Tarbasanu împotriva României

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA TĂRBĂȘANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32269/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 Februarie 2003 DEFINIF 11/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza TÄRBĂȘANU c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 21 ianuarie 2003, se pronunță în această hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 32269/96) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Traian Têbasanu ( La 22 februarie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid).

Guvernul român este reprezentat de agentul său, C. I. Tarcea, de la Ministerul Justiției. Reclamantul susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 13 septembrie 1995, să recunoască instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrară art. 6 alin. (1) din Convenție. În plus, reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect aducerea în detrimentul dreptului său a respectării proprietăților sale, așa cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură].

În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Curtea a declarat cererea admisibilă la 27 iunie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise pe fond [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul este un resortisant român, născut în 1925, cu reședința la București. 10. Între 1992 și 1999, acesta a introdus mai multe acțiuni în custodia unui bun imobil, naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prima acțiune în revendicare imobiliară 11. La 2 decembrie 1992, recurentul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului Municipal al orașului București și a societății de reședință a locuințelor depee. El susținea că, în calitate de moștenitor al soților A., el era proprietarul unei clădiri din București, că statul în care se află era în mod abuziv în 1950, invocând dispozițiile decretului de naționalizare nr. 92/1950. decretul excludea de la naționalizare locuințele aparținând, printre altele, funcționarilor publici, iar soții A. erau funcționari în momentul naționalizării. 12. Prin hotărârea din 16 februarie 1993, tribunalul a considerat că aceasta era din greșeală că casa soților A. fusese supusă unei naționalizări, deoarece făceau parte dintr-o categorie de persoane care erau scutite de aceasta, conform art. II din decretul menționat.

Instanța a statuat că naționalizarea era contrară dispozițiilor decretului nr. 92/1950 și, confirmând dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de moștenitor, le-a ordonat pârâtelor să-i restituie bunurile. 13. Consiliul municipal al orașului București a interjetat apelul la tribunalul departamental din București. Consiliul municipal al orașului București a formulat recurs, care a fost respins la 21 aprilie 1994 de instanța de apel a Bucureștiului pentru neplătirea dreptului de timbru. Hotărârea din 16 februarie 1993 a devenit astfel definitivă, neputând fi atacată de căile de atac obișnuite. 15. La 30 iunie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății reclamantului și, la 18 august 1994, societatea da ÂÂÂÂI.

s La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 16 februarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. 17. Prin hotărârea din 13 septembrie 1995, Curtea Supremă a anulat hotărârea din 16 februarie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Ea a subliniat faptul că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era adecvat casa în cauză chiar în ziua intrării în vigoare a decretului de naționalizare n 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare.

Prin urmare, Curtea Supremă a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamantul era adevăratul proprietar al casei Ö prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care le dețineau în mod abuziv. 18. 12 decembrie 1997, statul le-a vândut chiriașilor, soții I.M. și L. A doua acțiune în revendicare imobiliară 19. La 2 iulie 1996, recurentul a introdus o a doua acțiune în revendicarea clădirii sale la Tribunalul de Primă Instanță din București, reprezentat de Primăria București și de societatea care administra bunurile de pe teritoriul statului București.

Acțiunea sa a fost primită printr-o hotărâre din 10 martie 1997 20. Prin decizia din 22 ianuarie 1998, tribunalul județ din București, la apelul pârâtelor, hotărârea din 10 martie 1997 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului pentru autoritatea lucrului judecat.

Tribunalul a judecat că un litigiu între aceleași părți și având același obiect fusese deja pronunțat prin hotărârea Curții Supreme de Justiție din 13 septembrie 1995. 21. Această decizie a fost confirmată, la recursul reclamantului, printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel de la București din 14 mai 1998. A treia acțiune în revendicare imobiliară 22. În 1999, reclamantul, pe baza revigorării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție desfășurată prin Decizia nr. 1 din 28 Septembrie 1998, care hotărîse că tribunalele erau competente să judece acțiunile în revendicare ale foștilor proprietari de proprietăți naționalizate, a atribuit din nou instanței de primă instanță din București Consiliul General de la București și foștii chiriași, solicitând restituirea clădirii sale și anularea contractului de vânzare pe care îl încheiaseră în 1997. 23. Prin hotărârea din 22 mai 2000, instanța a primit excepția de la autoritatea de lucru judecat ridicată de părțile pârâte în ceea ce privește partea de acțiune a reclamantului cu privire la restituirea proprietății.

24. Prin hotărârea din 30 iunie 2000, Tribunalul a respins, de asemenea, partea din acțiunea reclamantului referitoare la anularea contractului de vânzare, pe motiv că reclamantul nu a demonstrat că cumpărătorii au avut o credință rea. 25. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a fost încă văzut restituind clădirea sa și nici nu a fost văzut acordarea unei despăgubiri pentru aceasta. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 26. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-II). În observațiile sale ulterioare adoptării deciziei privind admisibilitatea, guvernul susține că reclamantul a introdus în 1999 o nouă acțiune în revendicare imobiliară care ar putea avea efecte pozitive asupra dreptului de proprietate al reclamantului și care ar putea duce astfel la pierderea calității sale de victimă.

28. Curtea arată că, în prezent, reclamantul se află în aceeași situație ca la 13 septembrie 1995, nicio decizie care nu a recunoscut, în mod explicit sau în esență, și care a remediat ulterior presupusa încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, Hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A n 238, p.18, § 34. În această privință, Curtea constată că, în pofida eforturilor depuse de solicitant pentru recuperarea dreptului de proprietate asupra clădirii sale (a se vedea supra, §§ 11-24), acesta nu este încă văzut în ceea ce privește proprietatea și nici nu acordă despăgubiri pentru aceasta.

Mai mult, Curtea constată că obiecțiunile reclamantului nu se limitează la ingerința, prin hotărârea Curții Supreme, în dreptul său de proprietate, ci privesc și încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Cu toate acestea, reclamantul poate pretinde, fără îndoială, că este victimă a anulării unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea sa și a constatării că tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni în revendicare, cum ar fi cea pe care au introdus-o (a se vedea Hotărârea Brumêescu, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului. II.

Cu privire la încălcarea cuvenită a articolului 6 alineatul (1) din Convenția 30. Dupa reclamant, Hotărârea din 13 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 31. În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Suprema Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrară dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția română și art. 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției.

32. Guvernul admite că reclamantul și-a exprimat refuzul de a avea acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor. 33. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea din 13 septembrie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 34. Curtea amintește că, în cauza Brumãrescu menționată anterior (§ 61-62), Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din tratat era contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție.

35. Curtea consideră că nimic în speță nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu cauza Bruméscu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, precum și a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin hotărârea sa din 13 septembrie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 36. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicarea reclamantului de competența instanțelor este, în sine, contrară dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție.

37. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. Reclamantul consideră, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare constituie o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă, în sensul articolului 13 din convenție, care dispune astfel de art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 39. Curtea amintește că, în cazul în care dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta.

Din moment ce a examinat cauza reclamantului pe teren articolul Comisia consideră că nu este necesar, în speță, să se plaseze pe teren în plus față de art. 13 (a se vedea Hotărârea Kudla c. Polonia [GC], nr 30210/96, 26 octombrie 2000, § 146, CEDH 2000-XI). IV. Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 la Convenția 40. Reclamantul se plânge că hotărârea din 13 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 41. Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, dar consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură menite să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul judiciar și legislativ.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. 42. Reclamantul respinge teza guvernului. El consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a constituit o privare de dreptul său la respectarea proprietăților sale, privațiune care nu urmărea un scop de interes public și pentru care nu este văzut acordarea de despăgubiri. El face observație că, în urma hotărârii din 13 septembrie 1995, statul și-a vândut clădirea, în conformitate cu Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995. 43. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 16 februarie 1993 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.

Prin urmare, recurentul avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumăescu, § 70). 44. Curtea arată apoi că Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumăescu . Astfel, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect privarea domnului. În sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumãescu, citată anterior, §§ 74). Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare convingătoare a situației astfel create. În plus, Curtea arată că reclamantul se află întotdeauna privat de proprietatea propriei sale proprietăți, fără a fi primit o despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia, eforturile depuse de acesta pentru recuperarea proprietății sale rămânând, până în prezent, zadarnice.

În această privință, Curtea nu poate ignora demersurile întreprinse ca urmare a hotărârii Curții Supreme de către reclamant pentru recuperarea proprietății sale, în special cele referitoare la cele două proceduri în revendicare și în anulare a vânzării bunurilor sale. 45. În aceste condiții, presupunând chiar că ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 46. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție.

Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenția 47. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, în conformitate cu raportul de competență prezentat Curții, 300 De asemenea, solicită acordarea unei sume corespunzătoare valorii chiriei pe care ar fi putut să o încaseze de la hotărârea Curții Supreme de Justiție, pe care o estimează la 60 000 USD.

49. 500 USD. 50. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost reglementată de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 16 februarie 1993, ar plasa reclamantul într-o situație cât mai mare posibil, în egală cu cea în care s-ar afla, dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 51. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că: Tribunalul va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 52. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea arată la fel de mare distanță care separă metodele de calcul utilizate în acest scop de experții desemnați de părțile la litigiu.

53. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară din București, Curtea consideră că valoarea actuală a bunului imobil este de 200 000 EUR. Valoarea despăgubirilor pe care guvernul ar trebui să le plătească reclamantului se ridică astfel la 200 000 EUR. Această sumă trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Pagubă morală 54. Reclamantul solicită, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a șocului extrem de puternic pe care i l-ar fi cauzat Curtea. Suprema Justiție în 13 septembrie 1995, privându-l de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de proprietate de către autoritățile comuniste.

56. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile domnului Terbașanu cu respectarea proprietății sale, a unui tribunal și a unui proces echitabil, pentru care suma de 10 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Această sumă se convertește în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului. Taxa și cheltuielile de judecată 57. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în procedurile interne legate de eforturile sale de a fi reintegrați în dreptul său de proprietate și de a stabili valoarea de piață a imobilului său. Acesta susține că nu poate prezenta documente justificative pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne din cauza decesului, în 1997, al avocatului său.

El a furnizat Curții factura de la data la care are cunoștință de valoarea propriei clădiri. 58. Registrul nu se referă la rambursarea cheltuielilor suportate. 59. Curtea arată că numai o parte din cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate a fost reală și necesară și este de o valoare rezonabilă. În aceste condiții, Curtea consideră că este adecvat să se atribuie reclamantului 500 EUR. Interese moratorii 60. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de a avea acces la o instanță care a spus că nu este necesar să se ia în considerare … (a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului dreptul la proprietate în litigiu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenția (b) că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 200 000 EUR (două sute de mii de euro), pentru daune materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data Regulamentului (CE) nr. 000 (zece mii de euro) pentru daune morale 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată spuse de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la punctul 6 litera (b) și 7 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă,

majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 11 februarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE TĂRBĂȘANU c. ROUMANIE (Requête n o 32269/96) ARRÊT STRASBOURG 11 février 2003 DÉFINITIF 11/05/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Tărbășanu c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych M mes W. Thomassen , A. Mularoni , juges et de M me S. Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 janvier 2003, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

9. Le requérant est un ressortissant roumain, né en 1925, et résidant à Bucarest.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

26. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII). EN DROIT I.

SUR L’EXCEPTION PRÉLIMINAIRE DU GOUVERNEMENT

27. Dans ses observations postérieures à l’adoption de la décision sur la recevabilité, le Gouvernement fait valoir que le requérant a introduit en 1999 une nouvelle action en revendication immobilière qui est susceptible d’avoir des effets positifs sur le droit de propriété du requérant et qui pourrait ainsi entraîner la perte de sa qualité de victime.