AFFAIRE IONESCU ET MIHAILA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.12.2006

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE IONESCU ET MIHAILA c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IONESCU ȘI MIHAILA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 36782/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 decembrie 2006 DEFINITIVF 14/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Ionescu și Mihaila c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Biersan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 36782/97) îndreptată împotriva României și dintre care două resortisante ale acestui stat, domnul Nadejda Ionescu și Olga Mihaila ( 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurentele susțineau în special că refuzul exprimat la septembrie 1996 de către Curtea de Apel de la București de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare era contrar articolului 6 din Convenție și se plângeau că Aceeași hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 5 octombrie 1999, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. La 2 octombrie 2000, prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Mai 2004, Comisia a decis să amân examinarea cazului până când Marea Cameră a luat o hotărâre cu privire la cazuri similare. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA SPECE Recurentele s-au născut în 1913 și, respectiv, 1933 și locuiesc în București. Recurentele sunt mamă și fiică. În 1950, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, primul etaj al clădirii se află la n 21, rue Alexandru Constantinescu (fosta stradă Campina), în București, a devenit proprietatea statului. Această proprietate imobiliară, compusă din două apartamente și de pe teren, aparținea I.A., soțul primei reclamante și tatăl celei de-a doua. Prima acțiune în revendicare La 10 iunie 1994, recurentele au introdus împotriva Primăriei din București o acțiune în revendicare a clădirii în cauză. În fața instanței de primă instanță din București au susținut că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile funcționarilor nu puteau fi naționalizate și că I.A. era naționalizată. Prin hotărârea din 17 mai 1995, tribunalul a acceptat cererea lor și a ordonat autorităților să le restituie bunurile. La 12 februarie 1996, la apelul Primăriei, tribunalul departamental din București a confirmat hotărârea. 10. Acțiunea Primăriei împotriva hotărârii din 12 februarie 1996 a fost primită printr-o hotărâre din 18 septembrie 1996 a Curții de Apel de la București, care a respins acțiunea și a anulat deciziile anterioare. Curtea motivează hotărârea prin imposibilitatea de a revendica clădirea înainte de a depune o cerere administrativă întemeiată pe legea nr. 112/1995. Ea a adăugat că instanțele nu erau competente să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare formulate de recurente. 11. Din dosar reiese că cele două apartamente au fost vândute de stat, la o dată nespecificată, unor terțe părți care le locuiau ca chiriași. A doua acțiune în revendicare 12. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, recurentele au formulat în august 2002 o a doua acțiune în revendicare a bunului în litigiu, solicitând, de asemenea, anularea contractelor de vânzare cu privire la același bun. După cum reiese din aceleași informații, acțiunea formulată de recurente a fost respinsă definitiv de Curtea de Apel de la București printr-o hotărâre din 3 februarie 2006. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 14. Recurentele invocă o încălcare a dreptului lor de acces la instanță, din cauza respingerii, la 18 septembrie 1996, a acțiunii lor în revendicare. Ele invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. În observațiile sale privind admisibilitatea, guvernul admitea că jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumarescu menționată anterior a fost aplicat în speță. În observațiile sale suplimentare prezentate în aprilie 2001, acesta a considerat că instanțele interne au decis cu privire la justificarea acțiunii în revendicare și că nu a existat nicio încălcare a drepturilor garantate prin art. 6 1 din convenție. 17. Recurentele consideră că au suferit o încălcare a dreptului de acces la Instanță din cauza respingerii acțiunii lor în revendicare, fără ca instanțele să-i judece temeinicia. 18. Curtea amintește că, în câteva cauze similare, a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție pe motiv că refuzul cursurilor de apel de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea mutatis mutandis, Chivorchian c. România , 42513/98, §§ 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu c. România, n 34642/97, § 46-47, 1 iunie 2004, și Dickmann c. România, n 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003). 19. Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată anterior și consideră că refuzul Curții de Apel de a se pronunța asupra binelui temeiul cererii recurentelor este contrar dreptului unei instanțe și, în acest caz, din perspectiva articolului § 1 din convenție, are aceleași consecințe juridice ca hotărârea Curții Supreme de Justiție în cauza Brumerescu menționată anterior 20. În aceste circumstanțe, excluderea de către Curtea de Apel a acțiunii în revendicare formulată de recurente este în sine contrară dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Recurentele susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor de a obține restituirea proprietății lor, din cauza respingerii acțiunii lor în revendicare, la 18 septembrie 1996, de către Curtea de Apel de la București. În această privință, ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 23. Guvernul susține, în observațiile sale privind admisibilitatea, că acest motiv este incompatibil Rația materială cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 se referă la jurisprudența potrivit căreia Convenția nu consacră dreptul la recuperare în dreptul de proprietate, art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează numai respectarea bunurilor actuale, fără a garanta dreptul de a dobândi bunuri. El afirmă că faptul de a ști dacă naționalizarea clădirii era sau nu legală nu poate fi stabilită decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Or, în Hotărârea sa din 18 septembrie 1996, Curtea de Apel de la București nu a stabilit această întrebare. 24. Potrivit guvernului, recurentele nu au nici un bun, nici o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții, de a obține dreptul de proprietate asupra acestei clădiri, din moment ce a ieșit din patrimoniul autorului lor în 1950 și, de atunci, nu au obținut nicio decizie definitivă prin care să dispună restituirea. Observații suplimentare, guvernul arată că recurentele puteau încă să formeze, în temeiul Legii nr. 10/2001, o acțiune în anulare a contractelor de vânzare privind bunul în litigiu 25. Recurentele contestă teza guvernului și consideră că absența unei decizii definitive favorabile nu le este imputabilă, deoarece instanțele și-au respins competența de a cunoaște acțiunea în revendicare. În calitate de moștenitoare ale I.A., ele consideră că au o speranță legitimă În ceea ce privește celelalte căi de atac invocate de guvern, recurentele consideră că Legea nr. 10/2001 nu constituie o cale de atac eficientă. 26. Curtea amintește că recurentele nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se referă la bunuri În sensul acestei dispoziții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora recurentele pot pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul efectiv de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44992/98, § 35, 28 septembrie 27. Mai rămâne de examinat dacă recurentele ar putea avea cel puțin o speranță legitimă Kopecky, citată anterior, punctul 52). 29. Or, în prezenta cauză, creanța pe care recurentele ar fi putut eventual să o prevaleze era, încă de la început, o creanță condiționată, deoarece problema reuniunii condițiilor legale pentru a fi restituită imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul În consecință, Curtea consideră că, în momentul sesizării instanțelor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se analiza într-o valoare patrimonială care solicită protecția articolului 1 din Protocolul 1 (Kopecky, citată anterior, punctul 58). 30. Curtea constată, de asemenea, că hotărârea din 17 decembrie 2012 Mai 1995, Tribunalul de Primă Instanță din București și Hotărârea din 12 februarie 1996 a Tribunalului de Departamentul de Justiție din București, prin care s-a dispus restituirea bunurilor reclamantei, nu au dobândit forță de lucru judecat din cauza faptului că au fost ulterior infirmați de Hotărârea din 18 septembrie 1996 a Curții de Apel de la București. 31. În ceea ce privește raționamentul Curții de Apel pentru a declara acțiunea în revendicare inadmisibilă, Curtea constată că, la momentul faptelor, tribunalele interne urmau o jurisprudență constantă în sensul respingerii acțiunilor în revendicare pe motiv că Legea specială 112/1995 era aplicabilă (a se vedea în acest sens reglementarea relevantă privind situația anumitor clădiri naționalizate și jurisprudența în cauză Materia descrisă în Deciziile Constantinescu România, nr 61767/00, 14 septembrie 2004 și Iorgulescu c. România, 59654/00, 13 ianuarie 2005). Prin urmare, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță și hotărârea Tribunalului departamental nu au fost suficiente pentru a genera un interes patrimonial care să se analizeze într-o valoare patrimonială (a se vedea mutatis mutandis, Caracas c. România, 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006 Kopecky, citată anterior, § 59. 32. În orice caz, Curtea constată că prezenta cauză este similară, în această privință, cu cauza Caracas menționată anterior, în care Curtea a concluzionat că un solicitant, într-o situație similară celei a recurentelor, nu deține un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul 33. Prin urmare, acest motiv este incompatibil cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în temeiul articolului III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 4 și 5 situate la primul etaj), precum și 199 265 EUR și 89 000 dolari americani (USD), adică 70 161 EUR pentru neplăcerea bunurilor. 36. În plus, acestea solicită 350 000 USD, adică 276 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 37. Guvernul consideră că suma solicitată pentru prejudiciul material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. În ceea ce privește lipsa de utilizare a bunului, guvernul subliniază că, potrivit jurisprudenței Curții în această privință, nu trebuie să se acorde despăgubiri recurentelor în acest sens. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu și o eventuală încălcare a dreptului recurentelor de acces la o instanță. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 1 din convenție ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă satisfăcătoare. 38. Curtea constată că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că recurentele nu au beneficiat de un drept de acces la o instanță pentru a revendica un bun imobil cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. 39. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că recurentele au suferit probabil o frustrare din cauza respingerii acțiunii lor în revendicare. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea le acordă în comun 10 000 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 40. Recurentele solicită rambursarea a 9 225 000 lei românești 41. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile. 42. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă acordarea în comun a sumei de 200 În acest sens, Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste argumente, Curtea, la UNANIMITATE, precizează cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibil pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentelor în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data Regulamentului (CE) nr. 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale ii. 200 EUR (două sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele