AFFAIRE IOACHIMESCU ET ION c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

12.10.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire ou exécution d'un jugement;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE IOACHIMESCU ET ION c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IOACHIMECU ȘI ION c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 18013/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 octombrie 2006 DEFINITIVF 12/01/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Ioachimescu și Ion c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan, președintele Biersan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, membrii Ziemelei, Berro-Lefevre, judecători și grefier de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 2006, a adoptat hotărârea adoptată la această dată. La originea cauzei se află o cerere (n 18013/03) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Constantin Ioanescu și domnul Marcela Anișoara Ion ( Reclamanții sunt reprezentați de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (Organizația pentru Drepturile Omului), având sediul la București. Guvernul român ( La 24 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a dispus comisiei locale de la Constanța pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 ( (a) să pună în posesie un teren de 4,5 hectare, pe aceeași locație ca și cel care a aparținut tatălui lor; de asemenea, el a ordonat Comisiei departamentului Constanța pentru aplicarea Legii nr. 18 ( Hotărârea a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Curții de Apel din Constanța din 13 ianuarie 2003 la 4 octombrie 2002 și 25 februarie 2003, în temeiul unei hotărâri definitive din 10 noiembrie 2000, comisia locală a pus în posesia terților S.Z. și G.C. pe teren atribuit reclamanților la 25 martie 2002. La 28 octombrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a acceptat cererea reclamanților și a autorizat executarea forțată a hotărârii din 25 martie 2002. La 1 noiembrie 2002, aprodul de justiție însărcinat cu execuția notatifia hotărârea definitivă a celor două comisii, solicitând execuția în termen de zece zile. 10. La 15 ianuarie 2003, reclamanții au solicitat prefectului Constanța, în calitatea sa de președinte al comisiei departamentale, să nu elibereze titlurile de proprietate terților, astfel cum a propus comisia locală, din cauza faptului că instanța le-a atribuit terenul în cauză prin hotărârea definitivă din 25 martie 2002. 11. La 10 martie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța s-a opus examinării unei contestații formulate de departament împotriva executării hotărârii din 25 martie 2002, pe motiv că nu și-a susținut afirmațiile. La 14 aprilie 2003, aceeași instanță a respins pentru întârziere o contestație formulată de comisia locală împotriva executării hotărârii în cauză. 12. La 27 martie 2003, aceeași instanță a respins cererea reclamanților de a executa ele însele hotărârea sau de a dispune executarea acesteia prin intermediul unui expert, pe motiv că obligațiile impuse prin hotărârea din 25 martie 2002 erau obligații inteligente și că numai comisiile aveau competența legală de a le îndeplini. 13. La 27 aprilie 2004, comisia departamentală a emis în numele reclamanților un titlu de proprietate pentru un teren vecin celui identificat prin hotărârea din 25 martie 2002. Reclamanții au refuzat să îl dețină, pe motiv că părțile terțe fuseseră deja puse în posesia acestuia. Guvernul atrage atenția asupra faptului că, în măsura în care autoritățile au atribuit altor persoane terenul pe care îl revendicau, reclamanții ar fi trebuit să introducă o acțiune în anulare a titlurilor de proprietate ale acestor persoane. Reclamanții se opun acestei excepții și susțin că este de competența statului să anuleze titlurile pe care le-a emis unor terți. 16. Curtea amintește că o excepție similară a guvernului a fost respinsă în cauza Mihai-Iulian Popescu c. România 2911/02, §§ 32, 29 septembrie 2005). În acest caz, Comisia nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care a ajuns în cauza menționată anterior. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi reținută. 17. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 2002 a încălcat dreptul lor de acces la o instanță, așa cum se prevede în art. 1 din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 19. Guvernul reamintește că comisioanele nu erau competente pentru anularea titlurilor de valoare emise unor terți, reamintind că există circumstanțe care justifică eșecul executării, guvernul face o analiză detaliată a mijloacelor de a forța debitorul să se execute, precum și a celor de executare prin echivalență pe care reclamanții le-ar fi putut utiliza. Prin urmare, Comitetul consideră că imposibilitatea de a executa hotărârea din 25 martie 2002 a fost cauzată de lipsa de diligență a reclamanților care nu au făcut astfel de demersuri și susține, în cele din urmă, că reclamanții nu au invocat acest motiv decât în esență și că au solicitat în mod expres ca cererea lor să fie examinată din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 20. Reclamanții contestă poziția guvernului și reamintesc că, având în vedere atitudinea autorităților administrative, nu pot obține executarea hotărârii din 25 martie 2002. Ei consideră că această atitudine a cauzat implicit o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță și se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește calificarea în drept a încălcărilor comise. 21. Curtea reamintește că este esențială pentru calificarea juridică a faptelor cauzei (assenov și alții c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 3295, §§ În consecință, se poate examina afirmațiile reclamanților de pe teren de la art. 6 alineatul (1) din convenție, ținând seama în special de jurisprudența consacrată în această privință (a se vedea printre multe alte Imobilitate Saffi [GC], nr. 22774/93, § 63 CEDH 1999-V, Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov Rusia, n 59498/00, § 36-38, CEDH , nr. 48102/99, 2 martie 2004, Prodan Moldova, 49806/99, § 54-55, 18 mai 2004, Sandor România, n 67289/01, 24 martie 2005, Dragne altele România, n 78047/01, 7 aprilie 2005 și Strungariu România, n 23878/02, 29 septembrie 2005 22. Curtea amintește apoi că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână nefuncțională în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi menționată anterior, punctul 63). 23. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003. În cazul în care autoritățile sunt obligate să acționeze în conformitate cu o hotărâre judecătorească și nu fac acest lucru, această inerție implică răspunderea statului pe teren prevăzută la art. 6 alin. (1) din Convenție (Scollo c. Italia, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, p. 55, § 44). 24. martie 2002 o hotărâre definitivă prin care autoritățile să le pună în posesia unui teren și să le elibereze un titlu de proprietate și care, ulterior, au făcut demersuri în vederea executării, această hotărâre nu a fost nici executată ad litteram , nici anulat sau modificat ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute prin lege. În plus, motivele pe care administrația le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost niciodată aduse la cunoștința reclamanților prin intermediul unei hotărâri judecătorești sau administrative formale (Sabin Popescu, citată anterior, punctul 72). În sfârșit, Curtea consideră că titlul de proprietate emis la 27 aprilie 2004 (cu mult după comunicarea acestei cereri guvernului) nu constituie executarea hotărârii din 25 martie 2002 în măsura în care privește un alt teren și a fost întotdeauna refuzat de solicitanți. Atribuirea în proprietate a unui alt teren același echivalent nu este de natură să remedieze lipsa justificării neexecutării (a se vedea mutatis mutandis Sabin Popescu, citată anterior, punctul 84). 25. Curtea nu împărtășește poziția guvernului potrivit căreia reclamanții ar fi trebuit să utilizeze mijloace de executare prin echivalență. Aceasta reamintește din nou că nu este oportun să se solicite unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască ulterior să inițieze o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacția ( Metaxas) Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute hotărârea din 25 martie 2002, autoritățile naționale au privat reclamanții de un acces efectiv la o instanță. 27. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 1 din convenție. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării hotărârii din 25 martie 2002. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 29. În primul rând, guvernul consideră că reclamanții nu pot invoca decât o speranță legitimă de a-și reconstitui dreptul de proprietate asupra locului indicat de instanțe. Cu toate acestea, el susține că, din cauza naturii legilor reparației, așa cum este cazul legii nr. 18, există o mare posibilitate ca locațiile identificate prin hotărâri judecătorești definitive să nu poată fi respectate datorită faptului că alte persoane cu aceleași drepturi au fost deja în posesia lor; într-un astfel de caz, părțile interesate trebuie să se adreseze instanțelor pentru a-și exercita drepturile. Guvernul consideră că, în acest caz, există o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea din 25 martie 2002, în măsura în care și punerea în posesia terților a fost ordonată de instanțe (punctul 7 de mai sus). Având în vedere pasivitatea reclamanților care nu au solicitat anularea titlurilor astfel eliberate terților, guvernul consideră că interferența în dreptul lor de proprietate cauzată de neexecutarea hotărârii din 25 martie 2002 nu este imputabilă statului. 30. Reclamanții contestă poziția guvernului. Ei reamintesc că autoritățile nu au invocat existența hotărârii din 25 martie 2002 februarie 2003 în cadrul procedurii inițiate de aceștia și care a condus la hotărârea din 25 martie 2002 neexecutată. 31. În primul rând, Curtea amintește că a concluzionat deja că reclamanții nu erau obligați să inițieze proceduri noi pentru a obține executarea hotărârii din 25 martie 2002 (punctul 25 de mai sus). În al doilea rând, Comisia consideră, împreună cu reclamanții, că nu este vorba despre o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea respectivă, din cauza existenței unei hotărâri prin care se dispune punerea în posesia terților, în special în măsura în care autoritățile trebuie să facă demersuri pentru a clarifica situația celor două decizii concurente pe care trebuiau să le execute. Întradevăr, este de competența fiecărui stat contractant să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive, Curtea având sarcina de a examina dacă, în speță, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, n 34647/97, § 66, 17 iunie 2003 32). Or, în prezenta cauză, hotărârea din 25 martie 2002 a obligat autoritățile competente să pună reclamanții în posesia unui anumit teren și să elibereze titlul de proprietate aferent. Prin urmare, a existat o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamanții puteau pretinde că au speranța legitimă de a fi într-adevăr pus în posesia terenului și de a conferi titlul respectiv. Prin urmare, reclamanții aveau un bun mai mic (Tacea c. România), nr. 746/02, § 37, 29 septembrie 2005 Croitoriu c. România, nr. 54400/00, § 34, 9 noiembrie 2004, Kopeckýc. Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, CEDO 2004 ..., și Jasikienėc. Lituania 41590/98, § 44, 6 martie 2003. 33. Curtea constată că nu se contestă faptul că, în speță, a existat o interferență în dreptul de proprietate al reclamanților. Curtea amintește că, prin refuzul de a executa deciziile definitive, autoritățile naționale le-au privat de exercitarea dreptului lor de proprietate pe teren fără a le oferi nicio explicație pentru această interferență (Sabin Popescu, citată anterior, punctul 81). 34. Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru interferența cauzată de neexecutarea hotărârii pronunțate în speță Prin urmare, aceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas citată anterior, punctul 31). 35. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în cazul de față, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții consideră că nu mai este posibil pentru aceștia să preia proprietatea în măsura în care au fost eliberate titluri de proprietate unor terți și, prin urmare, solicită 699 400 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, din care 369 000 EUR reprezintă valoarea de piață a terenului în conformitate cu o expertiză pe care au plătit-o la dosar, 281 000 EUR reprezentând lipsa de câștig și 49 400 EUR pentru suferința morală cauzată de neexecutarea hotărârii din 25 martie 2002. 38. Guvernul consideră exagerate pretențiile reclamanților. El produce o expertiză de teren care arată că valoarea sa de piață este de 154 Aceeași valoare de 800 EUR, de altfel, ca și terenul oferit reclamanților de titlul de proprietate din 24 aprilie 2004. Această expertiză, efectuată pe baza informațiilor furnizate de primărie cu privire la valoarea terenului, a fost contestată de reclamanți 39. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia ( Metaxas citată anterior, § 35 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 40. Curtea amintește că, în speță, nu se constată că executarea hotărârii din 25 martie 2002 a devenit în mod obiectiv imposibilă. În aceste circumstanțe, Comisia consideră că executarea hotărârii menționate, și anume punerea în posesia terenului identificat de instanțe și eliberarea titlului de proprietate aferent, ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 6 și 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. 41. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de executare în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanelor interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii terenului. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețul terenurilor în Constanța, Curtea estimează valoarea actuală a terenului la 250 000 EUR. 42. Cu toate acestea, Curtea constată că surplusul cererii reclamanților pentru prejudiciul material nu este susținut. 43 În al doilea rând, Comisia consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea de a executa hotărârea pronunțată în favoarea lor și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă în comun reclamanților 1 600 EUR pentru prejudicii morale. Reclamanții au solicitat inițial 600 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, trimițând dovezi în valoare de 25 000 000 de lei românești (ROL), printr-o scrisoare din 28 februarie 2006, ei au trimis noi invitații care să ateste cheltuielile lor ulterioare în prezenta procedură în valoare de 12 000 000 000 ROL. 46 Guvernul nu și-a făcut cunoscută poziția cu privire la aceste cereri. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 900 EUR pentru Procedura în fața Curții și acordul comun al reclamanților. Interese moratoriu 48. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 250 000 EUR (două sute cincizeci de mii EUR) ; că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților 1 600 EUR (o mie șase sute EUR) pentru prejudicii morale și 900 EUR (nouă) 100 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 12 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Modululer Președinte