Balanescu împotriva României

SECȚIUNEA A DOUA CEA DEFINIȚIE BĂLANESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 35831/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iulie 2002 DEFINITIVF 09/10/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Bălănescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și al dlui T.L.

Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 iunie 2002, înmânează hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 35831/97) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, dna. Ivonne Maria Bălănescu (inclusiv reclamanta) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (inclusiv Comisia) la 31 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta se plângea de refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 28 noiembrie 1996, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare, pe care o consideră contrară articolului 6 din convenție.

se plângea de faptul că hotărârea menționată a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 11) (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din regulament. Prin decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul Curții].

Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂRȚII, reclamanta este un cetățean român, născut în 1926 și rezident la București. 10. La 5 noiembrie 1993, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din primul raion din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, susținând că fusese proprietara unui apartament situat la București, din care fusese expulzată în 1948, ca urmare a rechiziționării bunurilor de către armata sovietică. Prin hotărârea din 30 mai 1994, Tribunalul i-a acceptat cererea în mod abuziv și a considerat că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra acestui bun și i-a ordonat reclamantei restituirea.

12. Primăria orașului București a răspuns la apel. Acest apel a fost respins prin decizia din 10 februarie 1995 a tribunalului departamental din București. Deși această decizie era susceptibilă de recurs, părțile pârâte nu au atacat-o, astfel încât hotărârea din 30 mai 1994 a devenit definitivă, neputând fi pusă sub semnul întrebării prin căile de atac obișnuite. 13. La o dată nespecificată, procurorul general al României, pe baza articolului 330 din Codul de procedură civilă, a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 218/1960.14. Prin hotărârea din 28 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 30 mai 1994 și a respins acțiunea recurentei.

Aceasta a subliniat faptul că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul și-a adaptat clădirea aflată în litigiu în ziua intrării în vigoare a Decretului de naționalizare nr. 218/1960 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța sentința decât prin modificarea decretului menționat anterior și, în plus, depășind atribuțiile sale. 15. La 23 decembrie 1996, statul a vândut apartamentul în litigiu unui terț, fost chiriaș al apartamentului. 16. La 19 septembrie 1998, reclamanta a introdus o nouă acțiune în revendicare a imobilului în fața Tribunalului de Primă Instanță din 1 raionul București.

Ea a solicitat instanței să constate că contractul de vânzare a clădirii sale încheiat de stat cu fostul chiriaș era lovit de nulitate absolută. 17. Prin hotărârea din 1 februarie 2002, Tribunalul a respins cererea sa. Această hotărâre a devenit definitivă, după ce a fost confirmată în apel și la recursul recurentei, prin hotărârea Curții de Apel de la București din 27 noiembrie 2002. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-44). ÎN DREPTUL III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 19. Potrivit recurentei, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de art. 6 alineatul (1) din convenție.

Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Guvernul admite că hotărârea Curții Supreme de Justiție a privat reclamanta de dreptul său de acces la o instanță, dar susține că acest obstacol ar fi fost de scurtă durată și că, în orice caz, ar fi fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. De asemenea, se afirmă că Legea nr. 112/1995, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996, era destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist 21. Recurenta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului său la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție.

În plus, aceasta susține că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri de despăgubire numai pentru naționalizările pe titlu În consecință, Curtea trebuie să verifice dacă hotărârea din 28 noiembrie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea amintește că, în cauza Brumescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție este contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. 24. Curtea observă că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere cu privire la prezenta cauză cu privire la cazul Brumărescu.

Prin urmare, Comisia consideră că, aplicând astfel dispozițiile articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 28 noiembrie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și, de asemenea, dreptul recurentei la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantei de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. (1) cu privire la aceste două puncte. IV. Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 26. Recurenta consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care astfel a fost formulată.

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 27. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei, în ceea ce privește o situație de fapt similară celei din cauza Brumarescu menționată anterior.

28. consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție de anulare a hotărârii definitive din 30 mai 1994, care și-a constatat dreptul de proprietate, a privat-o de proprietatea sa, fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a-i fi fost acordată o despăgubire. 29. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu a fost stabilit prin hotărârea definitivă din 30 mai 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurenta avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Hotărârea Brumãrescu menționată anterior, punctul 70). 30. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat această hotărâre definitivă și a declarat că statul este proprietarul legitim al bunului în litigiu.

Curtea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin similară celei a reclamantului în cauza Brumărescu Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea citată anterior a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumarescu menționată anterior, § 74). Or, guvernul pârât nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată. În plus, Curtea subliniază că reclamanta este încă privată de proprietatea sa de peste 50 de ani. Curtea arată, de asemenea, că nu a primit nicio compensație care să reflecte valoarea reală a acesteia și că eforturile pe care le-a depus pentru a-și recupera proprietatea au rămas, până în prezent, zadarnice.

31. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind aplicarea articolului 41 din Convenția 32, în conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Recurenta solicită restituirea în natură a imobilului său. Subsidiar, aceasta solicită acordarea unei sume corespunzătoare valorii actuale a acesteia, pe care o estimează la 20 000 USD USD, adică 21 576 EUR (adică 14 000 USD) sau 15 104 EUR, pentru chiriile pe care le-ar fi putut percepe pentru apartamentul respectiv din 1948. 34. Guvernul susține în primul rând că suma maximă care corespunde valorii de piață a întregului bun aflat în litigiu este de 10 415 USD, adică 11 240 EUR, conform unui raport de expertiză aprobat de tribunalul departamental din București. În ceea ce privește eventualele despăgubiri pentru pierderea de câștig, se consideră că acestea ar trebui calculate începând cu data hotărârii Curții Supreme de Justiție din 28 noiembrie 1996. Subsidiar, guvernul subliniază că, în temeiul jurisprudenței constante a organelor convenției, recurentei i se poate acorda o despăgubire mai mică decât valoarea de piață a clădirii.

35. Recurenta consideră că numai o despăgubire corespunzătoare valorii actuale a clădirii lor ar plasa-o, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție nu ar fi fost ignorate. 36. Curtea consideră că restituirea către reclamanta clădirii sale ar plasa-o, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior nu ar fi fost ignorate. 37. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, Curtea decide că va trebui să plătească recurentei, pentru daune materiale, valoarea actuală a clădirii.

Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare din București, Curtea consideră că valoarea actuală a imobilului se ridică la 12 500 EUR. Valoarea indemnizațiilor pe care guvernul ar trebui să le plătească recurentei s-ar ridica astfel la 12 500 EUR. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Pagubă morală 38. De asemenea, recurenta solicită 20 000 USD, adică 21 576 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a umilirii sale în momentul evacuării clădirii sale și a condițiilor improprii și nesănătoase în care a fost obligată să trăiască de atunci cu familia sa. 39. Guvernul consideră că nu este necesar să se acorde recurentei despăgubiri în acest sens, din cauza lipsei unei legături de cauzalitate între suferința presupusă a reclamantei și presupusele încălcări ale convenției.

Guvernul consideră că, în orice stat, hotărârea Curții ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât statul român și-a modificat legislația în materie de revendicare a clădirilor naționalizate, prin adoptarea Legii nr. 10/2001. 40. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în dreptul recurentei la respectarea bunurilor sale și în dreptul său la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 1 250 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. 41. De asemenea, recurenta solicită rambursarea a 2 000 USD, adică 2 158 EUR, pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor în fața instanțelor naționale pentru recuperarea proprietății clădirii sale.

42. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor judiciare, cu condiția ca reclamanta să își susțină cererea și ca aceste costuri să fie efectiv necesare pentru a-i permite să își recupereze proprietatea. 43. Curtea constată că reclamanta nu a justificat în niciun fel cheltuielile pentru care solicită rambursarea. În consecință, aceasta decide să nu aloce despăgubiri în acest sens. Interese moratoriu 44. Sumele acordate fiind exprimate în euro, Curtea consideră adecvată stabilirea unei rate a dobânzii moratoriu de 7,25% pe an.

PRIN CES, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza lipsei accesului la o instanță care a afirmat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei unui proces echitabil A se vedea că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A se spune că statul pârât trebuie să restituie Convenției reclamantă bunul său, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție A declarat că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în același termen de trei luni, 12 500 EUR (doisprezece mii cinci sute de euro) pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului menționat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în același termen de trei luni, 1 250 EUR (o mie două sute cincizeci de euro) pentru daune morale, care trebuie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că sumele indicate la (5) și (6) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% l an de la expirarea acestor termene și până la plata respinsă cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 iulie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE BĂLĂNESCU c. ROUMANIE (Requête n° 35831/97) ARRÊT STRASBOURG 9 juillet 2002 DÉFINITIF 09/10/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Bălănescu c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni , juges , et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 juin 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

9. La requérante est un ressortissante roumaine, née en 1926 et résidant à Bucarest.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n° 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). EN DROIT III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

19. D'après la requérante, l'arrêt de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »