AFFAIRE TODORESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 (absence d'un procès équitable);Violation de l'art. 6-1 (refus du droit d'accès à un tribunal);Violation de P1-1;Irrecevable sous l'angle de l'art. 8 et P4-2-2;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE TODORESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
TODORESCU c. ROMÂNIA
(Cererea n.
o
40670/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 septembrie 2003
DEFINITIVĂ
30/12/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu condițiile stabilite la articolul
44 §
2 din Convenție. Poate suferi corecturi de formă.
În cauza Todorescu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință în camere constituite din:
Domnii
J.-P.
Costa
,
președintele
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
Doamna
A.
Mularoni
,
judecători
,
și
Domnul
T.L. Early,
grefier adjunct de secțiune
,
După ce au deliberat în cameră de consiliu pe 9 septembrie 2003,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (n.
o
40670/98) adresată României și depusă de doi cetățeni, Ioan Todorescu, de naționalitate română și Letitia Todorescu, de naționalitate austriacă («
reclamații
») la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («
Comisia
») pe 12 septembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Guvernul român («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său, B. Aurescu, din ministerul Afacerilor Externe.
3.
Reclamații susțineau în esență că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, reclamații se plângeau că hotărârea din 1
er
octombrie
1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, consacrat de articolul
1
din Protocolul n.
o
1 la Convenție. Ei invocau, de asemenea, o atingere a dreptului lor la respectarea vieții private, prevăzut de art. 8 din Convenție, deoarece, prin efectul confiscării apartamentului lor, au fost lipsiți de domiciliu în România. Invocau în final încălcarea dreptului lor de circulație garantat de art. 2 din Protocolul 4 la Convenție, confiscarea fiind motivată de refuzul lor de a se întoarce în România.
4.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1
er
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului n.
o
11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n.
o
11).
5.
Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul
52
§
1 din regulament). În cadrul acesteia, camera care urma să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
6.
Pe 1
er
noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).
7.
Atât reclamații, cât și Guvernul au depus memorii cu privire la admisibilitate și fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
8.
Reclamații s-au născut respectiv în 1930 și 1934 și locuiesc la Viena, Austria.
9.
Pe 18 februarie 1975, ca urmare a unui contract de schimb încheiat cu B.T.D și B.C, reclamații au devenit proprietari ai unui apartament cu cinci camere și ai terenului aferent, situat la București.
10.
Pe 9 august 1988, Statul a confiscat imobilul reclamanților, în aplicarea decretului n.
o
223/1974, care prevedea confiscarea bunurilor aparținând persoanelor care, în urma unei plecări în străinătate, nu s-au întors în România în termenele prevăzute.
A.
Prima acțiune de revendicare
11.
În 1992, reclamații au intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva primăriei Bucureștiului și a întreprinderii C, administrator de locuințe de stat. Înaintea tribunalului de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului, invocau că au fost proprietari ai unui apartament situat la București, care a fost confiscat în virtutea decretului n.
o
223/1974, motivul fiind că în 1987, după un ședere în străinătate, nu s-au mai întors în România, deși viza română de ieșire a expirat. Susțineau că decretul n.
o
223/1974 nu era aplicabil în cazul lor, deoarece nu refuzaseră să se întoarcă în România, ci că reclamantul din urmă lucra din 1972 la Viena, ca funcționar al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică.
După ce a acceptat o cerere de intervenție formulată de locatarul apartamentului, C.F, tribunalul a respins acțiunea reclamanților printr-o hotărâre din 25 mai 1993. Tribunalul a considerat că decretul n.
o
223/1974 a fost aplicat legal, deoarece viza lor a expirat pe 31 ianuarie 1987, dar reclamații nu s-au întors în România pentru a-și regulariza situația.
12.
La o dată neprecizată, reclamații au apelat înaintea tribunalului județean al Bucureștiului.
Prin decizie din 18 ianuarie 1994, tribunalul a anulat hotărârea din 23
mai
1993 și a admis acțiunea reclamanților. Tribunalul a constatat că, în virtutea convenției care instituiește Agenția Internațională pentru Energia Atomică, ratificată de România, funcționarii acestui organism nu erau obligați să fie în posesia unei vize de ieșire, având în vedere statutul lor de funcționari ai Națiunilor Unite. De asemenea, tribunalul a considerat că decretul n.
o
223/1974 era contrar articolului 36 al Constituției române din 1965, în vigoare la acea vreme, și articolelor 480 și 481 din Codul civil care protejează dreptul de proprietate. Tribunalul a concluzionat, prin urmare, că confiscarea apartamentului reclamanților era ilegală și a ordonat autorităților să le restituie apartamentul.
13.
Prin hotărâre din 17 iunie 1994, curtea de apel a Bucureștiului a respins o cale de atac formulată de C.F, ca neîntemeiată. Astfel, decizia din 18
ianuarie
1994 a tribunalului județean al Bucureștiului a devenit definitivă.
B.
Recursul în anulare
14.
La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare înaintea Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor examinând legalitatea aplicării decretului n.
o
223/1974.
15.
Prin hotărâre din 1
er
octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a anulat deciziile din 25 mai 1993, 18
ianuarie 1994, 17 iunie 1994 și a respins acțiunea de revendicare a reclamanților. Curtea Supremă a constatat că apartamentul revendicat a devenit proprietate a Statului în aplicarea dispozițiilor decretului n.
o
223/1974. Ea a considerat apoi că instanțele nu erau competente să examineze dacă decretul era sau nu în conformitate cu Constituția din 1965, o asemenea atribuție aparținând exclusiv puterii legislative.
C.
Cererea de restituire în virtutea legii n.
o
112/95
16.
Pe 1
er
noiembrie 1996, apartamentul litigios a fost objeto unui contract de vânzare între Stat și locatarul C.F.
17.
La o dată neprecizată, reclamații au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii n.
o
112/1995 (în continuare «
comisia administrativă
») a Bucureștiului.
18.
Prin decizie administrativă din 22 noiembrie 1999 comisia administrativă a acordat reclamanților o indemnizație pentru bun.
19.
Reclamații au formulat o contestație împotriva acestei decizii înaintea tribunalului de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului, pe motiv că au solicitat restituirea în natură și nu o indemnizație. Ei au solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare încheiat între Stat și locatarul apartamentului.
La ședința din 28 iunie 2000, reprezentantul primăriei Bucureștiului a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a contractului de vânzare.
20.
Prin hotărâre din 28 iunie 2000, tribunalul de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului a admis parțial contestația reclamanților în sensul că a pronunțat anularea deciziei comisiei administrative din 22 noiembrie 1999, acceptând în același timp excepția invocată și respingând cererea de anulare a contractului de vânzare ca inadmisibilă. Tribunalul a considerat că titlul de proprietate al Statului era nul, deoarece încălca Constituția și tratatele internaționale în vigoare la data confiscării imobilului. În consecință, a considerat că Statul nu deținea titlu valabil și că comisia administrativă nu putea acorda indemnizație, deoarece legea n.
o
112/95 se referea doar la imobile dobândite de Stat în virtutea unui titlu valabil.
21.
Primăria Bucureștiului a apelat această hotărâre. Prin decizie din 27 noiembrie 2000, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul ca neîntemeiată.
22.
Prin hotărâre din 29 martie 2001, curtea de apel a Bucureștiului a respins din același motiv calea de atac formulată de primăria Bucureștiului.
Astfel, decizia din 22 noiembrie 1999 a comisiei administrative a rămas fără efecte juridice.
D.
Cererea de restituire în virtutea legii n.
o
10/2001
23.
Conform informațiilor furnizate de Guvern, reclamații au depus, la o dată neprecizată, o cerere de restituire a bunului înaintea comisiei administrative pentru aplicarea legii n.
o
10/2001. Potrivit Guvernului, această cerere nu a fost încă soluționată.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
24.
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea
Brumărescu c. România
([GC], n.
o
28342/95, §§ 31-33, 40-44 CEDH 1999-VII) și hotărârea
Surpaceanu c. România
(n.
o
32260/96, §
31, nepublicată).
25.
art. 30 din legea n.
o
58/1974 (legea sistematizării teritoriului) prevede:
art. 30
«
Achiziționarea de terenuri (
...
) este posibilă doar în virtutea unei moșteniri legale, orice vânzare și achiziție fiind interzise. În cazul în care o construcție este vândută, terenul aferent devine proprietate a Statului (...)
».
26.
Dispozițiile relevante ale decretului n.
o
223/1974 privind confiscarea anumitor imobile sunt următoarele:
Articolul I
« În Republica Socialistă România, imobilele, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoanele fizice care au domiciliul în țară. »
Articolul II
« Cei care au formulat cereri de plecare definitivă din țară în străinătate trebuie să-și alieneze imobilele înainte de data plecării. Alienarea trebuie să fie făcută în favoarea Statului (...). Imobilele aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietate a Statului român fără niciun fel de despăgubire (...) »
PE DREPTURI
I.
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
A.
Cu privire la excepțiile de incompatibilitate
ratione temporis
27.
Potrivit reclamanților, confiscarea apartamentului în virtutea decretului n.
o
223/1974, motivată de imigrația lor în Austria, a afectat libertatea lor de circulație, prevăzută de art. 2
din Protocolul n.
o
4 la Convenție și viața lor privată în sensul articolului 8 § 1 din Convenție, deoarece au rămas fără domiciliu în România.
28.
Potrivit Guvernului, faptele asupra cărora se plâng reclamații s-au petrecut în 1987, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România. El susține că aceste fapte nu pot reprezenta o încălcare continuă a dispozițiilor menționate ale Convenției, deoarece, pe de o parte, reclamații ar fi recuperat imobilul în cauză în iunie 1994, înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România și, pe de altă parte, restricțiile la libertatea lor de circulație s-ar fi încheiat în 1990.
29.
Reclamații nu au prezentat observații pe acest punct.
30.
Curtea constată că reclamații se plângeau că confiscarea bunului lor ar fi dus la încălcarea dreptului lor la circulație liberă și la respectarea domiciliului. Ea reamintește că România a ratificat Convenția pe 20
iunie
1994, în timp ce confiscarea bunului s-a petrecut în 1987.
Prin urmare, plângerile reclamanților se situează în afara competenței
ratione temporis
a Curții (cf.
mutatis mutandis
Oprescu c. România
, n.
o
36039/97, 14 ianuarie 2003, § 36).
31.
Prin urmare, Curtea admite excepția ridicată de Guvern și respinge această parte a cererii în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
B.
Cu privire la caracterul manifestamente neîntemeiată al cererii
32.
Curtea constată că restul cererii nu este manifestamente neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă pentru ce rămâne.
II.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
33.
Potrivit reclamanților, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:
«
Orice persoană are dreptul la o cauză echitabilă (...) pronunțată de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)
»
34.
În memoriul lor, susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare era contrar dreptului la tribunal garantat de Constituția și Codul civil român. De asemenea, consideră că afirmația Curții Supreme de Justiție, conform căreia reclamații nu erau proprietari ai bunului litigios, este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume absența competenței instanțelor judecătorești de a soluționa fondul cauzei.
35.
Guvernul admite că reclamații s-au confruntat cu o refuzare a accesului la tribunal și consideră că jurisprudența creată ca urmare a cauzei
Brumărescu
menționate mai sus se aplică în prezenta cauză. Adaugă că în prezent reclamații se bucură de acces la justiție.
36.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 1
er
octombrie 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
37.
Curtea reamintește că în cauza
Brumărescu
menționate mai sus (§§ 61-62), a concluzionat că există încălcare a articolului 6 § 1 pentru motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului siguranței juridice. De asemenea, a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile care, ca în prezenta cauză, privesc o revendicare imobiliară, a încălcat articolul
6
din Convenție.
38.
Curtea consideră că nimic în cauza de față nu permite să se distingă, din acest punct de vedere, prezenta cauză de cauza
Brumărescu
menționate mai sus.
Prin urmare, Curtea consideră că, în aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă, așa cum era redactat la epoca faptelor, care reglementează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul siguranței relațiilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
39.
De asemenea, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamanților din competența instanțelor judecătorești este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
40.
Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două aspecte.
III.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N.
o
1 LA CONVENȚIE
41.
Reclamații se plâng că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, consacrat de art. 1 din Protocolul n.
o
1, redactat după cum urmează:
«
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu pot fi interpretate ca fiind o încălcare a dreptului pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
42.
Reclamații consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție statuând că imobilul lor aparținea Statului și anulând decizia definitivă din 18 ianuarie 1994, a constituit o privare din dreptul lor la respectarea bunurilor, o privare care nu persecuta un scop de utilitate publică.
43.
Guvernul recunoaște că, pe acest punct, jurisprudența creată ca urmare a cauzei
Brumărescu
menționate mai sus se aplică în prezenta cauză.
44.
Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o decizie definitivă și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamații au putut să se bucure de bun în deplină liniște, ca proprietari legitimi, din 17
iunie
1994 până pe 1 octombrie 1996 (vezi §§ 13 și 15 mai
sus).
Reclamații aveau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul n.
o
1 (vezi
Brumărescu
, citat mai sus, § 70).
45.
Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat o decizie definitivă și a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este fie identică, fie similară cu cea a reclamantului în cauza
Brumărescu
citată mai sus. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea Ioan Todorescu și Letitia Todorescu de bun, în sensul celui de-al doilea enunț al primului paragraf al articolului 1 din Protocolul n.
o
1 (vezi
Brumărescu
, citat mai sus, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel creată.
De altfel, ea constată că reclamații sunt lipsiți de proprietatea bunului de acum mai bine de șase ani, fără a fi perceput o indemnizație care să reflecte valoarea reală a acestuia, și că eforturile depuse de ei pentru a-și recupera proprietatea au rămas fără rezultat până în prezent.
46.
În aceste condiții, chiar și dacă am presupune că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamații au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și ieșită din comun.
47.
Prin urmare, s-a produs și continuă să se producă o încălcare a articolului 1 din Protocolul n.
o
1 la Convenție.
IV.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
48.
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să remedieze doar parțial consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daune materiale
49.
Reclamații solicitează restituirea bunului litigios (un apartament și 40% din terenul aferent). Ei intenționează să primească, de asemenea, 105 000 de dolari americani («
USD
»), adică 88 577 de euro («
EUR
») pentru privarea de proprietate care a durat 15 ani (și anume chirii neplătite), pentru confiscarea bunurilor mobile și pentru prejudiciul moral suferit.
50.
În ceea ce privește terenul aferent, Guvernul consideră că, ca urmare a contractului de schimb (vezi § 9 mai sus), Statul a devenit proprietar al acestuia, în virtutea legii 58/1974. Prin urmare, reclamații aveau doar dreptul de a utiliza acel teren.
Privind valoarea apartamentului, Guvernul consideră că o sumă de 38
633 USD (ca urmare a expertizei pe care a furnizat-o înaintea Curții) ar putea fi acordată în cazul în care reclamații nu obțin restituirea bunului. El susține că Convenția nu prevede despăgubiri pentru întreaga valoare de piață a bunului.
În cele din urmă, cu privire la cererea privind contravaloare chirii neplătite, Guvernul se referă la cauza
Brumărescu
citată mai sus și susține că încălcarea dreptului de proprietate se datorează hotărârii Curții Supreme de Justiție și nu unui eveniment anterior. Prin urmare, potrivit Guvernului, data din care reclamații pot solicita despăgubiri pentru chirie este 1
er
octombrie 1996. Pentru suma indemnizației, Guvernul se referă la dispozițiile legale privind chiriile, în vigoare la acea epocă (legea n.
o
17/1994). Pentru perioada scursă între 1996 și 2002, Guvernul estimează valoarea chiriilor la 2344 USD, adică 1977 EUR.
Privind bunurile mobile confiscate în 1987, Guvernul susține că privarea de proprietate trebuie analizată în raport cu hotărârea Curții Supreme de Justiție și nu la o dată anterioară, care se situează în afara competenței
ratione temporis
a Curții.
51.
Curtea consideră, în circumstanțele cauzei de față, că restituirea bunului litigios, așa cum a fost ordonat de hotărârea definitivă a tribunalului județean al Bucureștiului din 18 ianuarie 1994 ar plasa reclamații, în măsura posibilului, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul n.
o
1 nu ar fi fost încălcate.
52.
Dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să verseze reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.
53.
Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea vânzării actuală a apartamentului la 50 000 EUR.
54.
Privind sumele solicitate cu titlu de chirii neplătite, Curtea nu poate aloca o sumă pe această bază, ținând seama de faptul că a ordonat, ca reparație cu titlul articolului 41 din Convenție, restituirea bunului, dar ar putea ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamații la remedializarea prejudiciului moral (cf.
mutatis mutandis Popa c. România
, n.
o
31172/96, § 55).
55.
Privind prejudiciile invocate de reclamații din cauza pierderii bunurilor lor mobile situate în imobil la momentul confiscării, Curtea constată că nu a fost sesizată de o asemenea plângere. În consecință, Curtea nu poate acorda satisfacție echitabilă pe această bază (cf.
mutatis mutandis
Grigore c. România,
n.
o
31736/96, 11 februarie 2003, §
39).
B.
Daune morale
56.
Reclamații solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinței care le-a fost cauzate de Curtea Supremă de Justiție, prin a-i priva pentru a doua oară de bun, după ce ei reușiseră, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de autorități comuniste. Din observațiile suplimentare depuse de reclamații pe 27 mai 2002, reiese că această reparare este inclusă în suma de 105 000 USD pe care o revendică (§49 mai sus).
57.
Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.
58.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la ingeri grave în drepturile Letiției Todorescu și Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 5 000 EUR, în solidar, ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C.
Dobânzi de întârziere
59.
Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
1.
Admite
excepțiile
ratione temporis
ale Guvernului privind plângerile tirate de art. 2 din Protocolul n.
o
4 la Convenție și art. 8
din Convenție și
declară
aceste plângeri inadmisibile
;
2.
Declară
cererea admisibilă pentru ce rămâne
;
3.
Constată
că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție datorată absenței unui proces echitabil
;
4.
Constată
că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal
;
5.
Constată
că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul n.
o
1 la Convenție
;
6.
Constată
că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, apartamentul litigios
;
7.
Constată
că, în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verseze în solidar reclamanților, în același termen de trei luni
50 000 EUR (cincizeci de mii de euro) pentru daune materiale
;
8.
Constată
că Statul pârât trebuie să verseze în solidar reclamanților, în același termen de trei luni, 5
000
EUR (cinci
mii
de euro) pentru daune morale ;
9.
Constată
că aceste sume vor fi convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plăcii ;
10.
Constată
că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, sumele indicate sub 7 și 8 vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ratei dobânzii pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale
;
11.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru ce rămâne.
Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 septembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Grefier adjunct
Președintele