, de asemenea, 100.000 USD, respectiv 105.436,39 EUR, pentru prejudiciul moral suferit datorită suferinței pe care li-o cauzase Curtea Supremă de Justiție pe 9 noiembrie 1995, prin a-i priva din nou de bunul lor, după ce reușiseră în 1992 să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste după patruzeci de ani.
Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că niciun prejudiciu moral nu a fost dovedit și, deci, nu poate fi reținut. El susține, de asemenea, că atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, constatarea aceasta poate constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat intervenții grave în drepturile reclamanților la respect pentru bunul lor, la proces și la un proces echitabil, pentru care suma de 17.000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Cheltuieli și costuri
Reclamanții solicită rambursarea a 5.000 USD, respectiv 5.271,82 EUR, pentru cheltuielile procedurilor interne legate de eforturile lor de a se vedea reintegrate în dreptul lor de proprietate, inclusiv onorariile avocaților, deplasările și corespondența.
Guvernul consideră această sumă ca fiind excesivă.
Curtea constată că doar o parte din cheltuielile și costurile reclamate au fost efectiv și necesar suportate și sunt de un cuantum rezonabil. În aceste condiții, ea decide să aloce reclamanților 2.500 EUR.
Dobânzi cuvenite
Curtea decide ca să fie bazată rata dobânzii cuvenite pe rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului;
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil;
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la instanță;
Declară că nu este necesar să se examineze grieful derivat din articolul 6 § 1 din Convenție din cauza aplicării presupu rătroactive, de către Curtea Supremă de Justiție, a legii nr. 59/1993;
Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data la care sentința va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, casa litigioasă și terenul pe care se află;
b) că în caz de nerestitutie, Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în aceiași trei luni, 200.000 EUR (două sute de mii de euro), pentru daune materiale;
c) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 17.000 EUR (șaptesprezece mii de euro) pentru daune morale;
d) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 2.500 EUR (doi mii cinci sute de euro), pentru cheltuieli și costuri;
e) că sumele menționate sub (b), (c) și (d) vor fi convertite în lei români la cursul aplicabil la data reglementării;
f) că sumele indicate mai sus vor fi majorate cu o dobândă simplă cu o rată anuală echivalentă cu rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale, de la expirarea termenului menționat și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 17 decembrie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefier
Președinte