AFFAIRE SAVULESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du droit d'accés à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens
AFFAIRE SAVULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A DOUA CONCLUZII SAVULESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 33631/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 decembrie 2002 DEFINITIVF 17/03/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 2 din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Savulescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 3 decembrie 2002, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 33631/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Vintila Dumitru Savulescu ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 7 iunie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Reclamantul este reprezentat de domnul C. Dinu, avocat la București. Guvernul român ( C. Tarcea, de la Ministerul Justiției. Reclamantul a susținut în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 16 februarie 1996, de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrar art. 6 din Convenție. În plus, reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1932 și își are reședința în București. 10. În 1993, el sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară în calitate de moștenitor al tatălui său. El susținea că tatăl său era funcționar în momentul naționalizării și că, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate. 11. Prin hotărârea din 16 aprilie 1994, Tribunalul a considerat că aceasta a fost din greșeală faptul că proprietatea tatălui reclamantului fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950 și, prin urmare, a ordonat restituirea imobilului. Primăria Bucureștiului a apelat la această hotărâre. Prin decizia din 25 noiembrie 1994, tribunalul județ din București a constatat nulitatea apelului său, primăria neachitată de plata taxei judiciare. În absența unei căi de atac, hotărârea din 16 aprilie 1994 a devenit definitivă, neputând fi atacată prin căi de atac obișnuite. 13. La 25 aprilie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății reclamantului. 14. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 16 aprilie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 16 februarie 1996, Curtea Supremă a anulat această hotărâre și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era în mod corespunzător clădirea în cauză în ziua în care a intrat în vigoare decretul de naționalizare n 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă a subliniat, în cele din urmă, că noi legi ar trebui, în orice caz, să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care le dețineau în mod abuziv. 16. Între 1996 și 1999, statul le-a vândut în temeiul Legii nr. 112/ La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat restituirea clădirii sale de la Comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din București. El a susținut că tatăl său fusese deposedat cu încălcarea decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că Tribunalul de Primă Instanță din București a judecat această privare de proprietate ilegală printr-o hotărâre definitivă din 16 aprilie 1994. Conform informațiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a primit niciodată un răspuns la această cerere. 18. La 2 august 1999, reclamantul a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din București o nouă acțiune în revendicare a imobilului împotriva statului și a foștilor chiriași. Prin hotărârea din 31 octombrie 2000, acțiunea sa a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această procedură este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII). Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) din Convenție 20. După reclamant, Tribunalul din 16 februarie 1996 al Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. În memoria sa, reclamantul afirmă că, în opinia reclamantului, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate este acela de a-și nega dreptul la o instanță. 22. Guvernul admite că reclamantul și-a exprimat refuzul de a avea acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor. 23. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 16 februarie 1996 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 24. Curtea amintește că, în cauza Brumãrescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din tratat era contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. 25. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu cauza Brumescu. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă a încălcat, prin decizia sa din 16 februarie 1996, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 1 din Convenție. 26. În plus, excluderea, de către Curtea Supremă, a acțiunii în revendicare a reclamantului de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 27. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și cu privire la acest aspect. 1 la Convenția 28. Reclamantul se plânge că Hotărârea din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum se recunoaște la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 29. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei, în ceea ce privește o situație de fapt similară celei a cauzei Brumãescu 30. Recurentul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 16 aprilie 1994, a constituit o privare de dreptul său la respectarea bunurilor sale, privare care nu urmărea un scop de interes public și pentru care nu a primit nicio despăgubire . El face observație că: în urma hotărârii din 16 februarie Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 16 aprilie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurentul avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumăescu, punctul 70). 32. Curtea arată apoi că Hotărârea din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 16 aprilie 1994 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era la . Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Bruméescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect privarea domnului Savulescu de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumãescu, §§ 73-74). În plus, Curtea arată că reclamantul se află întotdeauna privat de proprietatea proprietății sale imobiliare, fără a fi primit o despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de acesta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 33. În aceste condiții, presupunând chiar că ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 34. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenția 35. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea pe deplin a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 257 000 EUR. În plus, solicită acordarea unei sume corespunzătoare chiriei plătite de către el și familia sa între 1950 și 1975, actualizată la rata inflației. 37. Guvernul cu privire la evaluarea proprietății efectuate de către expertul reclamantului și consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 195 100 USD 706,40 EUR, reprezentând, în conformitate cu raportul de experiență pe care l-a elaborat în fața Curții, valoarea de piață a proprietății, și anume 214 700 USD, minus valoarea excedentului de valoare a lalui imobilizat după naționalizarea sa ca urmare a conectării la rețeaua de gaze, respectiv 19 600 USD. 38. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 16 aprilie 1994, l-ar plasa pe solicitant, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla, în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 39. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că: Tribunalul va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 40. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la fel de mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu. 41. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare din București, Curtea estimează valoarea actuală a casei și a terenului aferente 215 000 EUR. Valoarea despăgubirilor pe care guvernul ar trebui să le plătească reclamantului se ridică astfel la 215 000 EUR. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Pagubă morală 42. Reclamantul solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a utilizării clădirii sale pe o perioadă de 52 de ani și pentru suferința care i-ar fi fost adusă lui și familiei sale prin încălcarea dreptului său de proprietate de către autoritățile comuniste 43. În cazul în care nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între despăgubirile solicitate și încălcările drepturilor convenționale invocate de reclamant în fața Curții, se consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate. 44. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile domnului Savulescu la respectarea bunului său, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 15 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă se transformă în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 45. Reclamantul solicită rambursarea a 62 EUR, pe care o detaliază după cum urmează, prin prezentarea unui decont detaliat de 2,50 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne care au avut ca obiect stabilirea valorii actuale a imobilului său 25,50 EUR pentru costurile suportate pentru a obține informații privind situația juridică actuală a imobilului de la societățile care administrează imobilele de la mai puțin de 32 EUR pentru cheltuieli de exploatare. 46. Guvernul se declară pregătit să ramburseze cheltuielile și cheltuielile justificate de solicitant. 47. Curtea consideră că cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate, pentru care au fost prezentate documente justificative, au fost într-adevăr și în mod necesar expuse și sunt de o valoare rezonabilă. În aceste condiții, Curtea consideră că este adecvat să se aloce reclamantului suma de 62 EUR solicitată. Interese moratoriu 48. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei accesului la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că statul pârât trebuie să-și restituie imobilul în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă, în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 215 000 EUR (două sute cincisprezece mii EUR) pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului pe care partea pârâtă trebuie să o plătească reclamantului, în același termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (cinsprezece mii de euro) pentru daune morale (ii. 62 EUR (60 de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată Date de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, sumele menționate la 4 lit. (b) și (c) vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 17 decembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte