AFFAIRE RUXANDA IONESCU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2608/02) împotriva României și pe care o cetățeancă a acestui stat, doamna Ruxanda Ionescu (denumită în continuare reclamanta), a sesizat-o pe 23 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).

Reclamanta este reprezentată de avocat E. Cinteza din București. Guvernul român (denumit în continuare Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Rămășcanu.

La 24 mai 2005, președintele secției a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPTE I.

În 1950, în baza decretului de națonalizare nr. 92/1950, Statul a preluat posesia unui bun imobil situat la nr. 9 din strada Edgar Quinet, la București, și compus dintr-un imobil cu mai multe apartamente care aparținea tatălui reclamantei.

La 11 octombrie 1996, întreprinderea H, care administra bunurile imobiliare ale Statului, a vândut soților P.C. apartamentul nr. 3 din imobilul litigios, pe care îl locuiau ca și chiriași. 1. Acțiune de revendicare

La 20 februarie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune împotriva consiliului local al Bucureștiului, prin care cerea revendicarea imobilului în cauză.

Prin hotărâre definitivă din 3 aprilie 1998, tribunalul a admis cererea, cu motivul că Statul a preluat posesia imobilului fără titlu valabil și a ordonat pârâtului să i-l restituie. Această hotărâre a fost revistă cu formula exécutoire la 2 iunie 1998.

Printr-o decizie din 15 septembrie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea bunului reclamantei. Printr-un proces-verbal din 24 martie 1999, reclamanta a fost pusă în posesia imobilului, cu excepția apartamentului nr. 3 vândut anterior soților P.C.

Prin hotărâre definitivă din 3 decembrie 1998, tribunalul județean al Bucureștiului a constatat că P.E. era creditor al soților P.C. pentru suma de 31.269 de dolari americani (USD). P.E. a sesizat tribunalul de primă instanță din București pentru a iniția executarea silită imobiliară împotriva soților P.C. și a cerut vânzarea cu licitație a apartamentului lor.

Prin hotărâre definitivă din 15 septembrie 1999, ca urmare a unei vânzări cu licitație, tribunalul a atribuit apartamentul litigios lui P.E.

La 4 noiembrie 1999, P.E. a înregistrat dreptul său de proprietate în registrul transcripțiilor imobiliare. 2. Acțiune pentru obținerea restituirii apartamentului nr. 3

La 15 octombrie 1999, reclamanta, printr-o acțiune introdusă împotriva primariei Bucureștiului, a întreprinderii H. și a soților P.C., a cerut tribunalului de primă instanță din București să constate nulitatea contractului de vânzare încheiat la 11 octombrie 1996.

La ședința din 6 ianuarie 2000, P.E. a depus o cerere de intervenție în procedură pentru a-și vedea constatat dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, invocând că, ca urmare a hotărârii definitive din 15 septembrie 1999, el era proprietarul acestuia și că era un subacquirent de bună credință.

La ședința din 10 februarie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea prin modificarea obiectului acesteia, ceea ce s-a transformat în revendicare împotriva lui P.E. Prin urmare, la ședința din 30 martie 2000, P.E. a depus o cerere reconvențională, reiterând în fapt aceleași argumente pe care le invocase pentru a justifica cererea de intervenție.

Prin hotărâre din 11 mai 2000, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea reclamantei, a admis cererea reconvențională a lui P.E., cu motivul că acesta din urmă și-a făcut să se transceie dreptul de proprietate în registrul transcripțiilor și a constatat valabilitatea contractului de vânzare din 11 octombrie 1996, pe baza bunei credințe a soților P.C. la momentul încheerii acestuia.

Prin hotărâre din 17 noiembrie 2000, tribunalul județean al Bucureștiului a admis apelul reclamantei și a respins cererea reconvențională a lui P.E. El a hotărât că titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, că era anterior anului 1950 și că legalitatea sa fusese constatată prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 1998 a tribunalului de primă instanță din București, investită cu autoritatea lucrului judecat. A constatat, în schimb, că titlul de proprietate al lui P.E. decurgea dintr-un contract de vânzare încheiat între un non-proprietar, și anume Statul, și soții P.C. În aceste circumstanțe, după ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantei și ale lui P.E., tribunalul a hotărât că titlul reclamantei era preferat.

Ca urmare a recursului lui P.E., prin hotărâre definitivă din 6 iulie 2001, curtea de apel din București a anulat hotărârea dată în apel și a confirmat hotărârea dată în prima instanță. Curtea de apel a reținut că apartamentul fusese vândut chirijașilor în baza și în conformitate cu dispozițiile legii nr. 112/1995 la 11 octombrie 1996, că reclamanta obținuse o decizie favorabilă de restituire a imobilului la 3 aprilie 1998 și că, în afara acestor aspecte, imobilul litigios intrase în circuitul executării silite imobiliare, fapt neimputabil lui P.E. Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că reclamanta putea să i se acorde o indemnizație în baza dispozițiilor legii nr. 10/2001. 3. Demersuri pentru obținerea restituirii apartamentului litigios în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001

La 19 iulie 2001, reclamanta a adresat o notificare primariei Bucureștiului pentru a obține restituirea apartamentului nr. 3 din imobilul situat la nr. 9 din strada Edgar Quinet, la București, în baza dispozițiilor legii nr. 10/2001.

Din dosar rezultă că până în prezent, reclamanta nu a primit niciun răspuns la cererea sa. II.

Legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 prevede că indemnizația la care vor avea dreptul persoanele care nu obțin restituirea imobilului națonalizat, și al cărei montant va fi fixat la finalizarea unei proceduri administrative de o comisie centrală, este alcătuită dintr-o participație la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea indemnizații primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. În plus, art. 3 al legii menționate mai sus precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni.

La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată în Registrul comerțului din București. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată face mai apoi obiectul tranzacțiilor pe piața financiară, trebuie mai întâi urmată procedura de aprobare de către Consilul național al valorilor mobiliare (CNVM). Conform unui calendar previzional al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă la bursă este planificată pentru finele anului 2006. PE DREPT I.

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiat potrivit articolului 35 § 3 al Convenției. Ea remarcă de asemenea că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Citând cauzele Brezny și Brezny c. Slovacia (hotărâre din 4 martie 1996), Kopecky c. Slovacia (GC, nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004) și Constandache c. România (hotărâre din 11 iunie 2002), Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze circumstanțele națonalizării imobilului litigios, care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România. În plus, el consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul ei de proprietate nu fusese recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terți.

Deși hotărârea definitivă din 3 aprilie 1998 a condamnat Statul să restituie imobilul reclamantei, aceasta nu avusese posesia apartamentului în cauză și nu plătise impozit pe acesta, și deci nu putea pretenția că are un interes patrimonial substanțial garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, Statul însuși nu mai era proprietarul apartamentului la momentul acțiunii de revendicare a reclamantei, întrucât l-a vândut la 11 octombrie 1996 soților P.C. În plus, hotărârea definitivă din 3 aprilie 1998, care constata dreptul de proprietate al reclamantei, nu era oponibilă cumpărătorilor P.C.

Chiar dacă hotărârea din 6 iulie 2001 a curții de apel din București ar constitui o atingere la dreptul de proprietate al reclamantei, Guvernul consideră că era prevăzută de lege, mai precis de dreptul comun, și urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora. În plus, el observă că imobilul intrase în "circuitul civil" și că reclamanta nu acționase diligent pentru a cere anularea contractului de vânzare din 11 octombrie 1996, deoarece introdusese această acțiune mai mult de un an după ce fusese informată de vânzarea apartamentului chirijașilor. Guvernul consideră că reclamanta nu mai putea obține restituirea apartamentului, ci o indemnizație în baza legii nr. 10/2001, ceea ce răspunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În final, Guvernul cere Curții să țină seama de reforma instituită de legea nr. 247/2005, care are ca obiectiv accelerarea procedurii de restituire și, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, acordarea unei indemnizații sub forma unei participații la un organism de plasare colectivă de valori mobiliare (OPCVM).

Reclamanta contestă această teză. Conform ei, tribunalele interne și-au recunoscut dreptul de proprietate și au considerat că vânzarea apartamentului potrivit dispozițiilor legii nr. 112/1995 nu era legală, în măsura în care națonalizarea era "fără titlu". În ceea ce privește posibilitatea de a obține o indemnizație, reclamanta consideră că legea nr. 10/2001 nu ia în considerare cazul proprietarilor al căror imobil, restituiți în baza unei hotărâri definitive, a fost vândut de Stat unor terți. Reclamanta subliniază că imposibilitatea de a se bucura de bunul său reprezintă o atingere la dreptul ei la respectarea bunurilor sale.

Curtea reamintește că, în cauza Străin menționată mai sus, ea a considerat că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării în mod final în justiție a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală a indemnizației, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin menționat mai sus, §§ 39 și 59).

În plus, în cauza Păduraru menționată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a răspunde în timp util și cu coerență la problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de națonalizare. Curtea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată a avut repercusiuni asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitatea de a recupera întregul bun, în timp ce avea o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.

În cauza de față, Curtea nu găsește un motiv de a se abate de la jurisprudența menționată mai sus, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în cazurile Păduraru și Porteanu (§ 33), în cauza de față, terți au devenit proprietari ai apartamentului litigios înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat în mod final cu efect retroactiv. Și, ca în aceste cazuri și în cauza Străin, reclamanta a fost, în cauza de față, recunoscută ca proprietar legitim, tribunalele hotărând că titlul ei de proprietate era incontestabil, având în vedere caracterul abuziv al națonalizării (a se vedea paragrafele 9 și 10 mai sus).

Curtea reamintește de asemenea că în cauza Brumărescu menționată mai sus, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o decizie judiciară definitivă din 1993, era pus în cauză de terțul intervenant, care pretindea să aibă un drept de proprietate asupra unei părți a aceluiași bun în baza unui act de vânzare din 1973. La acest subiect, Curtea spusese că procedura demarata în fața ei de domnul Brumărescu împotriva Statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor acestor singure părți (Brumărescu menționat mai sus, § 69). Ea a confirmat această abordare în hotărârea sa privind satisfacția echitabilă, plasând pe seama Statului român obligația de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumărescu, "fără prejudeciul oricărei pretenții" pe care terțul intervenant ar putea avea-o asupra unei părți a proprietății reclamantului (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 22 final, CEDO 2001-I).

Curtea remarcă că vânzarea de către Stat a bunului reclamantei, în baza legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea numai a bunurilor națonalizate în mod legal, o împiedică pe aceasta să se bucure de dreptul ei. Curtea observă că, la acțiunea de revendicare împotriva lui P.E., curtea de apel din București a hotărât în hotărârea sa din 6 iulie 2001 că contractul de vânzare din 11 octombrie 1996 respectase dispozițiile legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, în cauza de față, apartamentul litigios intrase în "circuitul civil", și anume în patrimoniul lui P.E. ca urmare a unei vânzări cu licitație.

În plus, Curtea remarcă că, deși curtea de apel constatase că reclamanta avea dreptul de a obține o indemnizație, nicio indemnizație nu i fusese acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamanta depusese la 19 iulie 2001 o cerere de restituire a bunului în baza legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, dar nu primise până în prezent niciun răspuns, nici privind restituirea solicitată, nici privind indemnizația la care Guvernul susține că ar avea dreptul.

Curtea observă că, deși la 22 iulie 2005 adoptase legea nr. 247/2005, care modifică legea nr. 10/2001, operațiile preliminare acordării unei indemnizații efective nu au fost încheiate până în prezent și că, conform unui calendar previzional al Proprietatea, intrarea sa efectivă la bursă este planificată pentru finele anului 2006 (paragrafele 23 și 24 mai sus).

Presupunând că cererea de restituire depusă de reclamanta în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei indemnizații, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei indemnizații reclamantei și că cererea sa, bazată pe legea menționată mai sus, nu a fost examinată de mai mult de cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a indemnizației de către persoane care, ca și reclamanta, s-au văzut lipsite de bunurile lor restituiți în baza unei hotărâri definitive (Porteanu menționat mai sus, § 34).

Prin urmare, Curtea consideră că punerea în spărtură a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 3, combinată cu absența totală a indemnizației, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea apartamentului nr. 3, fie acordarea a 100.000 de euro (EUR), reprezentând valoarea pe piață a acestuia. Ea cere 10.000 EUR cu titlu de daună morală pentru neajunsurile care i-au fost cauzate de frustrare din imposibilitate de a se bucura de bunul său.

Guvernul reiterează observațiile sale cu privire la posibilitatea ca reclamanta să i se acorde o indemnizație. După ce a făcut o descriere succintă a funcționării Proprietatea, Guvernul consideră că trebuie, ca în cazul Broniowski c. Polonia (GC, nr. 31443/96, § 149, CEDO 2004-V), să se țină seama de largilul putere discretă a Statului de a alege măsurile care să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale și de a lua timpul necesar pentru implementarea lor. El consideră că adoptarea legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate și că acest mecanism va fi efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei indemnizații reprezintă o circumstanță excepțională.

În final, pentru cazul în care Curtea ar considera că problemele care privesc art. 41 al Convenției sunt în stare, Guvernul consideră că valoarea pe piață a bunului este de 85.258 EUR. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. Cât privește eventualul prejudiciu moral suferit de reclamanta, Guvernul consideră că nu poate exista nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și prejudiciul moral aler și că, în orice caz, prejudiciul aler ar fi suficient compensat de o eventualăConstatare de încălcare.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare duce pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară (Metaxas, menționat mai sus, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În circumstanțele cauzei de față, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 3, situat la nr. 9 din strada Edgar Quinet la București, în conformitate cu ordinul hotărârii definitive pronunțate la 3 aprilie 1998 de tribunalul de primă instanță din București, ar plasa reclamanta, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze persoanei în cauză, ca prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

La acest subiect, Curtea remarcă cu interes că legea nr. 247/2005, care modifică legea nr. 10/2001, califică drept abuzive națonalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restituirii unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnizație în valoare comercială a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 din lege).

În cauza de față, cât privește determinarea montantului indemnizației care putea fi versată reclamantei, Curtea remarcă că aceasta nu a prezentat o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului, dar a estimat valoarea bunului în cauză la 100.000 EUR. Cât privește Guvernul, el a prezentat un raport furnizat de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi 85.258 EUR.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea comercială actuală a bunului la 87.000 EUR.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la grave atingeri dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și dépens

Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor și dépenselor.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dépenselor decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în cauza de față, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3 situat la etajul întâi al imobilului în cauză, într-un termen de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; dacă nu face acest lucru, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, într-un termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 87.000 EUR (optzeci și șapte de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material; în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei 3.000 EUR (trei mii de euro) cu titlu de daună morală, plus orice montant care poate fi datorat cu titlu de impozit, convertit în lei la cursul aplicabil la data plății; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger John Hedigan Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2608/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Ruxanda Ionescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 23 novembre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e E. Cinteza, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Beatrice Rămășcanu.

Le 24 mai 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l'Etat prit possession d'un bien immobilier, sis au n o 9 de la rue Edgar Quinet, à Bucarest, et composé d'un immeuble comprenant plusieurs appartements qui appartenait au père de la requérante.

Le 11 octobre 1996, l'entreprise H, gérante des biens immobiliers de l'Etat, vendit aux époux P.C. l'appartement n o 3 de l'immeuble litigieux, qu'ils habitaient en tant que locataires. 1. Action en revendication

Le 20 février 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action contre le conseil local de Bucarest en revendication de l'immeuble en cause.

Par un jugement définitif du 3 avril 1998, le tribunal fit droit à sa demande, au motif que l'Etat avait pris possession de l'immeuble sans titre valable et ordonna à la partie défenderesse de le lui restituer. Ce jugement fut revêtu de la formule exécutoire le 2 juin 1998.

Par une décision du 15 septembre 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien à la requérante. Par un procès-verbal du 24 mars 1999, la requérante fut mise en possession de l'immeuble à l'exception de l'appartement n o 3 vendu antérieurement aux époux P.C.

Par un jugement définitif du 3 décembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest constata que P.E. était créancier des époux P.C. pour la somme de 31 269 dollars américains (USD). P.E. saisit le tribunal de première instance de Bucarest afin d'entamer l'exécution forcée immobilière contre les époux P.C. et demanda la vente aux enchères de leur appartement.

Par un jugement définitif du 15 septembre 1999, à la suite d'une vente aux enchères, le tribunal attribua l'appartement litigieux à P.E.

Le 4 novembre 1999, P.E. fit inscrire son droit de propriété sur le registre des transcriptions immobilières. 2. Action tendant à obtenir la restitution de l'appartement n o 3

Le 15 octobre 1999, la requérante, par une action introduite contre la mairie de Bucarest, l'entreprise H. et les époux P.C., demanda au tribunal de première instance de Bucarest de constater la nullité du contrat de vente conclu le 11 octobre 1996.

Lors de l'audience du 6 janvier 2000, P.E. fit une demande d'intervention dans la procédure afin de voir constater son droit de propriété sur l'appartement en cause, en faisant valoir qu'à la suite du jugement définitif du 15 septembre 1999 il en était le propriétaire et qu'il était un sous-acquéreur de bonne foi.

Lors de l'audience du 10 février 2000, la requérante précisa son action en modifiant son objet en revendication contre P.E. Dès lors, à l'audience du 30 mars 2000, P.E. fit une demande reconventionnelle, en réitérant quant au fond les mêmes arguments que ceux formulés afin de justifier la demande d'intervention.

Par un jugement du 11 mai 2000, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l'action de la requérante, fit droit à la demande reconventionnelle de P.E., au motif que ce dernier avait fait transcrire son droit de propriété sur le registre des transcriptions et constata la validité du contrat de vente du 11 octobre 1996, en se fondant sur la bonne foi des époux P.C. lors de sa conclusion.

Par un arrêt du 17 novembre 2000, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l'appel de la requérante et rejeta la demande reconventionnelle de P.E. Il jugea que le titre de propriété de la requérante était incontestable, qu'il datait d'avant 1950 et que sa légalité avait été constatée par le jugement définitif du 3 avril 1998 du tribunal de première instance de Bucarest, revêtu de l'autorité de la chose jugée. Il constata, en revanche, que le titre de propriété de P.E. découlait d'un contrat de vente conclu entre un non propriétaire, à savoir l'Etat, et les époux P.C. Dans ces circonstances, après avoir comparé les titres de propriété de la requérante et de P.E., le tribunal jugea que le titre de la requérante était préférable.

Sur recours de P.E., par un arrêt définitif du 6 juillet 2001, la cour d'appel de Bucarest cassa l'arrêt rendu en appel et confirma le jugement rendu en premier ressort. La cour d'appel retint que l'appartement avait été vendu aux locataires en vertu et dans le respect des dispositions de la loi n o 112/1995 le 11 octobre 1996, que la requérante avait obtenu une décision favorable de restitution de l'immeuble le 3 avril 1998 et qu'en dehors de ces aspects, l'immeuble litigieux était entré dans le circuit de l'exécution forcée immobilière, fait non imputable à P.E. Par ailleurs, la cour d'appel retint que la requérante pouvait se voir octroyer une indemnisation en vertu des dispositions de la loi n o 10/2001. 3. Démarches pour obtenir la restitution de l'appartement litigieux conformément aux dispositions de la loi n o 10/2001

Le 19 juillet 2001, la requérante adressa une notification à la mairie de Bucarest afin d'obtenir la restitution de l'appartement n o 3 de l'immeuble sis au n o 9 de la rue Edgar Quinet, à Bucarest, en vertu des dispositions de la loi n o 10/2001.

Il ressort du dossier qu'à ce jour, la requérante n'a reçu aucune réponse à sa demande. II.

La loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001 prévoit que l'indemnisation à laquelle auront droit les personnes qui n'obtiennent pas la restitution de l'immeuble nationalisé, et dont le montant sera fixé à l'issue d'une procédure administrative par une commission centrale, est constituée d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea ( Proprietatea ). En principe, les bénéficiaires d'une telle indemnité reçoivent des titres de valeur qui seront transformés en actions, lorsque Proprietatea sera cotée en bourse. Par ailleurs, l'article 3 de la loi susmentionnée précise que les titres de valeur ne peuvent pas être vendus avant leur conversion en actions.

Le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les titres de valeurs puissent être convertis en actions émises par Proprietatea et que ces actions puissent par la suite faire l'objet de transactions sur le marché financier, il faut tout d'abord suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de Proprietatea , qui a été modifié à plusieurs reprises, l'entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l'année 2006. EN DROIT I.

La requérante se plaint d'une atteinte à son droit au respect de ses biens, incompatible avec l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Citant les affaires Brezny et Brezny c. Slovaquie ((déc.), n o 23131/93, 4 mars 1996), Kopecky c. Slovaquie ([GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004) et Constandache c. Roumanie ((déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002), le Gouvernement considère que la Cour n'est pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de la nationalisation de l'immeuble litigieux, qui a eu lieu avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie. En outre, il estime que la requérante ne disposait pas d'un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 précité, car son droit de propriété n'a pas été reconnu par une décision judiciaire définitive avant la vente du bien à des tiers.

Bien que le jugement définitif du 3 avril 1998 ait condamné l'Etat à restituer l'immeuble à la requérante, celle-ci n'avait pas eu la possession dudit appartement et n'avait pas payé d'impôt sur celui-ci, et elle ne pouvait donc pas, dès lors, prétendre avoir un intérêt patrimonial substantiel garantit par l'article 1 du Protocole n o 1. De surcroît, l'Etat lui-même n'était plus propriétaire de l'appartement au moment de l'action en revendication de la requérante, puisqu'il l'avait vendu le 11 octobre 1996 aux époux P.C. En outre, le jugement définitif du 3 avril 1998 constatant le droit de propriété de la requérante n'était pas opposable aux acheteurs P.C.

Même à supposer que l'arrêt du 6 juillet 2001 de la cour d'appel de Bucarest constitue une ingérence dans le droit de propriété de la requérante, le Gouvernement considère qu'elle était prévue par la loi, plus particulièrement par le droit commun, et poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits d'autrui. En outre, il observe que l'immeuble est entré dans le « circuit civil » et que la requérante n'a pas agi avec diligence pour demander l'annulation du contrat de vente du 11 octobre 1996, puisqu'elle a introduit cette action plus d'un an après avoir été informée de la vente de l'appartement à des locataires. Le Gouvernement estime que la requérante ne pouvait plus obtenir la restitution de l'appartement, mais une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001, ce qui répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1.

Enfin, le Gouvernement demande à la Cour de prendre en compte la réforme instituée par la loi n o 247/2005, qui a pour objectif d'accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s'avère impossible, d'octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation à un organisme de placement collectif de valeurs mobilières (« OPCVM »).

La requérante conteste cette thèse. Selon elle, les tribunaux internes ont reconnu son droit de propriété et considéré que la vente de l'appartement selon les dispositions de la loi n o 112/1995 n'était pas légale, dans la mesure où la nationalisation était « sans titre ». Pour ce qui estde la possibilité d'obtenir une indemnité, la requérante considère que la loi n o 10/2001 ne prend pas en compte le cas des propriétaires dont l'immeuble, restitué en vertu d'un jugement définitif, a été vendu par l'Etat à des tiers. La requérante souligne que l'impossibilité de jouir de son bien représente une atteinte à son droit au respect de ses biens.

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée, elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation de propriété contraire à l'article 1 du Protocole no 1 (Străin précité, §§ 39 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. La Cour a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien, alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de raison de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar des affaires Păduraru et Porteanu (§ 33), dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires de l'appartement litigieux avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et, comme dans ces affaires ainsi que dans l'affaire Străin, la requérante a, en l'espèce, été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation (voir les paragraphes 9 et 10 ci-dessus).

La Cour rappelle également que dans l'affaire Brumărescu précitée, le droit de propriété du requérant, confirmé par une décision de justice définitive datant de 1993, se trouvait mis en cause par le tiers intervenant, qui prétendait avoir un droit de propriété sur une partie du même bien en vertu d'un acte d'achat datant de 1973. A ce sujet, la Cour avait dit que la procédure engagée devant elle par M. Brumărescu à l'encontre de l'Etat roumain ne pouvait produire d'effets que sur les droits et obligations de ces seules parties (Brumărescu précité, § 69). Elle a confirmé cette approche dans son arrêt sur la satisfaction équitable, en mettant à la charge de l'Etat roumain l'obligation de rétablir le droit de propriété de M. Brumărescu, « sans préjudice de toute prétention » que le tiers intervenant pourrait avoir à une partie de la propriété du requérant (Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], no 28342/95, § 22 in fine, CEDH 2001-I).

La Cour note que la vente par l'Etat du bien de la requérante, en vertu de la loi no 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, empêche celle-ci de jouir de son droit. La Cour observe que lors de l'action en revendication contre P.E., la cour d'appel de Bucarest a jugé dans son arrêt du 6 juillet 2001 que le contrat de vente du 11 octobre 1996 avait respecté les dispositions de la loi n o 112/1995. Par ailleurs, dans la présente affaire, l'appartement litigieux est entré dans le « circuit civil », à savoir dans le patrimoine de P.E. à la suite d'une vente aux enchères.

En outre, la Cour note que, bien que la cour d'appel ait constaté que la requérante avait le droit d'obtenir une indemnisation, aucune indemnisation ne lui a été octroyée pour cette privation. En effet, la requérante a déposé le 19 juillet 2001 une demande de restitution du bien en vertu de la loi n o 10/2001, entre-temps complétée par la loi n o 247/2005, mais elle n'a reçu à ce jour aucune réponse, ni sur la restitution sollicitée, ni à l'égard de l'indemnisation à laquelle le Gouvernement soutient qu'elle aurait droit.

La Cour observe que bien que le 22 juillet 2005 ait été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001, les opérations préalables à l'octroi d'une indemnisation effective, n'ont pas abouti jusqu'à présent et que, selon le calendrier prévisionnel de Proprietatea , son entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l'année 2006 (paragraphes 23 et 24 ci ‑ dessus).

A supposer que la demande de restitution formée par la requérante en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnisation à la requérante et que sa demande fondée sur la loi susmentionnée n'a fait l'objet d'aucun examen depuis plus de cinq ans. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vu priver de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif ( Porteanu précité, § 34).

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur l'appartement n o 3, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, il y a eu violation de cette disposition. II.

La requérante demande au titre du préjudice matériel, soit la restitution de l'appartement n o 3, soit l'octroi de 100 000 euros (EUR) représentant la valeur marchande de celui-ci. Elle demande 10 000 EUR au titre du dommage moral pour les désagréments qui lui ont été causés par la frustration due à l'impossibilité de jouir de son bien.

Le Gouvernement réitère ses observations quant à la possibilité pour la requérante de se voir octroyer une indemnisation. Après avoir fait une brève description du fonctionnement de Proprietatea , le Gouvernement considère qu'on doit, comme cela a été le cas dans l'affaire Broniowski c. Pologne ([GC], n o 31443/96, § 149, CEDH 2004 ‑ V), prendre en considération le large pouvoir discrétionnaire de l'Etat pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux et pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il considère que l'adoption de la loi n o 247/2005 constitue une réforme radicale dans le domaine de la réglementation du droit de propriété et que ce mécanisme sera effectif dans un délai raisonnable. Ainsi, selon le Gouvernement, le retard dans l'octroi d'une indemnisation représente une circonstance exceptionnelle.

Enfin, pour le cas où la Cour considérerait que les questions relevant de l'article 41 de la Convention sont en état, le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est de 85 258 EUR. Il soumet un rapport d'expertise en ce sens. Quant à l'éventuel préjudice moral subi par la requérante, le Gouvernement considère qu'aucun lien de causalité ne peut être retenu entre la prétendue violation de la Convention et le dommage moral allégué et qu'en tout état de cause, le préjudice allégué serait suffisamment compensé par un éventuel constat de violation.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas , précité, § 35, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de l'appartement n o 3, sis au n o 9 de la rue Edgar Quinet à Bucarest, telle qu'ordonnée par le jugement définitif rendu le 3 avril 1998 par le tribunal de première instance de Bucarest, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. En tout état de cause, à défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'appartement.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur vénale du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

En l'espèce, quant à la détermination du montant de l'indemnité pouvant être versée à la requérante, la Cour note que celle-ci n'a pas produit d'expertise permettant de déterminer la valeur de l'appartement, mais qu'elle a estimé la valeur du bien en question à 100 000 EUR. Quant au Gouvernement, il a présenté un rapport fourni par un expert, selon lequel la valeur de l'appartement serait de 85 258 EUR.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 87 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit de la requérante au respect de son bien, pour lequel la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

La requérante ne demande pas de remboursement des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie à la requérante aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit restituer à la requérante l'appartement n o 3 situé au premier étage de l'immeuble en question, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; qu'à défaut, l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 87 000 EUR (quatre-vingt-sept mille euros) pour dommage matériel ; qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser à la requérante 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en lei au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président