A DOUA SECȚIUNEA CAUZA STOCESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31551/96) HOTĂRÂREA Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul Curții printr-o hotărâre pronunțată la 21 septembrie 2004 STRASBURG 4 martie 2003 DEFINITIVF 04/06/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Stoicescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera consiliului la 11 februarie 2003, rend l'hot que, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 31551/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Stefan Stoiecê ( Guvernul român este reprezentat de agentul său, C. Tarcea, de la Ministerul Justiției.
În special, reclamantul susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 6 decembrie 1995, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare, precum și lipsa de imparțialitate și de independență a acestei instanțe erau contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, reclamantul se plânge că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA □ESPECE Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește în București. În 1929, ȘS., mătușa reclamantului a cumpărat un teren situat în București pe care a construit o casă. 10. În 1950, statul a luat în posesie casa mătușii reclamantului, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950.
La 23 februarie 1994, în calitate de moștenitor al Ș.S., reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare a proprietății. L a susținut că, în momentul naționalizării Ș.S. era salariată și că decretul 92/1950 excludea de la naționalizare bunurile aparținând acestei categorii a persoanelor. 12. Prin hotărârea din 20 aprilie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a recunoscut că din greșeală casa fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece Ș.S. făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că deținerea desfășurată de către la.
t. se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe leucapion . Judecătorii au decis, de asemenea, că nu ar fi putut nici să se ocupe de proprietate în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952 și 1965. Instanța a dispus, prin urmare, autorităților administrative, și anume Primăria București și întreprinderea de stat SC. 13 Primăria Bucureștiului a făcut apel, pe motiv că Curtea Constituțională a decis, în deciziile pronunțate în 1993, că despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist vor fi reglementate prin lege.
Tribunalul departamental din București și-a dat hotărârea la data de 28 În septembrie 1994. Constatând că nici o lege care conținea măsuri de reparații nu a fost încă votată, instanța a hotărât, pe de o parte, că art. 3 din Codul civil privind decăderea justiției îi interzicea să refuze din nou acțiunea reclamantului și, pe de altă parte, că era competent să examineze o acțiune în revendicare. Tribunalul a constatat apoi că decretul de naționalizare n 92/1950 prevedea excepții la naționalizări, excepții care se aplicau în speță. Instanța a respins recursul, considerând că Ș.S. nu ar fi trebuit niciodată să fie proprietarul bunului și că reclamantul a devenit proprietarul acestuia prin moștenire.
14. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. 15. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în mod nefondat naționalizările de bunuri imobiliare sub regimul comunist. 16. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950 17. Prin hotărârea din 6 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 22 aprilie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului.
Curtea a constatat că statul membru era adecvat bunul în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului pe care îl deținea prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul de drept le-ar fi fost în mod abuziv. 18. Conform informațiilor furnizate de solicitant, statul a vândut către terți bunul, obiectul prezentei cereri.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-II). Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind accesul la instanță și echitatea procedurii 20. Potrivit reclamantului, hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 21. În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe.
În plus, acesta consideră că declarația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia nu era proprietarul bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru primirea acțiunii în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 22. În ceea ce privește accesul la instanță, guvernul nu contestă jurisprudența creată de hotărârea Brumarescu menționată anterior, ci consideră că … În ceea ce privește echitatea procedurii, acesta consideră că utilizarea de către procurorul general a recursului în anulare nu poate fi considerată drept un dezechilibru între drepturile procedurale ale părților.
Prin urmare, guvernul consideră că art. 6 alineatul (1) din convenție nu a fost încălcat în această privință 23. Reclamantul susține că acțiunea în anulare formulată de procurorul general, care a condus la anularea unei decizii definitive, a încălcat principiul autorității de lucru judecat și principiul egalității armelor prin faptul că procurorul general nu a fost ținut de niciun termen. 24. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă hotărârea din 6 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 25. Curtea amintește că, în cauza Brumãescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție este contrară principiului securității juridice.
Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile, precum în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, se referă la articolul Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 6 decembrie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 27. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicarea reclamantului de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție.
28. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) din Convenție privind neindependența și lipsa de imparțialitate a Curții Supreme de Justiție 29. Reclamantul consideră că Curtea Supremă de Justiție nu a fost independentă și imparțială, nerespectând astfel dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Convenție. El susține că, în urma discursului președintelui României, ținut la Satu-Mare, Curtea Supremă de Justiție și-a modificat jurisprudența, declarând că instanțele naționale au mai multă competență de a pronunța acțiunea într-un tribunal naționalizat. El consideră că, în acest fel, judecătorii Curții Supreme de Justiție, care s-au temut de amenințările prezidențiale El adaugă că judecătorii Curții Supreme nu beneficiază de o inamovibilitate reală deoarece sunt numiți de președintele Republicii pentru o perioadă de șase ani.
El consideră că judecătorii respectivi au denaturat motivarea judecătorilor din fond pentru a justifica o soluție ilegală, dovedind astfel lipsa lor de onestitate și de imparțialitate. 30. Guvernul contestă teza reclamantului și solicită Curții să constate că art. 6 alineatul (1) din convenție nu a fost încălcat în această privință. El consideră că declarațiile președintelui României constituiau o luare de poziție cu privire la o problemă de actualitate la acea dată în România, dar că nu aveau nicio valoare obligatorie pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție.
Invocând hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit (hotărârea iunie 1994, seria A n, guvernul consideră că faptul că, pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție, trebuie să fie desemnați de către autoritatea legislativă, n Piersack c. Belgia (hotărârea octombrie 1982, seria A nr. 53). 31. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 6 februarie 1996 a fost pronunțată de o instanță care poate să treacă drept Curtea ia notă de faptul că declarațiile președintelui României, fără îndoială critice față de sistemul judiciar, se refereau în primul rând la administrația responsabilă cu executarea hotărârilor judecătorești și nu la instanțe. Or, nu există niciun motiv pentru care Curtea să ajungă la concluzia că, în speță, aceste declarații ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au pronunțat în cauza reclamantului.
Curtea amintește că criteriile pentru evaluarea independenței unui tribunal sunt: : Independența față de la mai multe părți, modul de desemnare, durata mandatului, garanțiile împotriva presiunilor și aspectul de independență (a se vedea Hotărârea Kadubec c. Slovacia din 2 septembrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 - VI, Õ 56). Curtea reamintește că, în sensul art. 6 alin. (1), imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și, de asemenea, într-un demers obiectiv, aducând la sine garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, printre altele, Revoldini și alte c. Luxemburg (dec.), nr. 50595/99, 18 ianuarie 2001 Didier c. Franța, (dec.), nr. 58188/00, din 27 august 2002 și la ś Hotărârea Gautrin altele c. Franța din 20 mai 1998, Rec., 1998-III, p. 1030-1031, § 58. Curtea face trimitere la Hotărârile Ciobanu c. România 29053/95, 16 iulie 2002, §§ 44, 45) și Falcoianu c. România 32943/96, 9 iulie 2002, §§ 37, 38) sau a decis să respingă aceeași cauză în situații similare.
În ceea ce privește hotărârea conform căreia judecătorii Curții Supreme au denaturat motivele judecătorilor din fond, Curtea consideră că … Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acest aspect. Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul N 1 la Convenție 33. Reclamantul se plânge că Hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 34. Recurentul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 22 aprilie 1994, a constituit o privare de dreptul său la respectarea bunurilor sale, privare care nu urmărea un scop de interes public. 35. Guvernul este de acord că jurisprudența creată de cauza Brumarescu găsește aplicarea în speță. 36. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 22 aprilie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
Prin urmare, reclamantul a avut un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu menționat anterior, alineatul 70). 37. Curtea arată apoi că a anulat hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 22 aprilie 1994 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era la locul de muncă. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că această hotărâre a avut ca efect privarea domnului Stoicescu de proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãescu, 74). Cu toate acestea, guvernul nu a oferit nicio justificare situației astfel create.
În plus, Comisia observă că reclamantul a fost privat de proprietatea bunurilor timp de mai bine de șapte ani, fără a fi încasat o sumă care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de acesta pentru a-și recupera proprietatea au rămas în zadar până în prezent. 38. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 39. Prin urmare, a existat și a continuat să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenția 40. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 41. Cu titlu principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu. El intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de competență prezentat Curții, 344 569 dolari în valoare de 569 de dolari în valoare de 326 636 de euro în valoare de 326 636 de euro în valoare de 42 de euro în conformitate cu raportul de competență prezentat Curții.
Guvernul nu este de acord cu concluziile din raportul de expertiză prezentat de solicitant și consideră că acest raport nu poate avea consecințe juridice, deoarece are un caracter extrajudiciar. În orice caz, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 279 000 USD sau 264 480 USD. EUR, reprezentând, conform raportului de expertiză pe care l-a elaborat în fața Curții, valoarea de piață a casei aflate în litigiu, de la care trebuie dedus 2 700 USD, adică 2 559 EUR, pentru garajul construit după naționalizarea clădirii.
43. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instană din primul raional București din 22 aprilie 1994, l-ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar considera că cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 44. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 45. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la fel de mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu.
46. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea actuală a proprietății la 270 000 EUR. Daune morale 47. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 000 USD, adică 47 397 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile pe care Curtea Supremă de Justiție i l-ar fi cauzat, privându-l de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 48. În opinia sa, suferința psihică a reclamantului nu a fost dovedită, nici legătura cauzală dintre aceste suferințe și încălcările constatate.
49. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile domnului Stoicescu la respectarea bunului său, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 6 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Interese moratorii 50. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de a avea acces la o instanță care a spus că nu a fost încălcată art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și a imparțialității instanțelor interne S-a afirmat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată.
că statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, bunul în cauză; Spune că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 270 000 EUR (două sute șaizeci de mii de euro), pentru daune materiale, pentru a fi convertite în monedă națională de la la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 6 000 de euro (șase mii de euro) pentru daune morale, pentru a fi convertit în monedă națională de la l … de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la 6 și 7 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 martie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. COSTA Modulul Președinte
AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE (Requête n o 31551/96) ARRÊT Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour par un arrêt prononcé le 21 septembre 2004 STRASBOURG 4 mars 2003 DÉFINITIF 04/06/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Stoicescu c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni, juges et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 février 2003, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31551/96) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Stefan Stoicescu (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 10 avril 1996, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le Gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. Tarcea, du ministère de la Justice.
3.Le requérant alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 6 décembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, ainsi que le défaut d’impartialité et d’indépendance de cette juridiction étaient contraires à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, le requérant se plaint que cet arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
5.Par une décision du 6 juin 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête recevable.
6.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).
7.Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.
8. Le requérant est né en 1940 et réside à Bucarest.
9.En 1929, Ș.S., la tante du requérant acheta un terrain sis à Bucarest sur lequel elle édifia une maison.
10.En 1950, l’Etat prit possession de la maison de la tante du requérant, en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. A. L’action en revendication de propriété
11.Le 23 février 1994, en tant qu’héritier de Ș.S., le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication immobilière. L’intéressé faisait valoir qu’au moment de la nationalisation Ș.S. était salariée et que le décret 92/1950 excluait de la nationalisation les biens appartenant à cette catégorie des personnes.
12.Par jugement du 20 avril 1994, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest releva que c’était par erreur que la maison avait été nationalisée en vertu du décret n o 92/1950, car Ș.S. faisait partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l’Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l’Etat ne pouvait pas se prévaloir d’un titre de propriété fondé sur l’usucapion . Les juges décidèrent également que l’Etat n’aurait pas pu non plus s’approprier l’immeuble en application des décrets n os 218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions des 1952 et 1965. Le tribunal ordonna, dès lors, aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l’entreprise d’Etat SC. « H.N. », gérante de logements d’Etat, de restituer le bien au requérant.
13.La mairie de Bucarest interjeta appel, au motif que la Cour Constitutionnelle avait décidé, dans des décisions rendues en 1993, que les réparations des préjudices causés par les actes abusifs de l’ancien régime communiste seraient réglementées par voie législative. Le tribunal départemental de Bucarest rendit sa décision le 28 septembre 1994. Constatant qu’aucune loi contenant des mesures de réparation n’avait encore été votée, le tribunal jugea, d’une part, que l’article 3 du Code civil sur le déni de justice lui interdisait de refuser d’examiner l’action du requérant et, d’autre part, qu’il était compétent pour examiner une action en revendication. Le tribunal constata ensuite que le décret de nationalisation n o 92/1950 prévoyait des exceptions aux nationalisations, exceptions qui étaient applicables en l’espèce. Le tribunal rejeta l’appel, en jugeant que Ș.S. n’avait jamais cessé d’être propriétaire du bien et que le requérant en était devenu propriétaire par voie d’héritage.
14.En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.
15.Dans un discours tenu en juillet 1994 dans la ville de Satu-Mare, le Président de la Roumanie demanda à l’administration de ne pas exécuter les décisions de justice dans lesquelles les tribunaux avaient conclu à la nullité des nationalisations de biens immobiliers sous le régime communiste.
16.A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950.
17.Par arrêt du 6 décembre 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 22 avril 1994 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant. Elle constata que l’Etat s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était approprié abusivement.
18.Selon les informations fournies par le requérant, l’Etat a vendu à des tiers le bien, objet de la présente requête. II.
19. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). EN DROIT I.
A. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention concernant l’accès au tribunal et l’équité de la procedure
20.Selon le requérant, l’arrêt du 6 décembre 1995 de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
21.Dans son mémoire, le requérant fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal. En outre, il estime que l’affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle il n’était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.
22.Pour ce qui est de l’accès au tribunal, le Gouvernement ne conteste pas la jurisprudence créée par l’arrêt Brumarescu précité, mais estime qu’actuellement, le requérant jouit pleinement de l’accès à la justice, ouvert par les modifications législatives et jurisprudentielles. Par conséquent, il estime que l’ingérence a été temporaire et le libre accès à la justice est assuré aujourd’hui. Quant à l’équité de la procédure, il estime que l’usage fait par le procureur général du recours en annulation ne saurait s’interpréter comme menant à un déséquilibre entre les droits procéduraux des parties. Par conséquent, le Gouvernement estime que l’article 6 § 1 de la Convention n’a pas été violé à cet égard.
23.Le requérant fait valoir que le recours en annulation formé par le procureur général, qui a conduit à l’annulation d’une décision définitive, a méconnu le principe de l’autorité de la chose jugée et le principe d’égalité des armes par le fait que le procureur général n’était tenu par aucun délai.
24.La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 6 décembre 1995 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.
25.La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1, au motif que l’annulation d’un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges, portant comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.
26.La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’arrêt Brumărescu . Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, tel qu’il était rédigé à l’époque, la Cour suprême de justice a méconnu, par sa décision du 6 décembre 1995, le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit du requérant à un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
27.De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication du requérant de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
28.Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points. B. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention concernant le défaut d’impartialité et d’indépendance de la Cour suprême de justice
29.Le requérant estime que la Cour suprême de justice n’était pas indépendante et impartiale, méconnaissant ainsi les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention. Il fait valoir qu’à la suite du discours du Président de la Roumanie, tenu à Satu-Mare, la Cour suprême de justice a modifié sa jurisprudence, en décidant que les tribunaux n’étaient plus compétents pour trancher l’action en revendication d’un immeuble nationalisé. Il considère qu’agissant de la sorte, les juges de la Cour suprême de justice, « qui ont craint des menaces présidentielles », ont prouvé leur manque d’indépendance. Il ajoute que les juges de la Cour suprême ne jouissent pas d’une réelle inamovibilité car ils sont nommés par le Président de la République pour une période de six ans. Il estime que lesdits juges ont dénaturé la motivation des juges du fond pour justifier une solution illégale, prouvant ainsi leur manque d’objectivité et d’impartialité.
30.Le Gouvernement conteste la thèse du requérant et demande à la Cour de constater que l’article 6 § 1 de la Convention n’a pas été violé sur ce point. Il estime que les déclarations du Président de la Roumanie constituaient une prise de position sur un problème d’actualité à cette date en Roumanie, mais qu’elles n’avaient aucune valeur contraignante pour les juges de la Cour suprême de justice. Invoquant l’arrêt Campbell et Fell c. Royaume Uni (arrêt du 28 juin 1994, série A n o 80 ) , le Gouvernement considère que le fait, pour les juges de la Cour suprême de justice, d’être désignés par le pouvoir législatif, n’entraîne pas ipso facto un manque d’indépendance. Quant à l’impartialité, il considère qu’il faut distinguer l’impartialité objective de celle subjective et invoque l’arrêt Piersack c. Belgique (arrêt du 1 er octobre 1982, série A n o 53).
