AFFAIRE IONESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

02.11.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus d'accès à un tribunal;Non-lieu à examiner l'art. 6-1 en ce qui concerne l'indépendance et l'impartialité du tribunal;Violation de P1-1;Satisfaction équitable réservée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE IONESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚE IONESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 38608/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 noiembrie 2004 DEFINITIVF 02/02/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Ionescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan K. Jungwiert, V. Butkevych, Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera consiliului la 12 octombrie 2004, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 38608/97) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Paul Ion La 22 iulie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 6 din Convenție, reclamantul este reprezentat de agentul său, Roxana Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe, care susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 27 februarie 1997, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în litigiu, precum și presupusa lipsă de imparțialitate și de independență a instanțelor, contravine articolului 6 din convenție. În plus, reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 27 februarie 1997 a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 2 octombrie 2000, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIALULUI Reclamantul s-a născut în 1934 și locuiește în Craiova. 10. La o dată nespecificată, tatăl reclamantului a cumpărat o clădire compusă dintr-o casă și din terenul aferent, situat la București. 11. Prin hotărârea din 14 decembrie 1937 a tribunalului departamental din Ilfov, clădirea a fost expropriată din motive de utilitate publică, în temeiul Legii din 1937 privind exproprierea, dar tatăl reclamantului a păstrat proprietatea. Lucrările planificate nu au avut loc și, în 1946, și-a reinscris dreptul de proprietate pe registrul funciar 12. În 1948, invocând exproprierea din 1937, statul a luat în posesie clădirea. Prima acțiune în revendicare 13. La 20 ianuarie 1995, ca moștenitor al tatălui său, reclamantul a revendicat proprietatea în fața tribunalului departamental din București. El a susținut că exproprierea decisă în 1937 nu fusese efectiv executată și că, mai târziu, tatăl său își reînscriese dreptul de proprietate pe registrul funciar și a adăugat că tatăl său nu primise nici o despăgubire pentru exproprierea care trebuia făcută în 1937 14. Prin hotărârea din 11 iulie 1995, tribunalul departamental din București a acceptat cererea reclamantului, pe motiv că exproprierea din 1937 fusese făcută în necunoașterea condițiilor prevăzute în art. 481 din Codul civil, și anume un scop de interes public și plata unei despăgubiri; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume Consiliului local de la București și întreprinderii de stat Cotroceni S.A., să restituie imobilul reclamantului. 15. În absența unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată de căile de atac obișnuite. 16. La 11 octombrie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea clădirii, iar la 29 noiembrie 1995 compania Cotroceni S.A. s-a executat. 17. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii din 11 iulie 1995, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității exproprierii. 18. Prin hotărârea din 27 februarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 11 iulie 1995 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Curtea a constatat că statul își fusese adecvat bunul în cauză în temeiul legii din 1937 privind exproprierea și a considerat că aplicarea acestei legi nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Comisia a considerat că tribunalul departamental din București nu și-a putut pronunța hotărârea potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al bunului decât prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. 19. Primarul orașului București a ordonat, la 7 aprilie 1997, reintegrarea în patrimoniul statului imobil. 20. La 21 aprilie 1997, compania Cotroceni S.A. a vândut clădirea unei terțe părți. Dezvoltări ulterioare datei de 27 februarie 1997: a doua acțiune în revendicare 21. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus împotriva Consiliului Local de la București o nouă acțiune în revendicare a bunurilor. 22. Prin hotărârea din 11 mai 2000, tribunalul departamental din București a primit cererea reclamantului și a ordonat Consiliului local de la București să-i restituie clădirea în litigiu. Apelul interigat de Consiliul local a fost primit prin decizia din 20 decembrie 2000 a Curții de Apel de la București. 23. Octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea reclamantului, a pronunțat deciziile anterioare și a trimis cazul în fața primilor judecători. La o dată nespecificată, tribunalul județ din București a primit acțiunea reclamantului. Cererea formulată de Consiliul local de la București a fost respinsă prin decizia din 26 iunie 2002 Prin scrisoarea din 4 septembrie 2004, reclamantul a informat Curtea că această procedură este încă în curs de desfășurare în fața Curții Supreme de Justiție. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 25. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărâre. Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII). ÎN DREPT PRIVIND RECEVABILITATEA Cu privire la excepția incompatibilității materiale a obiecțiilor din art. 6 26. Guvernul consideră că plângerea privind dreptul la o instanță independentă și imparțială este incompatibilă cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În special, acesta susține că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție este o procedură extraordinară și că, prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică în speță. 27. Reclamantul contestă această teză, susținând că, ca urmare a acțiunii în anulare, Curtea Supremă a anulat o decizie definitivă și irevocabilă prin care își recunoaște dreptul de proprietate asupra binelui în litigiu. 28. Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) sub titlul său În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză (hotărârile Masson și Van Zon c. Olanda) din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44, și Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, p. 14, § 46. Or, în acest caz, Curtea constată, pe de o parte, că acțiunea reclamantului avea un obiect patrimonial și se baza pe o pretinsă încălcare a unor drepturi patrimoniale și, pe de altă parte, că Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat asupra fondului litigiului ( Falcoianu c. România, n 32943/96, § 23, 9 iulie 2002). 29. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. Pe baza temeiniciei cererii 30. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea Supremă de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care prevede că, potrivit reclamantului, hotărârea din 27 februarie 1997 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 32. Reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare l-a privat de dreptul său de acces la o instanță. În plus, acesta susține lipsa independenței și imparțialității Curții Supreme de Justiție, susținând că procedura în fața acestei instanțe nu a fost echitabilă, pe motiv că, în Hotărârea din 27 februarie 1997, faptele din speță au fost stabilite în mod eronat. 33. Guvernul admite că reclamantului i s-a opus un refuz de acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. 34. În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții Supreme, guvernul subliniază că magistrații Curții Supreme îndeplinesc toate condițiile pentru a fi independenți față de autoritatea executivă și că nu există nicio dovadă a lipsei lor de imparțialitate. În ceea ce privește faptele reținute de Curtea Supremă de Justiție, guvernul consideră că, în speță, aceasta a fost interpretarea elementelor de probă de către Curtea Supremă. 35. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 27 februarie 1997 a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. 36. Curtea amintește că în cauza Brumarescu Mai sus (§ 61-62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) este contrară principiului securității juridice, întrucât anularea unei hotărâri definitive contravine principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, încalcă articolul § 1 din Convenție. 37. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere cu privire la prezenta cauză cu privire la cazul Bruscu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 27 februarie 1997, principiul securității rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 38. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantului de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 39. Prin urmare, s-a încălcat și art. 6 alin. (1) din Convenție. 40. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se examineze motivul reclamantului privind presupusa lipsă de independență și imparțialitate a Curții Supreme de Justiție și caracterul presupus inechitabil al procedurii. Reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 27 februarie 1997 a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 42. Reclamantul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 27 În februarie 1997, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 11 iulie 1995 a constituit o privare de dreptul său la respectarea bunurilor sale, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică. 43. Guvernul este de părere că jurisprudența creată prin Hotărârea Brumãrescu menționată anterior a fost aplicată în prezenta cauză. 44. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o decizie definitivă din 11 iulie 1995 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de proprietatea sa în deplină liniște, în calitate de proprietar legitim, de la 11 octombrie 1995 până la 7 aprilie 1997. Prin urmare, reclamantul avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumarescu, citată anterior, punctul 70). 45. Curtea arată apoi că hotărârea din 27 februarie 1997 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 11 iulie 1995 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică, cel puțin similară celei a reclamantului în cauza Brumărescu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea domnului Ionescu de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumarescu, citată anterior, §§ 73-74). În plus, Comisia subliniază că reclamantul a fost privat de proprietatea bunurilor timp de mai mult de șase ani fără a fi primit o compensație care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de acesta pentru a-și recupera proprietatea au rămas în zadar până în prezent. 46. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 47. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 48. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 49. În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu a cărui valoare actuală ar fi de 250 000 de dolari americani (USD) și solicită, de asemenea, 50 000 USD pentru privarea de proprietate. 50. De asemenea, solicită 75 000 USD pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței, pe care acesta îl numește de necontestat. În cele din urmă, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 76. 099 USD, reprezentând, potrivit raportului de expertiză pe care l-a elaborat în fața Curții, valoarea de piață a clădirii aflate în litigiu. În ceea ce privește contravaloarea lipsei de utilizare și a chiriilor nepercepute, guvernul consideră că aceasta ar fi de 1 574 USD. 52. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu se poate reține niciun prejudiciu, deoarece nu au fost demonstrate presupusele suferințe psihice ale reclamantului sau legătura de cauzalitate dintre acestea și presupusele încălcări. 53. În observațiile sale suplimentare, guvernul susține că procedura privind a doua acțiune în revendicare este în continuare pendinte în fața Curții Supreme de Justiție și solicită Curții amânarea examinării cauzei până în momentul în care cauza va fi rezolvată definitiv pe plan intern. 54. Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în aceeași stare. Având în vedere încălcările constatate ale drepturilor garantate prin art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar consta în restituirea bunului în cauză de către stat, precum și ordonată prin hotărârea definitivă din 11 iulie 1995 și acordarea unei despăgubiri pentru prejudicii morale (a se vedea în special Hotărârea Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 22 și 27 Prin urmare, întrebarea trebuie rezervată și stabilită în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât și solicitant [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei unui proces echitabil A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a afirmat că nu este necesar să se examineze obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție privind presupusa lipsă de independență și imparțialitate a Curții Supreme de Justiție și privind presupusul inechitabil al cărui fapt a fost stabilit de Curtea Supremă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție A declarat că problema articolului 41 din convenție nu se află în stare. Prin urmare, rezervă această întrebare. invită guvernul și reclamantul să îi dea cunoștință, în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura și deleagă președintelui sarcina de a o stabili. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Module Președinte