AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA STOCESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31551/96) HOTĂRÂREA Revizuire [1] STRASBURG 21 septembrie 2004 DEFINITIVF 21/12/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul Stoicescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 august 2004, îndepărtează hotărârea revizuită, care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 31551/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Stefan Stoiec ë ( A fost reprezentat de agentul său, R. Rizoiu, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În special, reclamantul susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 6 decembrie 1995, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare, precum și lipsa imparțialității și a independenței acestei instanțe sunt contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, reclamantul s-a plâns că această hotărâre a Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin hotărârea din 4 martie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a încheiat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. La 4 iunie 2003, această hotărâre a devenit definitivă. La 3 septembrie 2003, guvernul pârât, invocând art. 80 alin. La 30 septembrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a decis, în conformitate cu art. 80 alineatul (4) din regulament, să comunice cererea guvernului reclamantului și a invitat-o să își prezinte observațiile. La 24 octombrie 2003, reclamanta și-a prezentat observațiile. 10. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat guvernul să își prezinte observațiile ca răspuns, precum și informații suplimentare. La 15 decembrie 2003, guvernul și-a prezentat observațiile. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR ESPECE 11. Reclamantul s-a născut în 1940 și își are reședința la București. 12. În 1929, SH.S., mătușa reclamantului, a cumpărat un teren situat în București, pe care a construit o casă. 13. În 1950, statul a luat în posesie casa mătușii reclamantului, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Acțiunea în revendicare a proprietății 14. La 23 februarie 1994, în calitate de moștenitor al Ș.S., reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară. Reclamantul se baza pe un certificat de moștenire emis în 1983. Reclamantul susținea că la momentul naționalizării Ș.S. a fost salariată și că decretul 92/1950 excludea din naționalizare bunurile aparținând acestei categorii de persoane. 15. Prin hotărârea din 20 aprilie 1994, tribunalul de primă instanță din primul district București a arătat că din greșeală casa fusese naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, deoarece Ș.S. făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că proprietatea exercitată de stat era întemeiată pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapion. . Judecătorii au decis, de asemenea, că nici statul nu ar fi putut prelua clădirea în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952 și 1965. Prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume Primăria București și întreprinderea de stat SC. 16 Primăria Bucureștiului a făcut apel, pe motiv că Curtea Constituțională a decis, în deciziile pronunțate în 1993, să repare prejudiciile cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist, să fie reglementată prin lege. September 1994. Constatând că nici o lege care conținea măsuri reparatorii nu fusese încă votată, Tribunalul a hotărât, pe de o parte, că art. 3 din Codul civil privind negarea justiției îi interzicea să refuze examinarea acțiunii reclamantului și, pe de altă parte, că era competent să examineze o acțiune în revendicare. Tribunalul a constatat apoi că decretul de naționalizare nu 92/1950 prevedea excepții de la naționalizări, excepții care se aplicau în speță. Tribunalul a respins apelul, considerând că ȘS. nu încetase niciodată să dețină proprietatea și că reclamantul a devenit proprietarul acesteia prin intermediul unei moșteniri. 17. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea ordinară. 18. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.19. Prin hotărârea din 6 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 22 aprilie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Hotărârea Curții din 4 martie 2003 20. La 4 martie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil și a refuzului dreptului de acces la instanță și a neîncălcării aceluiași articol din cauza lipsei presupuse a independenței și imparțialității instanțelor interne. 1 la Convenție și a ordonat statului pârât să restituie reclamantului bunul în litigiu în cazul în care, în caz contrar, să-i plătească o anumită sumă pentru daune materiale. Curtea a ordonat, de asemenea, statului pârât să plătească reclamantului o anumită sumă pentru daune morale. În cele din urmă, Comisia a decis că sumele respective ar trebui majorate cu un interes simplu și a respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Fapte aduse la cunoștința Curții după 4 martie 2003 (data hotărârii Curții) 21. 2003 de către guvern că, la 3 mai 1981, Ș.S., mătușa reclamantului, a redactat un testament în favoarea T.C.F. și T.A. Potrivit guvernului, trei ani mai târziu, reclamantul, ignorand existența testamentului menționat anterior, obține un certificat de moștenire care îl desemnează drept unic moștenitor al Ș.S. Numai în conformitate cu această atestare el a avut, în 1994, calitatea de a acționa în fața instanțelor interne pentru a obține restituirea binelui în litigiu 22. Potrivit acelorași informații, în 1995, T.C.F. și T.A., au dat în judecată reclamantul pentru anularea certificatului său de moștenire, susținând că, în temeiul testamentului întocmit de Ș.S., aceștia erau adevărații moștenitori ai Ș.S. Reclamantul a formulat o cerere reconvențională în anulare a testamentului menționat, susținând că acordul Ș.S. a fost viciat. 23. Prin hotărârea din 18 mai 1995, Tribunalul de Primă Instanță din secțiunea a doua din București a trimis cazul în fața Tribunalului de Primă Instanță din primul raion al Bucureștiului, din motive de competență. 24. La 24 octombrie 1996, Tribunalul a respins acțiunea principală, a acceptat cererea reconvențională a reclamantului și a anulat testamentul în favoarea T.C.F. și T.A. 25. La 29 aprilie 1997, tribunalul departamental din București, sesizat cu un apel din partea T.C.F. și T.A., a decis să trimită cazul în fața primilor judecători, din cauza unui viciu de procedură. 26. Prin hotărârea din 23 iunie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din primul raional București a respins din nou acțiunea și a acceptat cererea reconvențională a reclamantului. T.C.F. și T.A. au inițiat apelul la această hotărâre. 27. La 25 noiembrie 1998, tribunalul departamental din București a confirmat hotărârea anterioară. 28. Prin Hotărârea din 20 mai 1999, Curtea de Apel de la București a primit recursul T.C.F. și T.A., a clasat decizia anterioară și a anulat certificatul de moștenire al reclamantului. Prin aceeași hotărâre, Curtea de Apel a respins acțiunea reconvențională a reclamantului ca fiind nefondată. Curtea de Apel a statuat că, în momentul în care ȘS și-a exprimat voința și a dispus de bunurile sale în favoarea T.C.F. și T.A., fie în 1981, consimțământul său era valabil și nu era viciat. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre interpretativă din 8 decembrie 1999 a aceleiași instanțe. 29. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 20 mai 1999. aprilie 2003 cererea sa a fost respinsă de Curtea de Apel ca inadmisibilă. Astfel, atestatul de moștenire de care reclamantul se prevăzuse a fost anulat. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 30. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44). 31. În conformitate cu art. 88 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor, un certificat de moștenire demonstrează calitatea de moștenitor, cota de participare și bunurile aparținând fiecărui moștenitor până la anularea sa ca urmare a unei decizii definitive. Guvernul României solicită revizuirea hotărârii Camerei din 4 martie 2003 (secțiunea a doua) și invocă art. 80 din Regulamentul său de procedură, care se citește astfel în părțile relevante ale acestuia. În cazul unei descoperiri a unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluționate și care, la momentul hotărârii, era necunoscut Curții și nu putea fi în mod rezonabil cunoscut de o parte, aceasta din urmă poate, în termen de șase luni de la data la care a avut cunoștință de fapt, să sesizeze Curtea cu privire la o cerere de revizuire a hotărârii respective. Cererea menționează hotărârea a cărei revizuire este solicitată, conține informațiile necesare pentru stabilirea reuniunii condițiilor prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol și este însoțită de o copie a oricăror documente justificative și este depusă la grefă împreună cu anexele la aceasta. 33. Curtea constată consacrarea, prin art. 44 din Convenție, a principiului conform căruia hotărârile sunt definitive și reafirmă că, în măsura în care pune sub semnul întrebării acest caracter definitiv al hotărârilor Curții, posibilitatea unei revizuiri trebuie considerată excepțională. Prin urmare, cererile în curs de revizuire necesită o examinare riguroasă (hotărârile Pardo c. Franța din 10 iulie 1996 (reexaminarea admisibilității Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996-III, pp. 869-870, § 21, și Gustafsson Suedia din 30 iulie 1998 (recuperare temeinică Repertoriu 1998-V, p. 2095, § 25). Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă faptele în cauză ar fi putut exercita o influență decisivă asupra rezultatului cauzei deja soluționate, dacă acestea nu ar fi putut fi cunoscute în mod rezonabil. În cazul în care cererea de revizuire a fost formulată în termenul legal, în sensul articolului 80 din Regulamentul (CE) nr. Potrivit guvernului, abia la 11 martie 2003 avocatul T.C.F. și T.A. a informat autoritățile cu privire la anularea certificatului de moștenire pe care reclamantul îl preceda la momentul depunerii cererii. Guvernul evocă apoi desfășurarea procedurii inițiate la 25 aprilie 1995 de T.C.F. și T.A., care s-a încheiat printr-o hotărâre din 20 mai 1999 al Curții de Apel din București și insistă asupra faptului că această procedură a fost inițiată înainte ca reclamantul să sesizeze Curtea. 35. Guvernul susține că aceste informații, dacă ar fi fost cunoscute de Curte, ar fi avut o influență decisivă asupra rezultatului cauzei. El consideră că faptul că reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului său de moștenire aduce dovada necredinței sale. 36. Reclamantul contestă afirmațiile guvernului referitoare la comportamentul său, indicând că nu a avut niciodată intenția de a încălca legea și de a aduce atingere intereselor oricui cu atât mai puțin intereselor statului român Pretinde că a fost singurul moștenitor legal al ȘS și singura persoană care a tratat-o înainte de moartea sa. În 1982, în momentul morții ȘS, aceasta nu deținea nici un bun imobil, statul naționalizând bunurile sale în temeiul decretului nr. 92/1950. Tocmai pentru a fi restituit, ca unic moștenitor, aceste bunuri, reclamantul a întocmit, după 1990, acțiuni în revendicare. După ce a obținut câștig de cauză, el a vândut una dintre cele două case la 30 aprilie 1995. În ceea ce privește cealaltă casă - care face obiectul prezentei cereri - reclamantul a sesizat Curtea în urma acțiunii în anulare a procurorului general și a anulării deciziei definitive de restituire. 37. Reclamantul susține că, în momentul sesizării Curții, și anume la 10 aprilie 1996, avea un certificat de moștenire valabil, instanțele interne care au respins acțiunea T.C.F. și T.A. În opinia sa, Curtea de Apel de la București a admis definitiv acțiunea în anulare a certificatului de moștenire. 38. Curtea amintește că, pentru a stabili dacă faptele care stau la baza unei cereri de revizuire sunt de natură să exercite o influență decisivă, astfel cum se prevede la art. 80 alineatul (1) din regulament, acestea trebuie luate în considerare în raport cu decizia Curții a cărei revizuire este solicitată (pardo France citată anterior, (revizuire - admisibilitate), pp. 869 870 § 21). Comisia observă că, în urma unei proceduri care a avut loc între 1995 și 1999, reclamantul a fost anulat certificatul de moștenire, titlu în temeiul căruia putea solicita restituirea bunului în litigiu. 39. În ceea ce privește influența decisivă asupra rezultatului cauzei alineatul articolului 80, Curtea constată că, în urma acestei proceduri, începând cu 20 mai 1999, reclamantul nu mai avea calitatea de a solicita restituirea bunului în litigiu, ceea ce ridică probleme serioase în ceea ce privește calitatea sa de victimă, în sensul articolului 34 din convenție. 40. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că anularea atestatului de moștenire al reclamantului ar putea avea o influență decisivă asupra deciziei privind admisibilitatea adoptată de Curte la 6 iunie 2000 (prima secțiune), precum și asupra hotărârii din 4 martie 2003 privind necunoașterea faptelor descoperite de părțile 41. Guvernul susține că existența procedurii inițiate în 1995 de T.C.F. și T.A. nu era cunoscută, statul român nefiind parte la această procedură. Guvernul subliniază că numai la 11 martie 2003, după pronunțarea hotărârii, avocatul T.C.F. și T.A. l-a informat că erau adevărații proprietari ai clădirii în cauză și nu pe reclamant. Guvernul a furnizat copia scrisorii în cauză. 42. Reclamantul susține că hotărârea Curții de Apel de la București a fost nedreaptă, motiv pentru care a formulat o cerere de revizuire a acesteia, respinsă definitiv la 1 aprilie 2003. art. 80 din Regulamentul său de procedură, una dintre condițiile pentru primirea unei cereri de revizuire este că nu a putut fi cunoscut în mod rezonabil de către o parte. 44. În ceea ce privește reclamanta, astfel cum reiese din copiile hotărârilor judecătorești depuse la dosar, este evident că aceasta cunoștea existența acestei proceduri, participând la dezbateri și susținând cauza sa. 45. La 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la întrebarea dacă guvernul pârât ar fi putut cunoaște în mod rezonabil existența procedurii în cauză. 46. În observațiile sale, guvernul afirmă că nu este vorba doar de o omisiune, ci și de o imposibilitate teoretică și practică. Această procedură a impus numai persoane fizice, și anume beneficiarul unui certificat de moștenire (reclamantul) și persoanele terțe care contestau valabilitatea actului (T.C.F. și T.A.), statul român nefiind parte la această procedură. Potrivit guvernului, faptul de a solicita informațiile necesare pentru a stabili dacă o procedură judiciară de anulare a certificatului reclamantului era pendinte ar fi putut aduce atingere respectării dreptului la viață privată al acestuia. Guvernul indică faptul că, la momentul respectiv, datele privind cauzele pendinte nu erau computerizate și că nu existau decât registre alfabetice, de informații și generale, de registru alfabetice, de informare și general Pentru a afla dacă atestatul de moștenire al reclamantului este valabil sau nu, guvernul ar fi trebuit să verifice registrele respective, începând cu data eliberării certificatului de moștenire reclamantului (și anume 1983) până la data hotărârii Curții (și anume 2003). Guvernul afirmă că numărul de pagini care ar fi trebuit verificate este În plus, numele reclamantului este un nume destul de obișnuit în România, ceea ce ar fi complicat o astfel de cercetare. În cele din urmă, solicită Curții să constate că, în cazul de față, nu este vorba de o simplă omisiune de informații, deoarece existența acestei proceduri nu era cunoscută și nu putea fi în mod rezonabil cunoscută de guvernul român. 47. Curtea constată că nu a fost informată înainte de pronunțarea hotărârii din 4 martie 2003 cu privire la existența acestei proceduri și la rezultatul acesteia și, prin urmare, și-a adoptat hotărârea din 4 martie 2003 pe baza documentelor și informațiilor aflate în posesia sa la acea dată. Comisia observă că, la momentul faptelor, datele privind cauzele pendinte nu erau computerizate și că guvernul pârât nu putea efectua căutări printre zeci de registre, deși nu avea niciun indiciu care să sugereze că valabilitatea titlului reclamantului era pusă sub semnul întrebării. Curtea observă, de asemenea, că acesta a fost un litigiu între particulari și că statul român nu era parte la litigiul respectiv. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul, care a participat timp de mai mult de șapte ani la procedura privind certificatul său de moștenire, era în măsură să informeze Curtea înainte de pronunțarea hotărârii, dar a omis în mod deliberat să facă acest lucru. 48. În aceste condiții, Curtea concluzionează că guvernul român nu putea cunoaște în mod rezonabil existența acestor fapte [în sensul articolului 80 din Regulamentul său de procedură]. Guvernul susține că numai la 11 martie 2003 avocatul T.A. și T.C.F. l-a informat pe agentul guvernului că certificatul de moștenire al reclamantului a fost anulat și a furnizat fotocopia acestei scrisori. 50. Reclamantul nu a prezentat nicio observație cu privire la acest aspect. 51. Curtea constată că, prin scrisoarea din 11 martie 2003, avocatul T.A. și T.C.F. a informat guvernul cu privire la anularea certificatului de moștenire al reclamantului și constată, de asemenea, că, la 4 septembrie 2003, după efectuarea unor cercetări pentru a se informa cu privire la această procedură, guvernul a sesizat-o cu prezenta cerere în revizuire. Curtea concluzionează că cererea de revizuire a guvernului a fost formulată în termen de șase luni, prevăzută la art. 80 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. 52. Prin urmare, Curtea consideră că condițiile prevăzute la art. 80 alineatul (1) din Regulamentul de procedură sunt îndeplinite în cazul de față. CU PRIVIRE LA BUNUL FUND AL CERERII ÎN REVIZUIRE 53. La început, reclamantul a susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 6 decembrie 1995, de a recunoaște instanțelor competența de a-și formula acțiunea în revendicare, precum și lipsa imparțialității și a independenței acestei instanțe erau contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. A susținut, de asemenea, o încălcare a dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu din cauza hotărârii Curții Supreme. 54. Guvernul exclude lipsa de calitate a victimei reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenție. El amintește că, pentru ca un solicitant să se poată pretinde victimă, în sensul acestui articol, nu numai că are această calitate în momentul depunerii cererii, ci și în cursul procedurii în fața Curții. Guvernul invocă și cazul Ponova c. România ((dec.), n 29972/96, 30 aprilie 2002). 55. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către art. 34 desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei încălcări a cerințelor Convenției care se conceapă chiar și în absența unui prejudiciu și că, pentru ca un solicitant să se poată pretinde victimă a unei încălcări, acesta trebuie să aibă calitatea de victimă nu numai în momentul depunerii cererii, ci și în cursul procedurii în fața Curții ( Preikhzas c. Germania, nr. 3420/87, Decizia Comisiei din 13 noiembrie 1978, Deciziile și Rapoartele 16, p. 5; Decizia Ponova menționată anterior). 56. În acest caz, obiectul cererii, astfel cum a fost introdusă inițial de solicitant, a fost anularea, prin Hotărârea din 6 decembrie 1995 al Curții Supreme de Justiție, a unei decizii definitive care îi recunoaște calitatea de proprietar al bunului în litigiu (a se vedea punctele 18 și 19). Prin urmare, nu se poate contesta faptul că, la momentul depunerii prezentei cereri, reclamantul se putea pretinde victimă, în sensul articolului 34 menționat anterior. 57. Cu toate acestea, Curtea constată că, prin Hotărârea din 20 mai 1999, Curtea de Apel de la București a anulat certificatul de moștenire de care se prevăzuse. 58. În consecință, Curtea arată că, începând cu această dată, validitatea testamentului făcut în favoarea T.C.F. și T.A. fiind confirmată, recurentul pierduse calitatea de moștenitor al mătușii sale, precum și dreptul de a fi transmis bunurile sale. 59. În aceste condiții, Curtea consideră că, de la hotărârea din 20 mai 1999, reclamantul nu mai are calitatea de a sprijini prezenta cerere în fața ei și, prin urmare, nu se poate pretinde, în sensul articolului 34 din convenție, că încalcă drepturile sale. 60. Prin urmare, cererea este incompatibilă rațional personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declar admisibilă cererea de revizuire a hotărârii din 4 martie 2003 formulată de guvernul pârât Declar inadmisibilă cererea nr. 31551/96 a domnului Stoicescu În consecință, revizuiește în întregime Hotărârea din 4 martie 2003. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 septembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul nr. Dolle J.-P. Costa Module Președinte [1] Revizuirea hotărârii din 4 martie 2003

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE STOICESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

31551/96)

ARRÊT

(

Révision

[1]

)

STRASBOURG

21 septembre 2004

DÉFINITIF

21/12/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Stoicescu c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 août 2004,

Rend l'arrêt révisé que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

31551/96) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Stefan Stoicescu («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 10 avril 1996 en vertu de l'ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

R. Rizoiu, Agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l'Homme, au sein du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 6 décembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, ainsi que le défaut d'impartialité et d'indépendance de cette juridiction étaient contraires à l'article 6 § 1 de la Convention. En outre, le requérant se plaignait que cet arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n

o

1.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

5.

Par une décision du 6 juin 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête recevable.

6.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).

7.

Par un arrêt du 4 mars 2003, la Cour (deuxième section) a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1

er

du Protocole n

o

1 à la Convention. Le 4 juin 2003, cet arrêt est devenu définitif.

8.

Le 3 septembre 2003, le gouvernement défendeur, invoquant le 1

er

paragraphe de l'article 80 du Règlement de la Cour, a formulé une demande en révision dudit arrêt.

9.

Le 30 septembre 2003, la Cour (deuxième Section) a décidé, conformément à l'article 80

10.

Par lettre du 17 novembre 2003, la Cour a invité le Gouvernement à soumettre ses observations en réponse, ainsi que des renseignements complémentaires. Le 15 décembre 2003, le Gouvernement a présenté ses observations.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

11.

Le requérant est né en 1940 et réside à Bucarest.

12.

En 1929, Ș.S., la tante du requérant, acheta un terrain sis à Bucarest sur lequel elle édifia une maison.

13.

En 1950, l'Etat prit possession de la maison de la tante du requérant, en invoquant le décret de nationalisation n

o

92/1950.

A.

L'action en revendication de propriété

14.

Le 23 février 1994, en tant qu'héritier de Ș.S., le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action en revendication immobilière. Le requérant se prévalait d'une attestation d'héritage délivrée en 1983. L'intéressé faisait valoir qu'au moment de la nationalisation Ș.S. était salariée et que le décret 92/1950 excluait de la nationalisation les biens appartenant à cette catégorie des personnes.

15.

Par jugement du 20 avril 1994, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest releva que c'était par erreur que la maison avait été nationalisée en vertu du décret n

o

92/1950, car Ș.S. faisait partie d'une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal constata ensuite que la possession exercée par l'Etat était fondée sur la violence et, par conséquent, jugea que l'Etat ne pouvait pas se prévaloir d'un titre de propriété fondé sur

l'usucapion

. Les juges décidèrent également que l'Etat n'aurait pas pu non plus s'approprier l'immeuble en application des décrets n

os

218/1960 et 712/1966, car ces textes étaient contraires respectivement aux Constitutions de 1952 et 1965. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l'entreprise d'Etat SC. «

H.N

», gérante de logements d'Etat, de restituer le bien au requérant.

16.

La mairie de Bucarest interjeta appel, au motif que la Cour Constitutionnelle avait décidé, dans des décisions rendues en 1993, q

ue la

réparation des préjudices causés par les actes abusifs de l'ancien régime communiste serait réglementée par voie législative.

Le tribunal départemental de Bucarest rendit sa décision le 28

septembre

du Code civil sur le déni de justice lui interdisait de refuser d'examiner l'action du requérant et, d'autre part, qu'il était compétent pour examiner une action en revendication. Le tribunal constata ensuite que le décret de nationalisation n

o

92/1950 prévoyait des exceptions aux nationalisations, exceptions qui étaient applicables en l'espèce. Le tribunal rejeta l'appel en jugeant que Ș.S. n'avait jamais cessé d'être propriétaire du bien et que le requérant en était devenu propriétaire par voie d'héritage.

17.

En l'absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.

18.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n

o

92/1950.

19.

Par arrêt du 6 décembre 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 22 avril 1994 et, sur le fond, rejeta l'action en revendication du requérant.

B.

L'arrêt de la Cour en date du 4 mars 2003

20.

Le 4 mars 2003, la Cour (deuxième Section) a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence d'un procès équitable et du refus du droit d'accès au tribunal et à la non violation du même article du fait du manque allégué d'indépendance et d'impartialité des tribunaux internes. Elle a également conclu à la violation de l'article 1

er

du Protocole n

o

1 à la Convention et ordonna à l'Etat défendeur de restituer au requérant le bien litigieux où, à défaut, de lui verser une certaine somme pour dommage matériel. La Cour a ordonné également à l'Etat défendeur de verser au requérant une certaine somme au titre du dommage moral. Enfin, elle a décidé que lesdits montants devraient être majorés d'un intérêt simple et a rejeté la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

C.

Faits portés à la connaissance de la Cour postérieurement au 4

mars 2003 (date de l'arrêt de la Cour)

21.

Il ressort des informations et documents soumis le 3

septembre

2003 par le Gouvernement que le 3 mai 1981, Ș.S, tante du requérant, rédigea un testament en faveur de T.C.F. et T.A. Selon le Gouvernement, trois ans plus tard, le requérant, ignorant l'existence dudit testament, obtint une attestation d'héritage le désignant comme unique héritier de Ș.S. Ce n'est qu'en vertu de cette attestation qu'il eut, en 1994, qualité pour agir devant les tribunaux internes afin d'obtenir la restitution du bien litigieux.

22.

D'après les mêmes informations, en 1995, T.C.F. et T.A, assignèrent en justice le requérant afin de faire annuler son attestation d'héritage. Ils faisaient valoir qu'en vertu du testament rédigé par Ș.S, ils étaient les véritables héritiers de Ș.S. Le requérant forma une demande reconventionnelle en annulation dudit testament, faisant valoir que le consentement de Ș.S avait été vicié.

23.

Par jugement du 18 mai 1995, le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, pour des raisons de compétence.

24.

Le 24 octobre 1996, le tribunal rejeta l'action principale, fit droit à la demande reconventionnelle du requérant et annula le testament en faveur de T.C.F. et T.A.

25.

Le 29 avril 1997, le tribunal départemental de Bucarest, saisi d'un appel de T.C.F. et T.A., décida de renvoyer l'affaire devant les premiers juges, en raison d'un vice de procédure.

26.

Par jugement du 23 juin 1998, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest rejeta de nouveau l'action et fit droit à la demande reconventionnelle du requérant. T.C.F. et T.A. interjetèrent appel de ce jugement.

27.

Le 25 novembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest confirma le jugement antérieur.

28.

Par arrêt du 20 mai 1999, la Cour d'appel de Bucarest accueillit le recours de T.C.F. et T.A, cassa la décision antérieure et annula l'attestation d'héritage du requérant. Par le même arrêt, la cour d'appel rejeta l'action reconventionnelle du requérant comme mal fondée.

La Cour d'appel jugea qu'au moment où Ș.S. avait exprimé sa volonté et disposé de ses biens en faveur de T.C.F. et T.A, soit en 1981, son consentement était valable et n'était pas vicié.

Cet arrêt fut confirmé par un arrêt interprétatif du 8 décembre 1999 de la même juridiction.

29.

Le 14 janvier 2003, le requérant forma une demande en révision de l'arrêt du 20 mai 1999. Le 1

er

avril 2003 sa demande fut rejetée par la cour d'appel comme irrecevable.

Ainsi, l'attestation d'héritage dont le requérant se prévalait a été annulée.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

30.

Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt

Brumarescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44).

31.

Selon l'article 88 de la loi n

o

36/1995 portant sur l'activité des notaires, une attestation d'héritage fait preuve de la qualité d'héritier, de la quote

‑

part et des biens appartenant à chaque héritier jusqu'à son annulation à la suite d'une décision définitive.

EN DROIT

32.

Le Gouvernement roumain sollicite la révision de l'arrêt de la Chambre du 4 mars 2003 (deuxième section) et invoque l'article 80 de son Règlement, qui se lit ainsi, dans ses parties pertinentes

:

«

1.

En cas de découverte d'un fait qui, par sa nature, aurait pu exercer une influence décisive sur l'issue d'une affaire déjà tranchée et qui, à l'époque de l'arrêt, était inconnu de la Cour et ne pouvait raisonnablement être connu d'une partie, cette dernière peut, dans le délai de six mois à partir du moment où elle a eu connaissance du fait découvert, saisir la Cour d'une demande en révision de l'arrêt dont il s'agit.

2.

La demande mentionne l'arrêt dont la révision est demandée, contient les indications nécessaires pour établir la réunion des conditions prévues au paragraphe 1 du présent article et s'accompagne d'une copie de toute pièce à l'appui. Elle est déposée au greffe, avec ses annexes.

»

33.

La Cour note la consécration, par l'article 44 de la Convention, du principe selon lequel les arrêts sont définitifs et réaffirme que, dans la mesure où elle remet en question ce caractère définitif des arrêts de la Cour, la possibilité d'une révision doit être considérée comme exceptionnelle. Aussi les demandes en révision appellent-elles un examen rigoureux (arrêts

Pardo c. France

du 10 juillet 1996 (

révision

–

recevabilité

),

Recueil

des

arrêts et décisions

1996-III, pp. 869-870, § 21, et

Gustafsson

c.

Suède

du 30

juillet 1998 (

révision

–

bien-fondé

),

Recueil

1998-V, p.

2095, § 25).

Il y a donc lieu de déterminer si les faits en question «

auraient pu exercer une influence décisive sur l'issue de l'affaire déjà tranchée

», s'ils «

ne pouvaient raisonnablement être connus

» du Gouvernement avant le prononcé de l'arrêt initial et si la demande en révision a été formée dans le délai légal, au sens dudit article 80 du règlement.

I.

SUR LA RECEVABILITE DE LA DEMANDE EN REVISION

A.

Sur l'influence décisive des «

faits

» découverts

34.

D'après le Gouvernement, ce n'est que le 11 mars 2003 que l'avocat de T.C.F. et T.A. a informé les autorités de l'annulation de l'attestation d'héritage dont le requérant se prévalait au moment de l'introduction de la requête. Le Gouvernement évoque ensuite le déroulement de la procédure engagée le 25 avril 1995 par T.C.F. et T.A., qui a pris fin par un arrêt du 20

mai

1999 de la cour d'appel de Bucarest et insiste sur le fait que cette procédure a été initiée avant que le requérant saisisse la Cour.

35.

Le Gouvernement soutient que ces informations, si elles avaient été connues de la Cour, auraient eu une influence décisive sur l'issue de l'affaire. Il considère que le fait pour le requérant de ne pas avoir informé la Cour de l'annulation de son attestation d'héritage apporte la preuve de sa mauvaise foi.

36.

Le requérant conteste les affirmations du Gouvernement relatives à son comportement, en indiquant qu'il n'a jamais eu l'intention de «

violer la loi et de porter atteinte aux intérêts de quiconque d'autant moins aux intérêts de l'État roumain

».

Il affirme avoir été le seul héritier légal de Ș.S. et la seule personne qui l'a soignée avant son décès. D'après lui, en 1982, au moment du décès de Ș.S, celle-ci ne détenait aucun bien immobilier, l'Etat ayant nationalisé ses biens en vertu du décret n

o

92/1950. C'est justement pour se voir restituer, en tant qu'unique héritier, ces biens, que le requérant a formé, après 1990, des actions en revendication. Après avoir obtenu gain de cause, il a vendu le 30 avril 1995 une des deux maisons. Quant à l'autre maison - qui fait l'objet de la présente requête - le requérant a saisi la Cour à la suite du recours en annulation du procureur général et de l'annulation de la décision définitive de restitution.

37.

Le requérant affirme qu'au moment de la saisine de la Cour, à savoir le 10 avril 1996, il était titulaire d'une attestation d'héritage valable, les tribunaux internes ayant rejeté l'action de T.C.F. et T.A. D'après lui, ce n'est que le 20 mai 1999 que la cour d'appel de Bucarest a définitivement fait droit à l'action en annulation de son attestation d'héritage.

38.

La Cour rappelle que, pour savoir si les faits à la base d'une demande en révision sont de «

nature à exercer une influence décisive

», comme l'exige l'article 80 § 1 du Règlement, il faut les considérer par rapport à la décision de la Cour dont la révision est sollicitée (

Pardo

c.

France

précité, (

révision - recevabilité

), pp. 869

‑

870, §

21).

Elle observe qu'à la suite d'une procédure qui s'est déroulée de 1995 à 1999, le requérant a vu annuler son attestation d'héritage, titre en vertu duquel il pouvait demander la restitution du bien litigieux.

39.

Quant à «

l'influence décisive sur l'issue de l'affaire

» au sens du 1

er

paragraphe de l'article 80, la Cour note qu'à la suite de cette procédure, soit à partir du 20 mai 1999, le requérant n'avait plus qualité pour demander la restitution du bien litigieux, ce qui pose des sérieux problèmes quant à sa qualité de «

victime

» au sens de l'article 34 de la Convention.

40.

Compte tenu de ces circonstances, la Cour conclut que l'annulation de l'attestation d'héritage du requérant était susceptible d'avoir une influence décisive sur la décision sur la recevabilité adoptée le 6

juin

2000 par la Cour (première section) ainsi que sur l'arrêt du 4

mars 2003.

B.

Sur la méconnaissance des «

faits

découverts » par les parties

41.

Le Gouvernement affirme que l'existence de la procédure engagée en 1995 par T.C.F. et T.A. ne lui était pas connue, l'Etat roumain n'étant pas partie à cette procédure.

Le Gouvernement souligne que ce n'est que le 11 mars 2003, soit après le prononcé de l'arrêt, que l'avocat de T.C.F. et T.A. l'a informé du fait qu'ils étaient les véritables propriétaires de l'immeuble en question et non le requérant. Le Gouvernement a fourni la photocopie de la lettre en cause.

42.

Le requérant affirme que l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest était injuste, raison pour laquelle il a formé une demande en révision de celui-ci, rejetée définitivement le 1

er

avril 2003. D'après lui, l'arrêt fut rédigé quelques mois plus tard.

43.

La Cour rappelle qu'au sens du 1

er

alinéa de l'article 80 de son Règlement, l'une des conditions pour qu'une demande en révision soit accueillie est que le fait, objet de la demande, n'ait pu raisonnablement être connu d'une partie.

44.

En ce qui concerne la partie requérante, ainsi qu'il ressort des photocopies des décisions de justice déposées au dossier, il est évident qu'elle connaissait l'existence de cette procédure, ayant participé aux débats et défendu sa cause.

45.

Le 17 novembre 2003, la Cour a invité

les parties à soumettre leurs observations sur la question de savoir si le gouvernement défendeur aurait pu raisonnablement connaître l'existence de la procédure en cause.

46.

Dans ses observations, le Gouvernement affirme qu'il ne s'agit pas d'une simple omission, mais «

d'une impossibilité théorique et pratique

». Cette procédure opposait uniquement des particuliers, à savoir le bénéficiaire d'une attestation d'héritage (le requérant) et les tierces personnes qui contestaient la validité de cet acte (T.C.F. et T.A), l'État roumain n'étant pas partie à cette procédure.

Selon le Gouvernement, le fait de demander les informations nécessaires pour déterminer si une procédure judiciaire tendant à annuler l'attestation du requérant était pendante, aurait pu entraîner une atteinte au respect du droit à la vie privée de ce dernier. Le Gouvernement indique qu'à l'époque, les données concernant les affaires pendantes n'étaient pas informatisées et qu'il n'existait que des registres alphabétiques, d'informations et généraux «

registre alfabetice, de informatii si generale

». Afin de savoir si l'attestation d'héritage du requérant était ou non valable, le Gouvernement aurait dû vérifier lesdits registres, en commençant par la date de la délivrance de l'attestation d'héritage au requérant (soit 1983) jusqu'à la date de l'arrêt de la Cour (soit

2003). Le Gouvernement affirme que le nombre de pages qui aurait dû être vérifié est «

décourageant

» et que, de plus, le nom du requérant est un nom assez usuel en Roumanie, ce qui aurait compliqué une telle recherche.

Enfin, il demande à la Cour de constater qu'en l'espèce, il ne s'agit pas d'une simple omission d'information, étant donné que l'existence de cette procédure n'était pas connue et ne pouvait pas raisonnablement être connue du Gouvernement roumain.

47.

La Cour note qu'elle n'a pas été informée avant le prononcé de l'arrêt du 4 mars 2003 de l'existence de cette procédure et de son résultat. Par conséquent, elle a adopté son arrêt du 4 mars 2003 sur la base des documents et informations qui étaient en sa possession à cette date.

Elle observe qu'à l'époque des faits, les données sur les affaires pendantes n'étaient pas informatisées et qu'il n'était pas possible au Gouvernement défendeur de mener des recherches parmi des dizaines de registres, alors qu'il n'avait aucun indice permettant de supposer que la validité du titre du requérant était remise en cause.

La Cour note également qu'il s'agissait d'un litige entre particuliers et que l'Etat roumain n'était pas partie à ce litige.

D'autre part, la Cour note que le requérant, qui avait participé pendant plus de sept ans à la procédure relative à son attestation d'héritage, était en mesure d'en informer la Cour avant le prononcé de l'arrêt, mais qu'il a sciemment omis de le faire.

48.

Dans ces conditions, la Cour conclut que le Gouvernement roumain ne pouvait «

raisonnablement

» connaître l'existence de ces faits (au

sens

du

1

er

paragraphe de l'article 80 de son Règlement).

C.

Sur le délai de la demande en révision

49.

Le Gouvernement affirme que ce n'est que le 11 mars 2003 que l'avocat de T.A. et T.C.F. a informé l'Agent du Gouvernement de ce que l'attestation d'héritage du requérant avait été annulée. Il a fourni la photocopie de cette lettre.

50.

Le requérant n'a soumis aucune observation sur ce point.

51.

La Cour observe que, par lettre du 11 mars 2003, l'avocat de T.A. et T.C.F. a informé le Gouvernement de l'annulation de l'attestation d'héritage du requérant. Elle note également que le 4 septembre 2003, après avoir mené des recherches afin de se renseigner sur cette procédure, le Gouvernement l'a saisie de la présente demande en révision.

La Cour conclut que la demande en révision du Gouvernement a été formée dans le délai de six mois, prévu par le 1

er

paragraphe de l'article 80 du Règlement.

52.

Dès lors, la Cour estime que les conditions prévues au 1

er

paragraphe de l'article 80 de son Règlement se trouvent réunies en l'espèce.

Il s'ensuit que la demande en révision du Gouvernement est recevable.

II.

SUR LE BIEN FONDE DE LA DEMANDE EN REVISION

53.

A l'origine, le requérant alléguait que le refus de la Cour suprême de justice, le 6 décembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher son action en revendication, ainsi que le défaut d'impartialité et d'indépendance de cette juridiction étaient contraires à l'article 6 § 1 de la Convention. Il alléguait également une atteinte à son droit de propriété sur le bien litigieux en raison de l'arrêt de la Cour suprême.

54.

Le Gouvernement excipe de l'absence de qualité de victime du requérant, au sens de l'article 34 de la Convention. Il rappelle que pour qu'un requérant puisse se prétendre victime, au sens de cet article il faut non seulement qu'il ait cette qualité au moment de l'introduction de la requête, mais aussi au cours de la procédure devant la Cour. Le Gouvernement invoque également l'affaire

Ponova c. Roumanie

((déc.), n

o

29972/96, 30

avril 2002).

55.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, par «

victime

» l'article 34 désigne la personne directement concernée par l'acte ou l'omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice et que, pour qu'un requérant puisse se prétendre victime d'une violation, il faut, non seulement, qu'il ait la qualité de victime au moment de l'introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour (

Preikhzas c. Allemagne

, n

o

3420/87, décision de la Commission du 13

novembre 1978, Décisions et Rapports 16, p. 5

; décision

Ponova

précitée).

56.

En l'espèce, l'objet de la requête, telle qu'introduite à l'origine par le requérant, était l'annulation, par l'arrêt du 6

décembre

1995 de la Cour suprême de justice, d'une décision définitive lui reconnaissant la qualité de propriétaire sur le bien litigieux (voir paragraphes 18 et 19). Il n'est donc pas contestable qu'au moment de l'introduction de la présente requête, le requérant pouvait se prétendre victime, au sens de l'article 34 précité.

57.

La Cour observe toutefois que, par arrêt du 20 mai 1999, la cour d'appel de Bucarest a annulé l'attestation d'héritage dont il se prévalait.

58.

En conséquence, la Cour relève qu'à compter de cette date, la validité du testament fait en faveur de T.C.F. et T.A. ayant été confirmée, le requérant avait perdu la qualité d'héritier de sa tante, ainsi que le droit de se voir transmettre ses biens.

59.

Dans ces conditions, la Cour considère que, depuis l'arrêt du 20

mai

1999, le requérant n'a plus qualité pour soutenir la présente requête devant elle et ne peut donc se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation de ses droits.

60.

Il s'ensuit que la requête est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l'article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,

1.

Déclare recevable

la demande de révision de l'arrêt du 4 mars 2003 formulée par le Gouvernement défendeur

;

2.

Déclare

irrecevable la requête n

o

31551/96 de M. Stoicescu

;

3.

En conséquence

, révise

dans sa totalité l'arrêt du 4 mars 2003.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Révision de l’arrêt du 4 mars 2003