Todorescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n. o 40670/98) adresată României și depusă de doi cetățeni, Ioan Todorescu, de naționalitate română și Letitia Todorescu, de naționalitate austriacă (« reclamații ») la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 12 septembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, B. Aurescu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamații susțineau în esență că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, reclamații se plângeau că hotărârea din 1 er octombrie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, consacrat de articolul 1 din Protocolul n. o 1 la Convenție. Ei invocau, de asemenea, o atingere a dreptului lor la respectarea vieții private, prevăzut de art. 8 din Convenție, deoarece, prin efectul confiscării apartamentului lor, au fost lipsiți de domiciliu în România. Invocau în final încălcarea dreptului lor de circulație garantat de art. 2 din Protocolul 4 la Convenție, confiscarea fiind motivată de refuzul lor de a se întoarce în România.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 er noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului n. o 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n. o 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera care urma să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 1 er noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât reclamații, cât și Guvernul au depus memorii cu privire la admisibilitate și fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND I.

Pe 18 februarie 1975, ca urmare a unui contract de schimb încheiat cu B.T.D și B.C, reclamații au devenit proprietari ai unui apartament cu cinci camere și ai terenului aferent, situat la București.

Pe 9 august 1988, Statul a confiscat imobilul reclamanților, în aplicarea decretului n. o 223/1974, care prevedea confiscarea bunurilor aparținând persoanelor care, în urma unei plecări în străinătate, nu s-au întors în România în termenele prevăzute. A. Prima acțiune de revendicare

În 1992, reclamații au intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva primăriei Bucureștiului și a întreprinderii C, administrator de locuințe de stat. Înaintea tribunalului de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului, invocau că au fost proprietari ai unui apartament situat la București, care a fost confiscat în virtutea decretului n. o 223/1974, motivul fiind că în 1987, după un ședere în străinătate, nu s-au mai întors în România, deși viza română de ieșire a expirat. Susțineau că decretul n. o 223/1974 nu era aplicabil în cazul lor, deoarece nu refuzaseră să se întoarcă în România, ci că reclamantul din urmă lucra din 1972 la Viena, ca funcționar al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică. După ce a acceptat o cerere de intervenție formulată de locatarul apartamentului, C.F, tribunalul a respins acțiunea reclamanților printr-o hotărâre din 25 mai 1993. Tribunalul a considerat că decretul n. o 223/1974 a fost aplicat legal, deoarece viza lor a expirat pe 31 ianuarie 1987, dar reclamații nu s-au întors în România pentru a-și regulariza situația.

La o dată neprecizată, reclamații au apelat înaintea tribunalului județean al Bucureștiului. Prin decizie din 18 ianuarie 1994, tribunalul a anulat hotărârea din 23 mai 1993 și a admis acțiunea reclamanților. Tribunalul a constatat că, în virtutea convenției care instituiește Agenția Internațională pentru Energia Atomică, ratificată de România, funcționarii acestui organism nu erau obligați să fie în posesia unei vize de ieșire, având în vedere statutul lor de funcționari ai Națiunilor Unite. De asemenea, tribunalul a considerat că decretul n. o 223/1974 era contrar articolului 36 al Constituției române din 1965, în vigoare la acea vreme, și articolelor 480 și 481 din Codul civil care protejează dreptul de proprietate. Tribunalul a concluzionat, prin urmare, că confiscarea apartamentului reclamanților era ilegală și a ordonat autorităților să le restituie apartamentul.

Prin hotărâre din 17 iunie 1994, curtea de apel a Bucureștiului a respins o cale de atac formulată de C.F, ca neîntemeiată. Astfel, decizia din 18 ianuarie 1994 a tribunalului județean al Bucureștiului a devenit definitivă. B. Recursul în anulare

La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare înaintea Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor examinând legalitatea aplicării decretului n. o 223/1974.

Prin hotărâre din 1 er octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a anulat deciziile din 25 mai 1993, 18 ianuarie 1994, 17 iunie 1994 și a respins acțiunea de revendicare a reclamanților. Curtea Supremă a constatat că apartamentul revendicat a devenit proprietate a Statului în aplicarea dispozițiilor decretului n. o 223/1974. Ea a considerat apoi că instanțele nu erau competente să examineze dacă decretul era sau nu în conformitate cu Constituția din 1965, o asemenea atribuție aparținând exclusiv puterii legislative. C. Cererea de restituire în virtutea legii n. o 112/95

Pe 1 er noiembrie 1996, apartamentul litigios a fost objeto unui contract de vânzare între Stat și locatarul C.F.

La o dată neprecizată, reclamații au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii n. o 112/1995 (în continuare « comisia administrativă ») a Bucureștiului.

Prin decizie administrativă din 22 noiembrie 1999 comisia administrativă a acordat reclamanților o indemnizație pentru bun.

Reclamații au formulat o contestație împotriva acestei decizii înaintea tribunalului de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului, pe motiv că au solicitat restituirea în natură și nu o indemnizație. Ei au solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare încheiat între Stat și locatarul apartamentului. La ședința din 28 iunie 2000, reprezentantul primăriei Bucureștiului a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a contractului de vânzare.

Prin hotărâre din 28 iunie 2000, tribunalul de prim instant al sectorului al cincilea al Bucureștiului a admis parțial contestația reclamanților în sensul că a pronunțat anularea deciziei comisiei administrative din 22 noiembrie 1999, acceptând în același timp excepția invocată și respingând cererea de anulare a contractului de vânzare ca inadmisibilă. Tribunalul a considerat că titlul de proprietate al Statului era nul, deoarece încălca Constituția și tratatele internaționale în vigoare la data confiscării imobilului. În consecință, a considerat că Statul nu deținea titlu valabil și că comisia administrativă nu putea acorda indemnizație, deoarece legea n. o 112/95 se referea doar la imobile dobândite de Stat în virtutea unui titlu valabil.

Primăria Bucureștiului a apelat această hotărâre. Prin decizie din 27 noiembrie 2000, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul ca neîntemeiată.

Prin hotărâre din 29 martie 2001, curtea de apel a Bucureștiului a respins din același motiv calea de atac formulată de primăria Bucureștiului. Astfel, decizia din 22 noiembrie 1999 a comisiei administrative a rămas fără efecte juridice. D. Cererea de restituire în virtutea legii n. o 10/2001

Conform informațiilor furnizate de Guvern, reclamații au depus, la o dată neprecizată, o cerere de restituire a bunului înaintea comisiei administrative pentru aplicarea legii n. o 10/2001. Potrivit Guvernului, această cerere nu a fost încă soluționată. II.

Dispozițiile relevante ale decretului n. o 223/1974 privind confiscarea anumitor imobile sunt următoarele: Articolul I « În Republica Socialistă România, imobilele, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoanele fizice care au domiciliul în țară. » Articolul II « Cei care au formulat cereri de plecare definitivă din țară în străinătate trebuie să-și alieneze imobilele înainte de data plecării. Alienarea trebuie să fie făcută în favoarea Statului (...). Imobilele aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietate a Statului român fără niciun fel de despăgubire (...) »

Potrivit reclamanților, confiscarea apartamentului în virtutea decretului n. o 223/1974, motivată de imigrația lor în Austria, a afectat libertatea lor de circulație, prevăzută de art. 2 § 2 din Protocolul n. o 4 la Convenție și viața lor privată în sensul articolului 8 § 1 din Convenție, deoarece au rămas fără domiciliu în România.

Potrivit Guvernului, faptele asupra cărora se plâng reclamații s-au petrecut în 1987, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România. El susține că aceste fapte nu pot reprezenta o încălcare continuă a dispozițiilor menționate ale Convenției, deoarece, pe de o parte, reclamații ar fi recuperat imobilul în cauză în iunie 1994, înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România și, pe de altă parte, restricțiile la libertatea lor de circulație s-ar fi încheiat în 1990.

Reclamații nu au prezentat observații pe acest punct.

Curtea constată că reclamații se plângeau că confiscarea bunului lor ar fi dus la încălcarea dreptului lor la circulație liberă și la respectarea domiciliului. Ea reamintește că România a ratificat Convenția pe 20 iunie 1994, în timp ce confiscarea bunului s-a petrecut în 1987. Prin urmare, plângerile reclamanților se situează în afara competenței ratione temporis a Curții (cf. mutatis mutandis Oprescu c. România , n. o 36039/97, 14 ianuarie 2003, § 36).

Prin urmare, Curtea admite excepția ridicată de Guvern și respinge această parte a cererii în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la caracterul manifestamente neîntemeiată al cererii

Curtea constată că restul cererii nu este manifestamente neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă pentru ce rămâne. II.

În memoriul lor, susțin că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare era contrar dreptului la tribunal garantat de Constituția și Codul civil român. De asemenea, consideră că afirmația Curții Supreme de Justiție, conform căreia reclamații nu erau proprietari ai bunului litigios, este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume absența competenței instanțelor judecătorești de a soluționa fondul cauzei.

Guvernul admite că reclamații s-au confruntat cu o refuzare a accesului la tribunal și consideră că jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumărescu menționate mai sus se aplică în prezenta cauză. Adaugă că în prezent reclamații se bucură de acces la justiție.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 1 er octombrie 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu menționate mai sus (§§ 61-62), a concluzionat că există încălcare a articolului 6 § 1 pentru motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului siguranței juridice. De asemenea, a concluzionat că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile care, ca în prezenta cauză, privesc o revendicare imobiliară, a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că nimic în cauza de față nu permite să se distingă, din acest punct de vedere, prezenta cauză de cauza Brumărescu menționate mai sus. Prin urmare, Curtea consideră că, în aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă, așa cum era redactat la epoca faptelor, care reglementează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul siguranței relațiilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

De asemenea, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamanților din competența instanțelor judecătorești este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două aspecte. III.

Reclamații consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție statuând că imobilul lor aparținea Statului și anulând decizia definitivă din 18 ianuarie 1994, a constituit o privare din dreptul lor la respectarea bunurilor, o privare care nu persecuta un scop de utilitate publică.

Guvernul recunoaște că, pe acest punct, jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumărescu menționate mai sus se aplică în prezenta cauză.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului litigios fusese stabilit printr-o decizie definitivă și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamații au putut să se bucure de bun în deplină liniște, ca proprietari legitimi, din 17 iunie 1994 până pe 1 octombrie 1996 (vezi §§ 13 și 15 mai sus). Reclamații aveau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul n. o 1 (vezi Brumărescu , citat mai sus, § 70).

Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat o decizie definitivă și a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este fie identică, fie similară cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu citată mai sus. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea Ioan Todorescu și Letitia Todorescu de bun, în sensul celui de-al doilea enunț al primului paragraf al articolului 1 din Protocolul n. o 1 (vezi Brumărescu , citat mai sus, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel creată. De altfel, ea constată că reclamații sunt lipsiți de proprietatea bunului de acum mai bine de șase ani, fără a fi perceput o indemnizație care să reflecte valoarea reală a acestuia, și că eforturile depuse de ei pentru a-și recupera proprietatea au rămas fără rezultat până în prezent.

În aceste condiții, chiar și dacă am presupune că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamații au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și ieșită din comun.

Prin urmare, s-a produs și continuă să se producă o încălcare a articolului 1 din Protocolul n. o 1 la Convenție. IV.

Reclamații solicitează restituirea bunului litigios (un apartament și 40% din terenul aferent). Ei intenționează să primească, de asemenea, 105 000 de dolari americani (« USD »), adică 88 577 de euro (« EUR ») pentru privarea de proprietate care a durat 15 ani (și anume chirii neplătite), pentru confiscarea bunurilor mobile și pentru prejudiciul moral suferit.

În ceea ce privește terenul aferent, Guvernul consideră că, ca urmare a contractului de schimb (vezi § 9 mai sus), Statul a devenit proprietar al acestuia, în virtutea legii 58/1974. Prin urmare, reclamații aveau doar dreptul de a utiliza acel teren. Privind valoarea apartamentului, Guvernul consideră că o sumă de 38 633 USD (ca urmare a expertizei pe care a furnizat-o înaintea Curții) ar putea fi acordată în cazul în care reclamații nu obțin restituirea bunului. El susține că Convenția nu prevede despăgubiri pentru întreaga valoare de piață a bunului. În cele din urmă, cu privire la cererea privind contravaloare chirii neplătite, Guvernul se referă la cauza Brumărescu citată mai sus și susține că încălcarea dreptului de proprietate se datorează hotărârii Curții Supreme de Justiție și nu unui eveniment anterior. Prin urmare, potrivit Guvernului, data din care reclamații pot solicita despăgubiri pentru chirie este 1 er octombrie 1996. Pentru suma indemnizației, Guvernul se referă la dispozițiile legale privind chiriile, în vigoare la acea epocă (legea n. o 17/1994). Pentru perioada scursă între 1996 și 2002, Guvernul estimează valoarea chiriilor la 2344 USD, adică 1977 EUR. Privind bunurile mobile confiscate în 1987, Guvernul susține că privarea de proprietate trebuie analizată în raport cu hotărârea Curții Supreme de Justiție și nu la o dată anterioară, care se situează în afara competenței ratione temporis a Curții.

Curtea consideră, în circumstanțele cauzei de față, că restituirea bunului litigios, așa cum a fost ordonat de hotărârea definitivă a tribunalului județean al Bucureștiului din 18 ianuarie 1994 ar plasa reclamații, în măsura posibilului, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul n. o 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să verseze reclamanților, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea vânzării actuală a apartamentului la 50 000 EUR.

Privind sumele solicitate cu titlu de chirii neplătite, Curtea nu poate aloca o sumă pe această bază, ținând seama de faptul că a ordonat, ca reparație cu titlul articolului 41 din Convenție, restituirea bunului, dar ar putea ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamații la remedializarea prejudiciului moral (cf. mutatis mutandis Popa c. România , n. o 31172/96, § 55).

Privind prejudiciile invocate de reclamații din cauza pierderii bunurilor lor mobile situate în imobil la momentul confiscării, Curtea constată că nu a fost sesizată de o asemenea plângere. În consecință, Curtea nu poate acorda satisfacție echitabilă pe această bază (cf. mutatis mutandis Grigore c. România, n. o 31736/96, 11 februarie 2003, § 39). B. Daune morale

Reclamații solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinței care le-a fost cauzate de Curtea Supremă de Justiție, prin a-i priva pentru a doua oară de bun, după ce ei reușiseră, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de autorități comuniste. Din observațiile suplimentare depuse de reclamații pe 27 mai 2002, reiese că această reparare este inclusă în suma de 105 000 USD pe care o revendică (§49 mai sus).

Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la ingeri grave în drepturile Letiției Todorescu și Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 5 000 EUR, în solidar, ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Admite excepțiile ratione temporis ale Guvernului privind plângerile tirate de art. 2 din Protocolul n. o 4 la Convenție și art. 8 § 1 din Convenție și declară aceste plângeri inadmisibile ; 2. Declară cererea admisibilă pentru ce rămâne ; 3. Constată că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție datorată absenței unui proces echitabil ; 4. Constată că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal ; 5. Constată că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul n. o 1 la Convenție ; 6. Constată că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, apartamentul litigios ; 7. Constată că, în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verseze în solidar reclamanților, în același termen de trei luni 50 000 EUR (cincizeci de mii de euro) pentru daune materiale ; 8. Constată că Statul pârât trebuie să verseze în solidar reclamanților, în același termen de trei luni, 5 000 EUR (cinci mii de euro) pentru daune morale ; 9. Constată că aceste sume vor fi convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plăcii ; 10. Constată că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, sumele indicate sub 7 și 8 vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ratei dobânzii pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 11. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru ce rămâne. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 septembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 40670/98) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants, M. Ioan Todorescu, de nationalité roumaine et M me Letitia Todorescu, de nationalité autrichienne (« les requérants ») avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 12 septembre 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. B. Aurescu, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants alléguaient en substance que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, les requérants se plaignaient que l’arrêt du 1 er octobre 1996 de la Cour suprême de justice avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Ils alléguaient également une atteinte à leur droit au respect de vie privée, tel que prévu par l’article 8 de la Convention, car, par l’effet de la confiscation de leur appartement, ils ont été privés de domicile en Roumanie. Ils invoquaient enfin la violation de leur droit de circulation garanti par l’article 2 du Protocole 4 à la Convention, la confiscation ayant été motivée par leur refus de rentrer en Roumanie.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 18 février 1975, à la suite d’un contrat d’échange conclu avec B.T.D et B.C, les requérants devinrent propriétaires d’un appartement de cinq pièces et du terrain afférent, sis à Bucarest.

Le 9 août 1988, l’Etat confisqua l’immeuble des requérants, en application du décret n o 223/1974, qui prévoyait la confiscation des biens appartenant aux personnes qui, lors d’un voyage à l’étranger, n’étaient pas rentrés en Roumanie dans les délais prévus. A. La première action en revendication

En 1992, les requérants introduisirent une action en revendication immobilière à l’encontre de la mairie de Bucarest et de l’entreprise C, administrateur de logements d’Etat. Devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, ils faisaient valoir qu’ils avaient été propriétaires d’un appartement sis à Bucarest, qui avait été confisqué en vertu du décret n o 223/1974, au motif qu’en 1987, après un séjour à l’étranger, ils n’étaient plus rentrés en Roumanie, bien que le visa roumain de sortie fût expiré. Ils alléguaient que le décret n o 223/1974 n’était pas applicable dans leur cas, car ils n’avaient pas refusé de rentrer en Roumanie, mais que le premier requérant travaillait depuis 1972 à Vienne, en tant que fonctionnaire de l’Agence Internationale d’Énergie Atomique. Après avoir accueilli une demande d’intervention formée par le locataire de l’appartement, C.F, le tribunal rejeta l’action de requérants par un jugement du 25 mai 1993. Le tribunal estima que le décret n o 223/1974 fut légalement appliqué, car leur visa expira le 31 janvier 1987, mais les requérants n’étaient pas rentrés en Roumanie pour régulariser leur situation.

A une date non précisée, les requérants interjetèrent appel devant le tribunal départemental de Bucarest. Par décision du 18 janvier 1994, le tribunal cassa le jugement du 23 mai 1993 et accueillit l’action des requérants. Le tribunal constata qu’en vertu de la convention instituant l’Agence Internationale d’Énergie Atomique, ratifiée par la Roumanie, les fonctionnaires de cet organe n’étaient pas tenus d’être en possession d’un visa de sortie, eu égard à leur statut de fonctionnaires des Nations Unies. De surcroît, le tribunal jugea que le décret n o 223/1974 était contraire à l’article 36 de la Constitution roumaine de 1965, en vigueur à cette époque-là, et aux articles 480 et 481 du Code civil protégeant le droit de propriété. Le tribunal jugea, dès lors, que la confiscation de l’appartement des requérants était illégale et ordonna aux autorités de leur restituer l’appartement.

Par arrêt du 17 juin 1994, la cour d’appel de Bucarest rejeta un recours formé par C.F, comme mal fondé. Ainsi la décision du 18 janvier 1994 du tribunal départemental de Bucarest devint définitive. B. Le recours en annulation

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 223/1974.

Par arrêt du 1 er octobre 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa les décisions du 25 mai 1993, 18 janvier 1994, 17 juin 1994 et rejeta l’action en revendication des requérants. La Cour suprême constata que l’appartement revendiqué était devenu propriété de l’Etat en application des dispositions du décret n o 223/1974. Elle jugea ensuite que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner la question de savoir si ce décret était conforme ou non à la Constitution de 1965, une telle attribution appartenant uniquement au pouvoir législatif. C. La demande en restitution en vertu de la loi n o 112/95

Le 1 er novembre 1996, l’appartement litigieux fit l’objet d’un contrat de vente entre l’Etat et le locataire C.F.

A une date non précisée, les requérants déposèrent une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n o 112/1995 (ci-après « la commission administrative ») de Bucarest.

Par décision administrative du 22 novembre 1999 la commission administrative accorda aux requérants une indemnisation pour leur bien.

Les requérants formèrent une contestation contre cette décision devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, au motif qu’ils avaient demandé la restitution en nature et non une indemnisation. Ils demandèrent également l’annulation du contrat de vente conclut entre l’Etat et le locataire de l’appartement. Lors de l’audience du 28 juin 2000, le représentant de la mairie de Bucarest souleva l’exception d’irrecevabilité de la demande en annulation du contrat de vente.

Par jugement du 28 juin 2000, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest fit partiellement droit à la contestation des requérants en ce qu’il prononça l’annulation de la décision de la commission administrative du 22 novembre 1999, tout en accueillant l’exception soulevée et rejetant la demande d’annulation du contrat de vente comme irrecevable. Le tribunal jugea que le titre de propriété de l’Etat était nul, car il méconnaissait la Constitution et les traités internationaux en vigueur à la date de confiscation de l’immeuble. Par conséquent, il jugea que l’Etat n’avait pas de titre valable et que la commission administrative ne pouvait pas allouer d’indemnisation, car la loi n o 112/95 ne concernait que les immeubles acquis par l’Etat en vertu d’un titre valable.

La mairie de Bucarest interjeta appel contre ce jugement. Par décision du 27 novembre 2000, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel comme mal fondé.

Par arrêt du 29 mars 2001, la cour d’appel de Bucarest rejeta pour le même motif le recours formé par la mairie de Bucarest. Ainsi, la décision du 22 novembre 1999 de la commission administrative resta sans effets juridiques. D. La demande en restitution en vertu de la loi n o 10/2001

Selon les informations données par le Gouvernement, les requérants déposèrent, à une date non précisée, une demande en restitution du bien devant la commission administrative pour l’application de la loi n o 10/2001. D’après le Gouvernement, cette demande n’a pas encore été traitée. II.

L’article 30 de la loi n o 58/1974 (la loi sur la systématisation du territoire) se lit ainsi : Article 30 « L’acquisition de terrains ( ... ) n’est possible qu’en vertu d’un héritage légal, toute vente et tout achat étant interdits. Dans le cas où une construction est vendue, le terrain afférent devient propriété de l’Etat (...) ».

Les dispositions pertinentes du décret n o 223/1974 concernant la confiscation des certains immeubles se lisent ainsi : Article I « Dans la République Socialiste de Roumanie, les immeubles, constructions et terrains ne peuvent être détenus en propriété que par les personnes physiques qui ont leur domicile dans le pays. » Article II « Ceux qui ont fait des demandes de départ définitif du pays vers l’étranger, doivent aliéner leurs immeubles, avant la date du départ. L’aliénation doit être faite en faveur de l’État (...). Les immeubles appartenant aux personnes qui ont quitté frauduleusement le pays, ou aux personnes qui ne sont pas rentrées dans les délais légaux, deviennent propriété de l’État roumain sans aucun dédommagement (...) » EN DROIT I.

Selon les requérants, la confiscation de l’appartement en vertu du décret n o 223/1974, motivée par leur immigration en Autriche, a affecté leur liberté de circulation, prévue par l’article 2 § 2 du Protocole n o 4 à la Convention et leur vie privée au sens de l’article 8 § 1 de la Convention, car ils sont restés sans un domicile en Roumanie.

Selon le Gouvernement, les faits dont les requérants se plaignent se sont passées en 1987, soit avant l’entrée en vigueur de la Convention pour la Roumanie. Il fait valoir que ces faits ne peuvent pas représenter une violation continue desdites dispositions de la Convention, car d’une part, les requérants auraient repris l’immeuble en question en juin 1994, avant l’entrée en vigueur de la Convention pour la Roumanie et, d’autre part, les restrictions à leur liberté de circulation aurait pris fin en 1990.

Les requérants n’ont soumis aucune observation sur ce point.

La Cour note que les requérants se plaignaient que la confiscation de leur bien aurait entraîné la violation de leur droit à la libre circulation et au respect du domicile. Elle rappelle que la Roumanie a ratifié la Convention le 20 juin 1994, alors que la confiscation du bien s’est passée en 1987. Dès lors, les griefs des requérants échappent à la compétence ratione temporis de la Cour (cf. mutatis mutandis Oprescu c. Roumanie , n o 36039/97, 14 janvier 2003, § 36).

Partant, la Cour accueille l’exception soulevée par le Gouvernement et rejette cette partie de la requête conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le caractère manifestement mal fondé de la requête

La Cour constate que le reste de la requête n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer la requête recevable pour le surplus. II.

Dans leur mémoire, ils font valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire au droit à un tribunal garanti par la Constitution roumaine et le code civil roumain. En outre, ils estiment que l’affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle les requérants n’étaient pas propriétaires du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond de l’affaire.

Le Gouvernement admet que les requérants se sont vu opposer un refus d’accès à un tribunal, et estime que la jurisprudence créée à la suite de l’affaire Brumărescu précitée trouve application dans la présente affaire. Il ajoute qu’actuellement les requérants jouissent de l’accès à la justice.

La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 1 er octobre 1996 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu précitée. Dès lors, la Cour considère qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit des requérants à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication des requérants de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points. III.

Les requérants estiment que l’arrêt de la Cour suprême de justice jugeant que leur immeuble appartenait à l’Etat et annulant la décision définitive du 18 janvier 1994, a constitué une privation de leur droit au respect de leurs biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique.

Le Gouvernement reconnaît que, sur ce point, la jurisprudence créée à la suite de l’affaire Brumărescu précitée trouve application dans la présente affaire.

La Cour rappelle que le droit de propriété des requérants sur le bien en litige avait été établi par une décision définitive et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. D’ailleurs, les requérants ont pu jouir de leur bien en toute tranquillité, en tant que propriétaires légitimes, du 17 juin 1994 jusqu’au 1er octobre 1996 (voir §§ 13 et 15 ci ‑ dessus). Les requérants avaient donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé une décision définitive et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver M. Ioan Todorescu et M me Letitia Todorescu de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement quant à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que les requérants se trouvent privés de la propriété du bien depuis maintenant plus de six ans, sans avoir perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts déployés par eux pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu et que les requérants ont supporté et continuent de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

Les requérants sollicitent la restitution du bien litigieux (un appartement et 40 % du terrain afférent). Ils entendent recevoir, également, 105 000 dollars américains (« USD »), soit 88 577 euros (« EUR ») pour la privation de propriété qui a duré 15 ans (à savoir les loyers non perçus), pour la confiscation des biens meubles et pour le préjudice moral subi.

Pour ce qui est du terrain afférent, le Gouvernement estime qu’à la suite du contrat d’échange (voir § 9 ci-dessus), l’Etat est devenu propriétaire de celui-ci, en vertu de la loi 58/1974. Ainsi les requérants n’avaient qu’un droit d’utiliser ledit terrain. Concernant la valeur de l’appartement, le Gouvernement estime qu’une somme de 38 633 USD (à la suite de l’expertise qu’il a fourni devant la Cour) pourrait être octroyée dans le cas ou les requérants n’obtiendraient pas la restitution du bien. Il fait valoir que la Convention ne prévoit pas de dédommagements pour la pleine valeur marchande du bien. Enfin, quant à la demande concernant le contre-valeur des loyers non perçus, le Gouvernement renvoie à l’affaire Brumărescu précitée et fait valoir que la violation du droit de propriété est due à l’arrêt de la Cour suprême de justice et non à un événement antérieur. Ainsi, selon le Gouvernement, la date à partir de laquelle les requérants peuvent solliciter des dédommagements pour le loyer est le 1 er octobre 1996. Pour le montant de l’indemnisation, le Gouvernement renvoie aux dispositions de la loi concernant les baux, en vigueur à cette époque (loi n o 17/1994). Pour la période écoulée entre 1996 et 2002, le Gouvernement estime le montant des loyers à 2344 USD, soit 1977 EUR. Pour ce qui est des biens meubles confisqués en 1987, le Gouvernement fait valoir que la privation de propriété est analysée par rapport à l’arrêt de la Cour suprême de justice, et non à un moment antérieur, qui échappe à la compétence ratione temporis de la Cour.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal départemental de Bucarest du 18 janvier 1994 placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient, si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle de l’appartement à 50 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait allouer une somme à ce titre, compte tenu du fait qu’elle a ordonné, comme réparation au titre de l’article 41 de la Convention, la restitution du bien, mais elle pourra tenir compte de la privation de propriété subie par les requérants à l’occasion de la réparation du préjudice moral (cf. mutatis mutandis Popa c. Roumanie , n o 31172/96, § 55).

Pour ce qui est des préjudices allégués par les requérants en raison de la perte de leurs biens meubles se trouvant dans l’immeuble lors de sa confiscation, la Cour note qu’elle n’a pas été saisie d’un tel grief. Par conséquent, la Cour ne saurait accorder de satisfaction équitable de ce chef (cf. mutatis mutandis Grigore c. Roumanie, n o 31736/96, 11 février 2003, § 39). B. Dommage moral

Les requérants sollicitent aussi la réparation du préjudice moral subi du fait de la souffrance que leur aurait infligée la Cour suprême de justice, en les privant de leur bien une deuxième fois, après qu’ils eurent réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de leur droit par les autorités communistes. Il ressort des observations complémentaires soumises par les requérants le 27 mai 2002, que cette réparation est incluse dans la somme de 105 000 USD qu’ils réclament (paragraphe 49 ci-dessus).

Le Gouvernement n’a soumis aucune observation sur ce point.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de M me Letitia Todorescu et de M. Ioan Todorescu au respect de leur bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 5 000 EUR, conjointement, représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Accueille les exceptions ratione temporis du Gouvernement concernant les griefs tirés de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention et de l’article 8 § 1 de la Convention et déclare ces griefs irrecevables ; 2. Déclare la requête recevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 6. Dit que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, l’appartement litigieux ; 7. Dit qu’à défaut d’une telle restitution l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les mêmes trois mois 50 000 EUR (cinquante mille euros) pour dommage matériel ; 8. Dit que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral ; 9. Dit que ces sommes sont à convertir en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 10. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 7 et 8 seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 11. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 septembre 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président