AFFAIRE TANDREU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.11.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE TANDREU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ȚANDREU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 39184/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 noiembrie 2003 DEFINITIVF 25/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Tandreu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych, Mularoni, judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 39184/98) îndreptată împotriva României și a cărei resortisantă a acestui stat, dl Aristița Valeria Țandreu ( La 14 iulie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta susținea că hotărârea din 27 mai 1997 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul n Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 2 octombrie 2000, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La o dată nespecificată, bunicii recurentei au cumpărat un teren situat în București. În cele din urmă, au construit o clădire pe teren. 11. În 1950, statul a luat în posesie casa și terenul aferente invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. 12. Clădirea este alcătuită din mai multe apartamente, camere și studiouri. În 1973, reclamanta a cumpărat apartamentul nr 11. Prima acțiune în revendicare 13. În 1995, în calitate de moștenitoare, recurenta a formulat o acțiune împotriva Primăriei București și a întreprinderii H, care gestionează locuințele de stat, pentru a face să se constate nulitatea naționalizării clădirii. 14 Prin hotărârea din 20 martie 1995, Tribunalul de Primă Instanță din prima secțiune București a arătat din greșeală că bunul bunicilor reclamantei fusese naționalizat în conformitate cu decretul nr. 92/1950. Tribunalul a hotărât că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra bunului și că, prin urmare, reclamanta era proprietarul legitim al acestuia, în calitatea sa de moștenitoare. Tribunalul a ordonat autorităților administrative să îi restituie studiourile nr. 7 (subsol) și nr. 10, cinci dormitoare situate la parter, o cameră situată la primul etaj, apartamentul nr. 12, Studioul nr. 13, o cameră situată la etajul al doilea, apartamentul nr. 18 și studiourile nr. 19 și 20 situate la etajul al patrulea. Tribunalul a ordonat, de asemenea, restituirea terenului aferent. 15. Primăria București a interceptat împotriva acestei hotărâri un apel, care a fost respins ca nefondat, la 25 iunie 1995, de tribunalul departamental din București. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă. Acțiunea în anulare 16. La 3 aprilie 1996, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive din 20 martie 1995 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950 17. Prin hotărârea din 27 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea definitivă și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei și a constatat că statul și-a adaptat bunurile în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Vânzarea apartamentelor nr. 12 și 18. La 1 și 9 octombrie 1997, statul a vândut apartamente nr 12 și 18 foștilor chiriași. A doua acțiune în revendicare (din partea B a clădirii și a studioului nr. 19. În 1996, recurenta a formulat o nouă acțiune în revendicare, având ca obiect partea B a clădirii și studioul nr. 6 - bunuri care nu au făcut obiectul primei acțiuni în revendicare. Prin hotărârea din 23 octombrie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din primul raion București a primit acțiunea reclamantei. Din dosar reiese că această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă. A treia acțiune în revendicare (apartamentele nr 1 și 5 situate la parter, apartamentele nr 12 și 18, studiourile nr 10, 13, 19 și 20, camera situată la etajul 12 și terenul aferent) 20. La 29 octombrie 1998, recurenta a formulat împotriva Primăriei din București o acțiune în revendicare a următoarelor bunuri: apartamentele nr 1 și 5 situate la parter, apartamentele nr 12 și 18, studiourile nr 10, 13, 19 și 20, camera situată lângă apartamentul nr 12 și terenul aferent. La 24 septembrie 1999, tribunalul județ din București, judecând că naționalizarea din 1950 era legală, a respins acțiunea recurentei ca fiind nefondată. Octombrie 2000, Curtea de Apel de la București a primit apelul recurentei și a infirmat hotărârea, făcând parțial dreptul la acțiune. Curtea de Apel a ordonat primăriei să restituie bunurile revendicate, cu excepția apartamentelor nr. 12 și 18. Prin aceeași decizie, Curtea de Apel a respins acțiunea recurentei privind terenul aferent (700, 86 m2) 22. Recurenta și primăria București au formulat o acțiune împotriva acestei din urmă decizii. La 30 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la recursul recurentei, a pronunțat hotărârea pronunțată în apel și a retrimis cauza pentru a fi judecată în recurs. Prin aceeași hotărâre Curtea a respins recursul Primăriei ca nefondat. 23. Prin decizia din 10 mai 2002, Curtea de Apel de la București a primit apelul recurentei și și-a recunoscut, de asemenea, acțiunea acesteia în ceea ce privește restul clădirii (apartamentele nr. 12 și 18) și terenul aferent. Această decizie a devenit definitivă și irevocabilă. 24. Prin decizia administrativă din 3 martie 2003 Primăria București a ordonat restituirea bunurilor revendicate după cum urmează: subsolul, pivnița și studioul nr 7, cele patru camere situate la parter, studioul nr 8, apartamentul nr 9 situat la primul etaj, cu camera situată la etajul al patrulea, studioul nr 10, studioul nr 13 situat la etajul al doilea, studiourile n 19 și 20, trei dormitoare situate la etajul 5, apartamentul nr 11 situat la primul etaj (care, potrivit primăriei, nu mai era în patrimoniul recurentei, în ciuda preluării sale în 1973), terenurile aferente și terenul cu o suprafață de 700,86 m2. Primăria a ordonat, de asemenea, restituirea apartamentelor n 12 (situat la etajul al doilea) și 18 (situat la etajul al patrulea) vândute chiriașilor. Prin procesul-verbal din 20 martie 2003, serviciul administrativ ( Octombrie 2000 și 10 mai 2002 ale Curții de Apel din București, un aprod al justiției a întocmit un proces-verbal care atestă punerea în posesie a reclamantei a bunurilor sale. Chiar dacă decizia primăriei a ordonat restituirea apartamentelor nr. 12 și 18, deja vândute chiriașilor, această restituire nu a fost decât formală, foștii chiriași continuă să le ocupe. Situația apartamentele nr. 12 și 26. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, deși i s-a permis să facă o acțiune în anulare a contractului de vânzare pentru apartamentul nr, ea a refuzat să facă acest lucru deoarece se temea că nu va avea câștig de cauză. 27. În ceea ce privește apartamentul n La 14 martie 2003, Tribunalul de Primă Instană din București a introdus o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat între chiriași și stat. La 14 martie 2003, Tribunalul de Primă Instană din București și-a exprimat dreptul la aciunea sa și a pronunat anularea contractului. Recurenta a indicat că această hotărâre nu este încă definitivă, fiind susceptibilă de a face apel și nu a furnizat niciun detaliu cu privire la acest aspect. II. DREPTURILE ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 28. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII). CU PRIVIRE LA RECEVABILITATE 29. Curtea constată că motivul privind presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție; de asemenea, aceasta constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, este necesar să se declare admisibilă cererea (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brumarescu menționată anterior, §§ 80). II. PRIVIND FONDUL privind presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 30. Recurenta se plânge că hotărârea din 27 mai 1997 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 31. Recurenta consideră că această hotărâre, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă, a constituit o privare de proprietate, care nu urmărea un scop de utilitate publică. În plus, în temeiul Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut către terți apartamentele nr. 12 și 18.32. Guvernul consideră că jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumarescu menționată anterior, în ceea ce privește respectarea dreptului de proprietate, se aplică în prezenta cauză 33. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 20 martie 1995 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, recurenta a putut să se bucure de proprietatea sa în deplină liniște, în calitate de proprietar legitim, din 25 iunie 1995 (a se vedea punctul 14 de mai sus) până la 27 mai 1997 (a se vedea punctul 17) (a se vedea punctul 23 de mai sus), cu excepția apartamentelor nr. 12 și 18, recurenta avea, prin urmare, un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu menționat anterior, punctul 70). 34. Curtea arată că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică, cel puțin similară celei a reclamantului în cauza Brumerescu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea de M Aristița Valeria Țandreu a bunului său în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumarescu, citată anterior, §§ 73-74). Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată. 35. În plus, Curtea arată că reclamanta a fost privată de o parte din proprietatea sa până la 10 mai 2002 (a se vedea punctul 23 de mai sus), data deciziei definitive prin care noua sa acțiune în revendicare a fost primită pentru o parte a clădirii și continuă să fie primită pentru apartamentele nr. 12 și 18, fără a putea obține restituirea efectivă a acestor două apartamente (a se vedea punctul 25 de mai sus) și fără a fi primit despăgubiri. 36. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 37. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 38. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu principal, recurenta solicita restituirea bunului în litigiu. În urma celei de a doua acțiuni în revendicare, aceasta intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelelor nr. 12 și 18, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 443 USD, respectiv 108 EUR (EUR) pentru apartamentul nr. 12 și 044 USD, respectiv 446 EUR, pentru apartamentul nr. 18. Pentru terenul legat de bunurile sale, recurenta solicită 123 544 USD, adică 107 532 EUR. În observațiile sale din 19 februarie 2001, aceasta solicită, de asemenea, restituirea sumei pe care a plătit-o în 1973 pentru achiziționarea apartamentului n 11, precum și suma pe care a plătit-o în 1995 pentru lucrările pe care statul le-a efectuat în 1962 clădirii sale; reclamanta nu precizează nicio sumă în acest sens. 40. În observațiile sale, prezentate înainte de încheierea celei de a doua acțiuni în revendicare a recurentei, guvernul a fost de acord cu rezultatele expertizei prezentate de recurentă, cu condiția ca o altă acțiune în revendicare să nu fie primită. Guvernul a susținut că Convenția nu impune acordarea de despăgubiri pentru valoarea deplină a bunurilor. În ceea ce privește suma plătită de reclamantă pentru achiziționarea apartamentului nr 11, guvernul consideră că Curtea nu este competentă raționalizată temporis pentru a se pronunța asupra acestui motiv, ținând cont de faptul că încălcarea dreptului de proprietate se datorează hotărârii Curții Supreme de Justiție și nu unui eveniment anterior. 41. În ceea ce privește restul casei și al terenului aferent (cu excepția apartamentelor nr. 12 și 18) , Curtea constată că recurenta și-a recunoscut dreptul de proprietate în urma unei a doua secunde acțiune în revendicare la 10 mai 2002 (a se vedea punctul 23 de mai sus) și că, la 14 martie 2003, a fost pusă în posesia apartamentelor și a terenului aferent (a se vedea punctul 24 de mai sus), după cum recunoaște în scrisoarea din 7 iulie 2003. 42. În ceea ce privește apartamentele nr. 12 și , deși recurenta a obținut o decizie definitivă de restituire în favoarea sa, aceasta nu se poate bucura de bunurile sale în calitate de proprietar, deoarece aceste apartamente au fost vândute chiriașilor (a se vedea punctul 18 de mai sus) și fac în prezent obiectul a două titluri de proprietate: cel al chiriașilor cumpărători și cel al recurentei. Curtea ia notă de faptul că recurenta a introdus o acțiune în anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr 18, care este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne. Aceasta ia notă de refuzul recurentei de a forma o astfel de acțiune pentru apartamentul n 12. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 20 martie 1995, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. Ea observă că procesul-verbal întocmit la 12 mai 2003 de către aprodul judiciar dispune, de asemenea, punerea în posesie a apartamentelor nr. 12 și 18, dar că această punere în posesie nu este decât formală, în măsura în care bunurile respective aparțin și altor proprietari (a se vedea punctele 26 Întrucât reclamantei i s-a restituit majoritatea apartamentelor clădirii, restituire confirmată prin decizia definitivă a Curții de Apel de la București din 10 mai 2002 (punctul 23 de mai sus), statul trebuie, prin urmare, să restabilească dreptul de proprietate al recurentei asupra restului clădirii, și anume apartamentele nr. 12 și 18.44. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că va trebui să plătească recurentei, pentru daune materiale, valoarea venală a bunurilor, și anume 108 EUR (EUR) pentru apartamentul nr. 12 și 446 EUR pentru apartamentul nr. 18. 45. În ceea ce privește contravaloarea terenului aferent clădirii, Curtea constată că, în urma celei de a doua acțiuni în revendicare, aprodul de justiție a pus reclamanta în posesia terenului menționat și că această cerere a devenit fără obiect. 46. În ceea ce privește suma plătită de reclamantă, la răscumpărarea apartamentului n 11 în 1973, Curtea amintește că a încheiat cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție din cauza hotărârii Curții Supreme de Justiție din 27 mai 1997 (a se vedea paragrafele de mai sus) și că aceasta nu poate ordona repararea unui eventual prejudiciu suferit de recurentă în 1973. 47. În cele din urmă, în ceea ce privește sumele pe care le-ar fi plătit în 1995 pentru lucrările efectuate de stat, Curtea constată că această cerere nu este susținută și trebuie respinsă. Pagubă morală 48. La 19 februarie 2001, reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței grave, insuportabile și incomensurabile În acest sens, guvernul nu a făcut nicio observație cu privire la acest aspect. 50. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o interferență în dreptul domnului Aristița Valeria Tandreu cu respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 500 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Interese moratori 51. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția DAT că statul pârât trebuie să restituie recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, apartamentele nr. 12 și A declarat că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentei, în aceleași trei luni 108 EUR (29 de mii 180 de euro) ca despăgubiri pentru apartamentul n 12 din clădire, 446 EUR (șaptesprezece mii patru sute patruzeci și șase de euro) ca compensație pentru apartamentul n 18 al imobilului A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data hotărârii, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru daune morale Dit sumele menționate mai sus vor fi convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 25 noiembrie 2003 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. COSTA Modulul Președinte