SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LIUBA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31166/96) HOTĂRÂREA (Radiarea rolului) STRASBURG 29 iulie 2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Liuba c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 8 iulie 2003, reinstaurarea hotărârii că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 31166/96) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Marius Dionisie Liuba și M. Antoaneta Sabina Liuba ( În special, reclamanții au susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 17 februarie 1995, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în litigiu, era contrar articolului 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamanții se plângeau de faptul că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 4 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Prin scrisorile primite în modulul Curții la 26 iulie 2001 și 21 mai Prin scrisoarea din 9 octombrie 2002, Curtea a solicitat părților să furnizeze, în termen de cinci ani de la data de noiembrie 2002, informații suplimentare cu privire la deznodământul noii acțiuni în revendicarea proprietății. Guvernul a răspuns la aceasta la 5 noiembrie 2002. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2002, modulul a trimis recurentelor o copie a observațiilor ca răspuns al guvernului, invitându-le să le comenteze în termen de 6 decembrie 2002. Printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire din 9 decembrie 2002, modulul a informat reclamanții că termenul acordat pentru prezentarea răspunsurilor lor a fost redus și a atras atenția asupra faptului că, în aceste circumstanțe, Curtea ar putea anula cererea lor de rol. Scrisoarea a revenit în modul, la 16 ianuarie 2003, cu mențiunea Prin scrisoarea din 14 mai 2003, Curtea a solicitat părților să furnizeze, în termen de 13 iunie 2002, informații suplimentare cu privire la starea de fapt a celei de-a doua acțiuni în revendicare imobiliară. Guvernul a răspuns prin faxul din 13 iunie 2003. Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1955 și, respectiv, 1930 și reședința în Timișoara. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul C. Amzuța, avocat în baroul București. 15. La 24 mai 1993, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara cu privire la o acțiune împotriva primăriei orașului Timișoara, în scopul de a face să se constate nulitatea naționalizării unei clădiri care a aparținut M.L. și V.L., pe care le-au moștenit. 92/1950, bunurile angajaților nu puteau fi naționalizate și că M.L. era casnică și L.V. medic în momentul naționalizării clădirii lor, în 1950. 16. Prin hotărârea din 14 iunie 1993, tribunalul a considerat că este din greșeală că bunul în litigiu fusese naționalizat în temeiul decretului 92/1950, deoarece M.L. și L.V. făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea de la naționalizare. Prin urmare, instanța le-a ordonat autorităților administrative să le aresteze pe reclamante. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin căile de atac obișnuite 17. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 iunie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. 18. Prin hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 14 iunie 1993 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era în mod corespunzător dreptul asupra proprietății în cauză în ziua în care a intrat în vigoare decretul de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a decis că Tribunalul de Primă Instanță din București își depășise atribuțiile și le încălcase pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care le-ar fi folosit în mod abuziv. 19. La o dată nespecificată, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare a clădirii lor la Tribunalul de Primă Instanță din Timiș. Prin hotărârea din 12 mai 2000, instanța a respins acțiunea lor, pe motiv că naționalizarea imobilului respecta condițiile Decretului nr. 92/1950. 20. Reclamanții au făcut apel la această hotărâre în fața Tribunalului din Timișoara, care, prin decizia din 27 noiembrie 2000, a constatat că naționalizarea clădirii a avut loc din greșeală. 21. Reclamanții au introdus o acțiune în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanța judecătorească nu se pronunțase cu privire la restituirea efectivă a proprietății. Prin Hotărârea din 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a clasat hotărârea instanței judecătorești și a trimis cauza în fața aceleiași instanțe. 22. Prin decizia din 2 decembrie 2002, tribunalul de apel din Timișoara a dat dreptul la recursul reclamanților și a dispus Consiliului local din Timișoara să le reguleze proprietatea. 23. Din documentele furnizate de părți reiese că cauza este încă în curs de desfășurare în fața Curții Supreme de Justiție. ÎN JUST 24. Curtea observă că inculpații nu au răspuns cererilor de informații cu privire la soarta imobilului, în special cu privire la starea de fapt sau la sfârșitul celei de-a doua acțiuni în revendicare a clădirii lor, că statul le-a adresat prin scrisorile din 9 octombrie 2002 și 14 mai 2003, în pofida unei reamintiri prin care au fost avertizați că cererea lor ar putea fi retrasă din rol (punctele 9-12 de mai jos). 25. Curtea consideră, ținând cont de atitudinea reclamanților, că aceștia nu mai doresc să mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu mai este justificată. 26. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 29 iulie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
LIUBA c. ROUMANIE
(Requête n
o
31166/96)
ARRÊT
(Radiation du rôle)
29 juillet 2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Liuba c. Roumanie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
31166/96) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Marius
Dionisie Liuba et M
me
Antoaneta Sabina Liuba («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la
Commission
») le 10 août 1995 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
C.I. Tarcea, du ministère de la Justice.
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de Justice, le 17 février 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article
6 § 1 de la Convention. En outre, les requérants se plaignaient de ce que l’arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole
n
o
1 de la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 4 mai 2000, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
9.
Par lettres parvenues au Greffe de la Cour le 26 juillet 2001 et 21
mai
2002 respectivement, les requérants ont informé la Cour qu’ils avaient entamé une seconde action en revendication de leur immeuble.
10.
Par lettre du 9 octobre 2002, la Cour a demandé aux parties de fournir, dans un délai échéant le 5
novembre 2002, des renseignements complémentaires concernant l’issue de la nouvelle action en revendication de l’immeuble. Le Gouvernement y a répondu le 5 novembre 2002. Les requérant n’y ont pas répondu.
11.
Par lettre du 8 novembre 2002, le Greffe a envoyé aux requérants une copie des observations en réponse du Gouvernement, en les invitant de les commenter dans un délai échéant le 6 décembre 2002. Les requérants n’ont pas donné suite à cette invitation de la Cour.
12.
Par lettre recommandée avec avis de réception du 9 décembre 2002, le Greffe a informé les requérants que le délai imparti pour la présentation de leurs réponses était échu et a attiré leur attention sur ce que, dans ces circonstances, la Cour pourrait rayer leur requête du rôle. La lettre est revenue au Greffe, le 16 janvier 2003, avec la mention «
non réclamée
».
13.
Par lettre du 14 mai 2003, la Cour a demandé aux parties de fournir, dans un délai échéant le 13
juin 2002, des renseignements complémentaires concernant l’état d’avancement de la seconde action en revendication immobilière. Le Gouvernement y a répondu par télécopie du 13 juin 2003.
Aucune réponse n’a été fournie par les requérants, dont le dernier courrier remonte au 21 mai 2002.
14.
Les requérants sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1955 et en 1930 et résidant à Timișoara. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
15.
Le 24 mai 1993, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Timișoara d’une action à l’encontre de la mairie de la ville de Timișoara, visant à faire constater la nullité de la nationalisation d’un immeuble ayant appartenu à M.L. et V.L., dont ils avaient hérité. Les intéressés faisaient valoir qu’en vertu du décret n
o
92/1950, les biens des salariés ne pouvaient pas être nationalisés et que M.L. était femme au foyer et L.V. médecin au moment de la nationalisation de leur immeuble, en 1950.
16.
Par jugement du 14 juin 1993, le tribunal releva que c’était par erreur que le bien en litige avait été nationalisé en application du décret
n
o
92/1950, car M.L. et L.V. faisaient partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Par conséquent, le tribunal ordonna aux autorités administratives de restituer l’immeuble aux requérants. En l’absence de recours, le jugement devint définitif, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.
17.
A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 14 juin 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n
o
92/1950.
18.
Par un arrêt du 17 février 1995, la Cour suprême de Justice annula le jugement du 14 juin 1993 et rejeta l’action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d’acquisition de la propriété, constata que l’Etat s’était approprié l’immeuble en question le jour même de l’entrée en vigueur du décret de nationalisation n
o
92/1950 et rappela que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions judiciaires. Par conséquent, la Cour suprême de Justice estima que le tribunal de première instance de Bucarest avait outrepassé ses attributions et empiété sur celles du pouvoir législatif. La Cour suprême de Justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés abusivement.
19.
A une date non précisée, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication de leur immeuble auprès du tribunal de première instance de Timiș. Par jugement du 12 mai 2000, le tribunal rejeta leur action, au motif que la nationalisation de l’immeuble respectait les conditions du décret n
o
92/1950.
20.
Les requérants interjetèrent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Timișoara qui, par décision du 27
novembre 2000, constata que la nationalisation de l’immeuble avait eu lieu par erreur.
21.
Les requérants introduisirent un recours devant la Cour suprême de Justice, au motif que la cour d’appel ne s’était pas prononcée sur la restitution effective de l’immeuble. Par arrêt du 15 janvier 2002, la Cour suprême de Justice cassa la décision de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant la même juridiction.
22.
Par décision du 2 décembre 2002, la cour d’appel de Timișoara fit droit à l’appel des requérants et ordonna au Conseil local de Timișoara de leur restituer l’immeuble litigieux.
23.
Il ressort des pièces fournies par les parties que l’affaire est toujours pendante devant la Cour suprême de Justice.
24.
La Cour observe que les requérants n’ont pas répondu aux demandes d’informations sur le sort de l’immeuble litigieux, notamment sur l’état d’avancement ou l’issue de la seconde action en revendication de leur immeuble, que le Greffe leur a adressées par courriers des 9 octobre 2002 et 14 mai 2003, et ce malgré un rappel par lequel ils ont été avertis que leur requête pourrait être rayée du rôle (paragraphes 9-12 ci-dessous).
25.
La Cour considère, compte tenu de l’attitude des requérants, que ceux-ci n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus.
26.
La Cour estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in
fine
de la Convention.
27.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Décide
de rayer l’affaire du rôle.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président