31.La Cour doit donc rechercher si l’arrêt du 6 février 1996 a été rendu par un tribunal qui peut passer pour « indépendant et impartial », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour note que les déclarations du Président de la Roumanie, sans doute critiques à l’égard du pouvoir judiciaire, s’adressaient en premier lieu à l’administration chargée d’exécuter les décisions de justice et non pas aux tribunaux. Or, rien ne permet à la Cour de conclure qu’en l’espèce, ces déclarations auraient influencé les juges de la Cour suprême qui ont statué dans l’affaire du requérant. La Cour rappelle que les critères pour apprécier l’indépendance d’un tribunal sont : l’indépendance à l’égard de l’exécutif comme des parties, le mode de désignation, la durée du mandat, les garanties contre des pressions et l’apparence d’indépendance (voir l’arrêt Kadubec c. Slovaquie du 2 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 - VI, § 56). La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6 § 1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et aussi, selon une démarche objective, amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, entre autres, Revoldini et autres c. Luxembourg (déc.), n o 50595/99, 18 janvier 2001 ; Didier c. France , (déc.), n o 58188/00, du 27 août 2002, et l’arrêt Gautrin et autres c. France du 20 mai 1998, Recueil 1998-III, pp. 1030-1031, § 58). La Cour renvoie aux arrêts Ciobanu c. Roumanie (n o 29053/95, 16 juillet 2002, §§ 44, 45) et Falcoianu c. Roumanie (n o 32943/96, 9 juillet 2002, §§ 37, 38) ou elle a décidé de rejeter le même grief dans des situations similaires. Pour ce qui est de l’affirmation selon laquelle les juges de la Cour suprême ont dénaturé les motivations des juges du fond, la Cour estime qu’il s’agit là de modalités d’application du droit interne, qui échappe, en principe, à sa compétence.
32.Dès lors, il n’y pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sur ce point. B. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole N o 1 à la Convention
33.Le requérant se plaint que l’arrêt du 6 décembre 1995 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
34.Le requérant estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice, jugeant que son immeuble appartenait à l’Etat et annulant le jugement définitif du 22 avril 1994, a constitué une privation de son droit au respect de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique.
35.Le Gouvernement est d’avis que la jurisprudence créée par l’affaire Brumarescu trouve application en l’espèce.
36.La Cour rappelle que le droit de propriété du requérant sur le bien en litige avait été établi par un arrêt définitif du 22 avril 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. D’ailleurs, le requérant a pu jouir de son bien en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, du 22 avril 1994 jusqu’au 6 décembre 1996. Le requérant avait donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu précité, § 70).
37.La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif du 22 avril 1994 et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu . La Cour estime donc que cet arrêt a eu pour effet de priver M. Stoicescu de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu, §§ 73 ‑ 74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que le requérant se trouve privé de la propriété du bien depuis maintenant plus de sept ans, sans avoir perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts déployés par lui pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains.
38.Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu et que le requérant a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.
39.Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. C. Sur l’application de l’article 41 de la Convention
40.Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » 1. Dommage matériel
41.A titre principal, le requérant sollicite la restitution du bien litigieux. Il entend recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de son bien, à savoir, selon le rapport d’expertise soumis à la Cour, 344 569 dollars américains (« USD »), soit 326 636 euros (« EUR »).
42.Le Gouvernement ne partage pas les conclusions tirées du rapport d’expertise présenté par le requérant. Il estime que ce rapport ne peut pas produire de conséquences juridiques, parce qu’il a un caractère extrajudiciaire. En tout état de cause, le Gouvernement estime que le montant maximum qui pourrait être octroyé est de 279 000 USD, soit 264 480 EUR, représentant, selon le rapport d’expertise qu’il a produit devant la Cour, la valeur marchande de la maison en litige, dont il faut déduire 2 700 USD, soit 2 559 EUR, pour le garage construit après la nationalisation de l’immeuble.
43.La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest du 22 avril 1994, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.
44.A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser au requérant, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien.
45.Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l’important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige.
46.Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle de l’immeuble à 270 000 EUR. 2. Dommage moral
47.Le requérant sollicite aussi 50 000 USD, soit 47 397 EUR pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance « grave, insupportable et incommensurable » que lui aurait infligée la Cour suprême de justice, en le privant de son bien une deuxième fois, après qu’il eut réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de son droit par les autorités communistes pendant quarante ans.
48.Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral ne saurait être retenu. Il estime que les souffrances psychiques du requérant n’ont pas été prouvées, non plus que le lien de causalité entre ces souffrances et les violations constatées.
49.La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de M. Stoicescu au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 6 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. 3. Intérêts moratoires
50.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du manque allégué d’indépendance et d’impartialité des tribunaux internes ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit que l’Etat défendeur doit restituer au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, le bien litigieux ; 6. Dit qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 270 000 EUR (deux cents soixante–dix mille euros), pour dommage matériel, à convertir en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 7. Dit que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, à convertir en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 8. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 6 et 7 seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 9. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mars 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé
Greffière Président