AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus du droit d'accès à un tribunal;Non-violation de l'art. 6-1 du fait du manque allégué d'indépendance et d'impartialité;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)
A DOUA SECȚIUNEA CAUZA STOCESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31551/96) HOTĂRÂREA Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul Curții printr-o hotărâre pronunțată la 21 septembrie 2004 STRASBURG 4 martie 2003 DEFINITIVF 04/06/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Stoicescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera consiliului la 11 februarie 2003, rend l'hot que, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 31551/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Stefan Stoiecê ( Guvernul român este reprezentat de agentul său, C. Tarcea, de la Ministerul Justiției. În special, reclamantul susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 6 decembrie 1995, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare, precum și lipsa de imparțialitate și de independență a acestei instanțe erau contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, reclamantul se plânge că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA □ESPECE Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește în București. În 1929, ȘS., mătușa reclamantului a cumpărat un teren situat în București pe care a construit o casă. 10. În 1950, statul a luat în posesie casa mătușii reclamantului, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. La 23 februarie 1994, în calitate de moștenitor al Ș.S., reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare a proprietății. L a susținut că, în momentul naționalizării Ș.S. era salariată și că decretul 92/1950 excludea de la naționalizare bunurile aparținând acestei categorii a persoanelor. 12. Prin hotărârea din 20 aprilie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a recunoscut că din greșeală casa fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece Ș.S. făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că deținerea desfășurată de către la. t. se baza pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe leucapion . Judecătorii au decis, de asemenea, că nu ar fi putut nici să se ocupe de proprietate în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952 și 1965. Instanța a dispus, prin urmare, autorităților administrative, și anume Primăria București și întreprinderea de stat SC. 13 Primăria Bucureștiului a făcut apel, pe motiv că Curtea Constituțională a decis, în deciziile pronunțate în 1993, că despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist vor fi reglementate prin lege. Tribunalul departamental din București și-a dat hotărârea la data de 28 În septembrie 1994. Constatând că nici o lege care conținea măsuri de reparații nu a fost încă votată, instanța a hotărât, pe de o parte, că art. 3 din Codul civil privind decăderea justiției îi interzicea să refuze din nou acțiunea reclamantului și, pe de altă parte, că era competent să examineze o acțiune în revendicare. Tribunalul a constatat apoi că decretul de naționalizare n 92/1950 prevedea excepții la naționalizări, excepții care se aplicau în speță. Instanța a respins recursul, considerând că Ș.S. nu ar fi trebuit niciodată să fie proprietarul bunului și că reclamantul a devenit proprietarul acestuia prin moștenire. 14. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. 15. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, președintele României a solicitat administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care instanțele au încheiat în mod nefondat naționalizările de bunuri imobiliare sub regimul comunist. 16. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950 17. Prin hotărârea din 6 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 22 aprilie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Curtea a constatat că statul membru era adecvat bunul în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului pe care îl deținea prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul de drept le-ar fi fost în mod abuziv. 18. Conform informațiilor furnizate de solicitant, statul a vândut către terți bunul, obiectul prezentei cereri. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-II). Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind accesul la instanță și echitatea procedurii 20. Potrivit reclamantului, hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 21. În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe. În plus, acesta consideră că declarația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia nu era proprietarul bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această instanță pentru primirea acțiunii în anulare, și anume lipsa competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 22. În ceea ce privește accesul la instanță, guvernul nu contestă jurisprudența creată de hotărârea Brumarescu menționată anterior, ci consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește echitatea procedurii, acesta consideră că utilizarea de către procurorul general a recursului în anulare nu poate fi considerată drept un dezechilibru între drepturile procedurale ale părților. Prin urmare, guvernul consideră că art. 6 alineatul (1) din convenție nu a fost încălcat în această privință 23. Reclamantul susține că acțiunea în anulare formulată de procurorul general, care a condus la anularea unei decizii definitive, a încălcat principiul autorității de lucru judecat și principiul egalității armelor prin faptul că procurorul general nu a fost ținut de niciun termen. 24. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă hotărârea din 6 decembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 25. Curtea amintește că, în cauza Brumãescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție este contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile, precum în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, se referă la articolul Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 6 decembrie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 27. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicarea reclamantului de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 28. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) din Convenție privind neindependența și lipsa de imparțialitate a Curții Supreme de Justiție 29. Reclamantul consideră că Curtea Supremă de Justiție nu a fost independentă și imparțială, nerespectând astfel dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Convenție. El susține că, în urma discursului președintelui României, ținut la Satu-Mare, Curtea Supremă de Justiție și-a modificat jurisprudența, declarând că instanțele naționale au mai multă competență de a pronunța acțiunea într-un tribunal naționalizat. El consideră că, în acest fel, judecătorii Curții Supreme de Justiție, care s-au temut de amenințările prezidențiale El adaugă că judecătorii Curții Supreme nu beneficiază de o inamovibilitate reală deoarece sunt numiți de președintele Republicii pentru o perioadă de șase ani. El consideră că judecătorii respectivi au denaturat motivarea judecătorilor din fond pentru a justifica o soluție ilegală, dovedind astfel lipsa lor de onestitate și de imparțialitate. 30. Guvernul contestă teza reclamantului și solicită Curții să constate că art. 6 alineatul (1) din convenție nu a fost încălcat în această privință. El consideră că declarațiile președintelui României constituiau o luare de poziție cu privire la o problemă de actualitate la acea dată în România, dar că nu aveau nicio valoare obligatorie pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție. Invocând hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit (hotărârea iunie 1994, seria A n, guvernul consideră că faptul că, pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție, trebuie să fie desemnați de către autoritatea legislativă, n Piersack c. Belgia (hotărârea octombrie 1982, seria A nr. 53). 31. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 6 februarie 1996 a fost pronunțată de o instanță care poate să treacă drept Curtea ia notă de faptul că declarațiile președintelui României, fără îndoială critice față de sistemul judiciar, se refereau în primul rând la administrația responsabilă cu executarea hotărârilor judecătorești și nu la instanțe. Or, nu există niciun motiv pentru care Curtea să ajungă la concluzia că, în speță, aceste declarații ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au pronunțat în cauza reclamantului. Curtea amintește că criteriile pentru evaluarea independenței unui tribunal sunt: : Independența față de la mai multe părți, modul de desemnare, durata mandatului, garanțiile împotriva presiunilor și aspectul de independență (a se vedea Hotărârea Kadubec c. Slovacia din 2 septembrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 - VI, Õ 56). Curtea reamintește că, în sensul art. 6 alin. (1), imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și, de asemenea, într-un demers obiectiv, aducând la sine garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, printre altele, Revoldini și alte c. Luxemburg (dec.), nr. 50595/99, 18 ianuarie 2001 Didier c. Franța, (dec.), nr. 58188/00, din 27 august 2002 și la ś Hotărârea Gautrin altele c. Franța din 20 mai 1998, Rec., 1998-III, p. 1030-1031, § 58. Curtea face trimitere la Hotărârile Ciobanu c. România 29053/95, 16 iulie 2002, §§ 44, 45) și Falcoianu c. România 32943/96, 9 iulie 2002, §§ 37, 38) sau a decis să respingă aceeași cauză în situații similare. În ceea ce privește hotărârea conform căreia judecătorii Curții Supreme au denaturat motivele judecătorilor din fond, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acest aspect. Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul N 1 la Convenție 33. Reclamantul se plânge că Hotărârea din 6 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 34. Recurentul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 22 aprilie 1994, a constituit o privare de dreptul său la respectarea bunurilor sale, privare care nu urmărea un scop de interes public. 35. Guvernul este de acord că jurisprudența creată de cauza Brumarescu găsește aplicarea în speță. 36. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 22 aprilie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, reclamantul a avut un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu menționat anterior, alineatul 70). 37. Curtea arată apoi că a anulat hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție din 22 aprilie 1994 și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era la locul de muncă. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că această hotărâre a avut ca efect privarea domnului Stoicescu de proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãescu, 74). Cu toate acestea, guvernul nu a oferit nicio justificare situației astfel create. În plus, Comisia observă că reclamantul a fost privat de proprietatea bunurilor timp de mai bine de șapte ani, fără a fi încasat o sumă care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de acesta pentru a-și recupera proprietatea au rămas în zadar până în prezent. 38. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 39. Prin urmare, a existat și a continuat să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenția 40. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 41. Cu titlu principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu. El intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de competență prezentat Curții, 344 569 dolari în valoare de 569 de dolari în valoare de 326 636 de euro în valoare de 326 636 de euro în valoare de 42 de euro în conformitate cu raportul de competență prezentat Curții. Guvernul nu este de acord cu concluziile din raportul de expertiză prezentat de solicitant și consideră că acest raport nu poate avea consecințe juridice, deoarece are un caracter extrajudiciar. În orice caz, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 279 000 USD sau 264 480 USD. EUR, reprezentând, conform raportului de expertiză pe care l-a elaborat în fața Curții, valoarea de piață a casei aflate în litigiu, de la care trebuie dedus 2 700 USD, adică 2 559 EUR, pentru garajul construit după naționalizarea clădirii. 43. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instană din primul raional București din 22 aprilie 1994, l-ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar considera că cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 44. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 45. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la fel de mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu. 46. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea actuală a proprietății la 270 000 EUR. Daune morale 47. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 000 USD, adică 47 397 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile pe care Curtea Supremă de Justiție i l-ar fi cauzat, privându-l de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 48. În opinia sa, suferința psihică a reclamantului nu a fost dovedită, nici legătura cauzală dintre aceste suferințe și încălcările constatate. 49. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile domnului Stoicescu la respectarea bunului său, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 6 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Interese moratorii 50. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de a avea acces la o instanță care a spus că nu a fost încălcată art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și a imparțialității instanțelor interne S-a afirmat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată. că statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, bunul în cauză; Spune că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 270 000 EUR (două sute șaizeci de mii de euro), pentru daune materiale, pentru a fi convertite în monedă națională de la la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 6 000 de euro (șase mii de euro) pentru daune morale, pentru a fi convertit în monedă națională de la l . ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la 6 și 7 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 martie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. COSTA Modulul Președinte