AFFAIRE PAULESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

10.06.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Irrecevable sous l'angle de l'art. 6-1;Satisfaction équitable réservée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE PAULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PAULECU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34464/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 iunie 2003 DEFINIF 10/09/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Paulescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele A.B. Baka Loucages Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 20 mai 2003, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 3444/97) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Ana Maria Paul's ( La data de 31 iulie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta este reprezentată de dl C. Danescu, avocat la București. Guvernul tãu este reprezentat de agentul său, M. C.I. Tarcea, de la Ministerul Justiției. Recurenta se plângea că Hotărârea din 2 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum este recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 Convenției [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Recurenta s-a născut în 1911 și locuiește în Lausanne, Elveția. În 1940, soacra sa a cumpărat o clădire din București. Clădirea este alcătuită din două apartamente (de la parter și de la parter) și de pe terenul respectiv. În 1946, C.N.P., soțul reclamantei moștenise bunurile menționate. În 1947, ca urmare a decesului soțului ei, reclamanta a devenit, pe cale de moștenire, proprietară a imobilului. 10. În 1950, statul a preluat proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prima acțiune în revendicare 11. În 1994, reclamanta a revendicat printr-o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță de la București bunul menționat anterior. 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și soțul ei era funcționar în momentul naționalizării proprietății. 12. Prin hotărârea din 4 iulie 1994, tribunalul de primă instanță din cel de-al doilea district București a decis că proprietatea soțului său fusese naționalizată din greșeală în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deoarece acesta din urmă făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea de la naționalizare; prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume Primăria București și întreprinderea de stat A., proprietară de locuințe de stat, de la imobil la reclamantă. 13. La 18 ianuarie 1995, recursul Primăriei din București a fost respins ca nefondat de tribunalul județului din București. În absența unei căi de atac, hotărârea din 4 iulie 1994 a devenit definitivă și irevocabilă. 14. Prin decizia administrativă din 11 aprilie 1995, primarul București a ordonat restituirea binelui. Acțiunea în anulare 15. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive din 4 iulie 1994 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. 16. Prin hotărârea din 2 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul s Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanta este adevăratul proprietar al bunului pe care îl deține prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul le-a considerat abuzive. 17. Prin scrisoarea din 4 noiembrie 1996, recurenta a adresat o notificare chiriașilor imobilului, astfel încât aceștia să nu-l poată cumpăra. Prin aceeași scrisoare, recurenta a informat locatarii cu privire la existența cererii sale în fața Curții, referitoare la bunul menționat. Printr-o scrisoare de aceeași dată, recurenta a informat societatea A., administrator al locuințelor de stat, astfel încât aceasta să nu vândă proprietatea chiriașilor. 18. Din elementele din dosar reiese că, în conformitate cu Legea nr. 112/95, statul vinde cele două apartamente din proprietate locatarilor C.C., C.O. și C.G. A doua acțiune în revendicare 19. În 1997, recurenta a formulat o a doua acțiune în revendicare a binelui împotriva Primăriei București și a societății de stat A. Prin aceeași acțiune, a solicitat instanței să anuleze contractele de vânzare încheiate între stat și locatarii bunului. 20. La 11 mai 1999, Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al doilea district București a decis că competența de a pronunța cauza aparține tribunalului județ din București și, prin urmare, a trimis-o înapoi în fața acestuia din urmă. 21. Prin hotărârea din 3 februarie 2000, tribunalul departamental a acceptat acțiunea reclamantei, a decis să-i restituie bunul și să anuleze contractele de vânzare încheiate de către statul în favoarea chiriașilor. 22. Primăria București și chiriașii au intervenit împotriva acestei hotărâri. Prin decizia din 23 septembrie 2000, instanța de apel din București a respins apelurile nefondate. 23. Prin hotărârea din 13 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la recursul Primăriei din București și al chiriașilor, a clasat hotărârile anterioare și a trimis cauza în fața primilor judecători. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 24. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-35, 40, CEDO 1999-VII). ÎN DREPT PRIVIND RECEVABILITATEA CU PRIVIRE LA respectarea termenului de șase luni 25. După guvern, recurenta a omis să sesizeze Curtea în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Comitetul consideră că termenul de șase luni începe să curgă de la pronunțarea ultimei decizii interne definitive. În opinia sa, în alte situații nu este necesar ca această dată să fie cea a pronunțării deciziei, ci cea la care reclamantul a putut sau ar fi putut lua cunoștință de decizia menționată, în conformitate cu normele de procedură de drept intern. În cazul în care decizia a fost pronunțată public, cu respectarea principiului contradictoriui, termenul de șase luni ar începe să curgă de la data pronunțării. El invocă Decizia Xc. Austria, (n 5759/1972) mai 1976, Decizii și rapoarte [DR] 6, p. 15) în care Comisia a concluzionat că, în cazul în care reclamantul ar fi asistat de un avocat la pronunțarea deciziei, termenul ar începe să curgă de la data respectivă. Potrivit guvernului, există cazuri în care termenul începe să curgă de la data notificării deciziei și se referă la un caz în care Comisia a considerat că nu este ținută de data notificării, în cazul în care reclamantul avea deja cunoștință de decizie înainte de a fi notificat (Xc. Belgia, nr. 458/1959 din 29 martie 1960, Ann. Conv, vol. III, p. 222). Guvernul susține că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la 2 februarie 1996 și că, în conformitate cu normele de procedură civilă din România, nu era susceptibilă să fie notificată părților, termenul de șase luni a început de la data respectivă, formularul de cerere fiind primit de Comisie la 28 noiembrie 1996. 1996 a fost primită de Comisie în afara termenului de șase luni, care expirase la 2 august 1996. 26. Recurenta a invitat Curtea să continue examinarea cauzei. Aceasta susține că nici ea, nici pârâtul ei nu au fost prezente în ziua de judecată în fața Curții Supreme de Justiție și că aceasta nu a luat cunoștință de hotărârea că la sfârșitul lunii aprilie 1996. Astfel, termenul de șase luni a început să curgă de la data la care hotărârea a fost netă. Comisia consideră că, chiar dacă termenul a început să curgă de la pronunțarea hotărârii, adică la 2 februarie 1996, termenul de șase luni a fost respectat, deoarece prima sa scrisoare a fost trimisă Comisiei din 31 iulie 1996, adică înainte de 2 august 1996, data expirării termenului. 27. Curtea arată că regula de șase luni prevăzută la art. 35 din Convenție constituie un factor de securitate juridică (a se vedea Hotărârea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia din 28 mai 1970, seria A n 29-30, § 50. Această regulă răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa în urmă un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Worm c. Austria, nr 22714/93, Decizia Comisiei din 27 noiembrie 1993, p. În noiembrie 1995, DR 83, p. 17). Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților din statul membru, perioada care depășește perioada în care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), n 34979/97, CEDO 2000-I). Curtea amintește că, în lipsa unei notificări a hotărârii, recurenta nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul acestei hotărâri decât la data la care a fost pus la dispoziția părților, în speță la 2 februarie 1996 (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, 25 martie 1999, CEDH 1999-II și Haralambidis și alții c. Grecia, nr. 36706/97, 29 martie 2001). Curtea ia notă de faptul că prima scrisoare trimisă Comisiei de recurentă datează din 31 iulie 1996 și că a fost trimisă la 2 august 1996, respectând cu exactitate termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Formularul de cerere a fost primit la 28 noiembrie 1996. Curtea consideră că trebuie să țină seama de practica în materie de organe a convenției, potrivit căreia data la care a fost introdusă o cale de atac este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar și pe scurt, obiecțiunile pe care intenționează să le ridice (a se vedea art. 47 alineatul (5) din regulament). Cu toate acestea, în cazul în care un interval de timp important nu oferă informațiile suplimentare necesare pentru examinarea cererii, este necesar să se examineze circumstanțele speciale ale cauzei pentru a decide data care trebuie considerată data de introducere a cererii (a se vedea Chalkley c. Regatul Unit, (dec.), nr. 66331/01, 26 septembrie 2002, nepublicată). În prezenta cauză, prima comunicare a recurentei, trimisă la 2 august 1996, conținea faptele din speță, decizia internă de care se plângea și obiecțiunile sale însoțite de informații. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne 28. Guvernul pledează, de asemenea, în favoarea cererii de neobosire a căilor de atac interne. El susține că, în urma adoptării Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, este legitim ca reclamanta să introducă o nouă acțiune în revendicare. 29. Curtea amintește că, în hotărârea Brumãescu A menționat anterior că guvernul, răspunzător de anularea unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate exciza de la neobosirea datorată faptului că reclamanta nu ar fi introdus o nouă acțiune în revendicare (ibidem, §§ 54-55). Curtea observă că, în orice caz, în speță, recurenta a introdus o nouă acțiune în revendicare, care este în prezent în curs de desfășurare. 30. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. 31. Curtea constată că fâșia reclamantei trasă din art. 1 din Protocolul nr 1 nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 3 din Convenție și nu se confruntă, pe de altă parte, cu niciun alt motiv de refuz; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. În ceea ce privește încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție 32. În observațiile prezentate la 17 august 2000, recurenta invocă necunoașterea art. 6 alin. (1) din Convenția care dispune Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 33. Recurenta consideră că: 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la data faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul său la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. 34. Curtea constată că singurul motiv invocat de reclamantă la data sesizării Comisiei la 31 iulie 1996, a fost încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceasta observă că reclamanta nu a ridicat nici în mod expres, nici în esență un Ö Õ Õ din art. 6 alin. (1) din Convenție. Astfel, a fost comunicată Õ guvernului decât în legătură cu Õ Õ art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea reamintește jurisprudența sa în această privință, potrivit căreia, atunci când un Ö un Õ distinct este formulat pentru prima dată în cursul procedurii, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenția Õ se întrerupe numai în ziua în care acest Õ Õ este articulat pentru prima dată (a se vedea . Loyen c. Franța c. c. n. n. n. 46022/99, 27 aprilie 2000, nepublicată). 36. Comisia observă că, în cazul de față, procedura sa se încheie prin hotărârea Curții Supreme de Justiție pronunțată la 2 februarie 1996, adică cu mai mult de șase luni înainte de 18 august 2000, data la care recurenta a invocat pentru prima dată cauza în cauză. PRIVIND BINEFUNDAREA REQUETEI PRIVIND încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 37. Recurenta se plânge că Hotărârea din 2 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum se recunoaște la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 38. În esență, recurenta susține că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă din 4 iulie 1994, a constituit o privare de proprietate care nu urmărea un scop de interes public. Aceasta adaugă că, în aplicarea Legii nr. 112 din 23 În noiembrie 1995, statul a vândut bunurile unor terți și că o a doua acțiune în revendicare este în curs de desfășurare. 39. Guvernul recunoaște că jurisprudența creată în cauza Brumãescu menționată anterior, în care Curtea a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție se aplică în prezenta cauză. 40. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 4 iulie 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. (1) din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumãescu menționată anterior, § 70). 41. Curtea arată apoi că a anulat hotărârea Curții Supreme de Justiție și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauză. Brumãrescu menționat anterior. Prin urmare, Curtea consideră că a reieșit că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului alineat din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumãrescu menționată anterior, §§ 73-74). În plus, aceasta subliniază că reclamanta a fost privată de proprietatea bunurilor timp de mai bine de șapte ani, fără a fi încasat o sumă care să reflecte valoarea reală a bunurilor și că eforturile depuse de aceasta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 42. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 43. Prin urmare, a existat și a continuat să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 44. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile prezentate Curții la 2 august 2001, recurenta consideră că singura despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție ar fi restituirea bunului în litigiu. În aceleași observații, recurenta sublinia că, în cazul în care ar obține câștig de cauză, printr-o decizie definitivă, în această a doua acțiune în revendicare, aceasta ar considera ca fiind reparată prejudiciul suferit ca urmare a hotărârii din 2 februarie 1996 și ar renunța la prezenta cerere. În observațiile sale finale prezentate Curții, recurenta consideră că instanțele au întârziat să judece a doua sa acțiune în revendicare, situație care i-a cauzat prejudicii materiale și morale. În observațiile sale primite la 1 La 10 martie 2003, guvernul a informat Curtea că, în urma deciziei din 13 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a decis să retrimite cauza pentru a fi judecată de primii judecători. 47. Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt. Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cea mai bună formă de reparație în acest caz ar consta în restituirea bunurilor în cauză de către stat, precum și a celor prevăzute de hotărârea definitivă din 4 iulie 1994 (a se vedea Brumãescu c. România (satisfacție echitabilă) [G.C.], nr 28342/95, § 22, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1999-VII). Prin urmare, întrebarea trebuie rezervată și trebuie stabilită în șase luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară, luând în considerare posibilitatea de a se ajunge la un acord între statul pârât și reclamantă [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] (a se vedea România 29973/96, §§ 42-44, 11 decembrie 2002). admisibilitatea cauzei recurentei care a fost formulată în temeiul articolului 1 din protocol Declară cererea inadmisibilă pentru surplus; A declarat că a existat și continuă să fie încălcată art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție A declarat că problema articolului 41 din Convenție nu se află în stare În consecință rezervă această întrebare solicită guvernului și recurentei să îi dea cunoștință, în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura și deleagă președintelui sarcina de a o stabili. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 iunie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Module Președinte