AFFAIRE PAULESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle (règlement amiable)
AFFAIRE PAULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA CERINȚE PAULECU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34464/97) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 20 aprilie 2004 Această hotărâre este definitivă. În cauza Paulescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Biersan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și judecători ai T.L Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 martie 2004, înmânează hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 34464/97) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, Ana Maria Paul's ( La data de 31 iulie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (precum și a Conveniei de la Convenia din 10 iunie 2003), Curtea a statuat că a existat o încălcare a articolului din Protocolul nr. 1 la Convenie (a se vedea hotărârea din 10 iunie 2003). Paulescu c. România, n 3444/97, 10 iunie 2003). Problema aplicării articolului 41 din Convenție care nu se află în stare de funcționare, Curtea a rezervat-o și a invitat guvernul și reclamanta să îi prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (a se vedea punctul 4 litera (a) și litera (b). Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații. La 17 noiembrie 2003, după un schimb de corespondență, graffière a propus părților încheierea unui regulament amiabil în sensul articolului 38 alineatul (1) litera (b) din convenție. La 9 decembrie 2003, reclamanta și guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament amiabil al restului cauzei. De fapt, reclamanta s-a născut în 1911 și a locuit în Lausanne, Elveția. În 1940, soacra sa a cumpărat o clădire din București. Clădirea este alcătuită din două apartamente (stau la parter și la etaj) și de pe terenul aferent. În 1946, C.N.P., soțul reclamantei a moștenit bunurile menționate. În 1947, în urma decesului soțului ei, reclamanta a devenit, prin moștenire, proprietarul clădirii. În 1950, statul a preluat proprietatea, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin hotărârea din 4 iulie 1994, tribunalul de primă instanță din cel de-al doilea district de la București a ordonat restituirea bunurilor reclamantei. Prin hotărârea din 2 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu o acțiune în anulare formulată de procurorul general, a pronunțat hotărârea și a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. În temeiul Legii nr. 112/95, statul a vândut cele două apartamente ale clădirii chiriașilor. 10. În 1997, recurenta a formulat o a doua acțiune în revendicare, care este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne. ÎN DREPT 11. La 9 decembrie 2003, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei menționate anterior, guvernul român oferă doamnei Ana Paulescu suma de 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii de euro) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va face ca cauza să fie soluționată definitiv. În lipsa decontării în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu egal cu cel al facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. În plus, guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 12. În aceeași zi, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamantă observ că guvernul român este dispus să-mi plătească suma de 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii de euro) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care a generat cererea sus-menționată pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva României cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri, declar că cazul este definitiv soluționat. Prezenta declarație face parte din soluționarea amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, mă angajez să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 13. Curtea amintește că, la 10 iunie 2003, a ajuns la concluzia că a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. La aceeași dată, Curtea a decis să rezerve problema satisfacției echitabile. Curtea ia act de regulamentul amiabil referitor la chestiunea satisfacției echitabile la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). Aceasta se asigură că acest regulament se inspiră din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale [articolele 37 alineatul (1) in fine din Convenție, 62 alineatul (3) și 75 alineatul (4) din Regulamentul de procedură]. În aceste condiții, Curtea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la chestiunea satisfacției echitabile. 14. Prin urmare, restul cererii de rol trebuie eliminat. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, decide să elimine restul cererii de rol Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea acestei părți a cererii la Marea Cameră. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte