AFFAIRE POPOVAT c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.02.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus du droit d'accès à un tribunal;Violation de P1-1;Satisfaction équitable réservée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE POPOVAT c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA POPOVAȚ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 32265/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 Februarie 2003 DEFINIF 25/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Popovaț c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni și domnul T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului, la 4 februarie 2003, a fost adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 32265/96) îndreptată împotriva României și a cărei resortisantă a acestui stat, dl Marina Nicola Popovăț ( La 19 septembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la la În special, recurenta susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 28 aprilie 1995, de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar articolului 6 din convenție. În plus, recurenta se plânge că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Recurenta este un resortisant român, născut în 1939 și rezident la București. Prima acțiune în revendicare imobiliară 10. La 8 iulie 1992, recurenta sesizează, în calitate de moștenitoare, Tribunalul de Primă Instanță al celui de-al doilea district al orașului București cu privire la o acțiune în culpă a unei clădiri care aparținea I.V. L 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și numai I.V., pe care o moștenise, era profesor în momentul naționalizării casei sale. 11. Prin hotărârea din 15 ianuarie 1993, instanța de primă instanță a arătat că imobilul în litigiu fusese naționalizat din greșeală în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece I.V. a făcut parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret le excludea de la naționalizare. Tribunalul a constatat apoi că posedarea exercitată de la ë ê t era întemeiată pe violență și, prin urmare, a considerat că statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate întemeiat pe usucapion. Judecătorii au decis, de asemenea, că nu ar fi putut nici să se ocupe de proprietate în conformitate cu decretele nr. 218/1960 și 712/1966, deoarece aceste texte erau contrare constituțiilor din 1952 și, respectiv, 1965. Instanța a numit-o "întreprinderea de stat I.", proprietară de locuințe de stat, "clădirea" reclamantei 12. La 12 noiembrie 1993, tribunalul județ din București a respins recursul. În absența unei căi de atac, hotărârea din 15 ianuarie 1993 a devenit definitivă, neputând fi atacată prin căi de atac obișnuite. 13. La 15 februarie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea imobilului și, la 15 martie 1994, întreprinderea I. s 14. La 21 martie 1994, reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate pe registrul funciar. 15. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 15 ianuarie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. 16. Prin hotărârea din 28 aprilie 1995, Curtea Supremă a anulat hotărârea din 15 ianuarie 1993 și a respins acțiunea recurentei. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul membru era potrivit pentru proprietatea în cauză în ziua în care a intrat în vigoare decretul de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din București a putut pronunța hotărârea sa potrivit căreia reclamanta era adevăratul proprietar al imobilului, prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășindu-și atribuțiile și încălcându-le pe cele ale autorității legislative. Curtea Supremă concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care le dețineau în mod abuziv. 17. La 27 septembrie și 29 octombrie În 1997, reclamanta a introdus o nouă acțiune în revendicare a imobilului în fața instanței de primă instanță din cel de-al doilea district București împotriva Consiliului General al Orașului București. 19. Prin hotărârea din 12 septembrie 1997, tribunalul și-a acceptat cererea și a constatat dreptul de proprietate al recurentei asupra întregii părți a imobilului. Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a anulării cererii formulate de pârâtă. 20. În urma hotărârii din 12 septembrie 1997, recurenta a reintrat în clădirea sa, cu excepția părții care a fost vândută în 1996 (a se vedea considerentul supra, § 17). 2 din cladirea sa impotriva vechiului chirias, devenita in 1996 proprietara acestui apartament. 22. Prin hotărârea din 17 septembrie 1999, tribunalul a acceptat cererea sa. 23. La apelul pârâtei, tribunalul de apel din Bucuresti a anulat, printr-o decizie din 30 martie 2000, judecata Tribunalului de Primă Instanță și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei. 24. Recurenta a făcut recurs împotriva acestei decizii. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, hotărârea acțiunii este încă în curs de desfășurare în fața Curții Supreme de Justiție. Recurenta declară că este în prezent în așteptarea unei hotărâri a Curții Supreme de Justiție, în locul căreia va decide calea de urmat pentru apartamentul nr. 3 al clădirii sale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 25. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-VII). Potrivit recurentei, hotărârea din 28 aprilie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 27. În memoriul său, recurenta susține că refuzul Curții Suprema Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrară dreptului unei instanțe garantate prin art. 21 din Constituția română și art. 3 din Codul civil românesc, care reglementează negarea justiției. 28. Guvernul admite că reclamanta are dreptul să se opună unui refuz de a avea acces la un tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, acesta a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării competențelor. De asemenea, acesta susține că, în urma schimbărilor legislative și juridice intervenite la nivel național, particularii beneficiază în prezent pe deplin de accesul la justiție pentru astfel de litigii. 29. Curtea trebuie, prin urmare, să caute dacă hotărârea din 28 aprilie 1995 a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 30. Curtea amintește că, în cauza Brumescu Astfel cum s-a menționat anterior (§ 61-62), Comisia a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 este contrară principiului securității juridice. Curtea a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile ca și în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. 31. Curtea consideră că nimic în speță nu permite să se facă distincție din acest punct de vedere în prezenta cauză cu privire la cauza Bruméscu Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, precum și a fost redactat la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat, prin decizia sa din 28 aprilie 1995, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 32. În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantei competenței instanțelor este în sine contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. Recurenta se plânge că hotărârea din 28 aprilie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 35. Recurenta consideră că, prin anularea hotărârii din 15 ianuarie 1993, care a confirmat calitatea sa de proprietar, Curtea Supremă de Justiție lala a privat de dreptul său de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără ca aceasta să fi primit despăgubiri. Recurenta susține, de asemenea, că, după cea de-a doua acțiune în revendicare, în prezent se află în imposibilitatea de a recupera cele două apartamente vândute de la ë în 1996. 36. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, aceasta este o situație de fapt similară celei din cauza Bruméscu . Cu toate acestea, este de acord că, în speță, dreptul de proprietate al recurentei este strict limitat la cele două apartamente vândute de la . Guvernul subliniază că, în urma celei de-a doua acțiuni în revendicare introduse de reclamantă, aceasta este considerată restituită a clădirii sale, mai puțin partea care a fost vândută între timp chiriașilor. 37. Recurenta confirmă că, la sfârșitul procedurilor judiciare interne lungi și costisitoare, se recunoaște din nou, la 17 septembrie 1997, dreptul său de proprietate asupra întregii sale clădiri. Cu toate acestea, menționează că această hotărâre nu este o foaie de hârtie fără orice conținut În măsura în care nu poate obține execuția completă, din cauza vânzării a două apartamente către foștii chiriași. 38. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 15 ianuarie 1993 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurenta avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Bruméescu, § 70). 39. Curtea arată apoi că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tribunalul Suprem de Justiie a anulat hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1993 și a statuat că proprietarul legitim al bunului era latin. Aceasta consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Bruméescu . Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiie din 28 aprilie 1995 a avut ca efect privarea de M Popovaț al bunului său, în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumãescu, §§ 73-74). În plus, Curtea arată că reclamanta a fost privată de proprietatea sa până la 12 septembrie 1997, dată a deciziei definitive prin care a fost primită o nouă acțiune în revendicare imobiliară a recurentei, fără ca aceasta să poată fi considerată reparatorie. În plus, Curtea remarcă că, în pofida recunoașterii, la 12 Septembrie 1997, a doua oară, de la dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregii clădiri a acesteia, aceasta nu se poate bucura încă de toate prerogativele sale de proprietar din cauza titlurilor de proprietate pe care foștii chiriași le-au achiziționat pe o parte a imobilului în 1996. Curtea nu poate ignora nici demersurile depuse de recurentă pentru a recupera întreaga proprietate, în special cele referitoare la procedura în revendicare a apartamentului nr. 2 al clădirii sale. 40. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 41. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 43. Recurenta subliniază incertitudinea juridică în care se află în prezent, susținând că litigiul referitor la anularea contractului de vânzare al apartamentului său nr. 2 al clădirii sale în litigiu este încă în curs de desfășurare asupra rolului instanțelor naționale. Comisia constată că, în aceste circumstanțe, este dificil să se facă o evaluare reală a daunelor suferite și, prin urmare, solicită Curții să suspende hotărârea cu privire la cererea sa de satisfacție echitabilă până când Curtea Supremă de Justiție decide, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, cu privire la acțiunea sa în litigiu a apartamentului n în mod subsidiar, recurenta solicită acordarea de 000 000 000 de lei pentru prejudicii materiale pentru cele două apartamente ale clădirii sale, care nu este văzut restituit. Recurenta, care nu a furnizat de competență pentru valoarea apartamentele menționate, susține că cheltuielile legate de efectuarea expertizei părții nerestituite a clădirii sale ar fi foarte ridicate și dorește să continue să-și pledeze cauza în fața instanțelor naționale pentru a intra în posesia efectivă a bunurilor sale. În orice caz, reclamanta solicită 000 dolari americani (USD) pentru prejudiciile morale suferite. 44. Guvernul se roagă Curții să suspende examinarea cauzei din perspectiva articolului 41 din convenție până la încheierea procedurii în anulare a contractului de vânzare, care ar permite stabilirea, într-un mod precis, a întinderii prejudiciului suferit de reclamantă. În subsidiar, acesta contestă ferm evaluarea efectuată în speță de reclamantă pentru valoarea celor două apartamente, susținând că a fost produsă nici o expertiză cu privire la valoarea părții nerestituite a imobilului. De asemenea, solicită Curții să respingă cererea recurentei cu privire la despăgubirile morale, întrucât nu există nicio legătură cauzală între presupusul prejudiciu și suferința fizică pe care ar fi suferit-o reclamanta. 45. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt. Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cea mai bună formă de reparație în acest caz ar consta în restituirea celor două apartamente ale lacunei în discuție de către la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, întrebarea ar trebui să fie rezervată și să fie stabilită în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri, luând în considerare posibilitatea de a încheia un acord între pârât și reclamantă [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil Spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Spus că problema art. 41 din Convenție nu se află în stare. în întregime invită guvernul și reclamanta să îi dea cunoștință, în termen de trei luni de la data prezentei hotărâri, de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura și deleagă președintelui sarcina de a o stabili, în limba franceză, și apoi comunicat în scris la 25 februarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul (CE) nr. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte