SECȚIUNEA A DOUA CONCLUZII BALASOIU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 37424/97) HOTĂRÂREA (Regulament amiabil) STRASBURG 20 aprilie 2004 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Bălășoiu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze, Mularoni, Judecătorii Dolle, graffière de secțiune După ce au deliberat în camera Consiliului la 2 septembrie 2003 și 30 martie 2004, înmânează hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 37424/97) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, dl Georgeta Bălășoiu ( mai exact reclamanta) La 5 decembrie 1994, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta a susținut că a fost victima unei încălcări a articolului Convenția, în sensul că ancheta efectuată de autorități cu privire la tratamentele pe care le-au aplicat agenților de stat nu a fost efectivă; în plus, aceasta se plângea, pe teren, la art. 6 alineatul (1) din Convenție, că procedura penală la care s-a alăturat în calitate de parte civilă a suferit o perioadă excesivă de timp; cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 2 septembrie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă. La 12 februarie 2004, după un schimb de corespondență, graffière a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul art. 38 alin. (1) lit. (b) din Convenție. La 2 și 9 martie 2004, reclamanta și, respectiv, guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări amiabile a cazului. Recurenta s-a nascut in 1949 si locuieste in Stefanesti. 11. La o dată nespecificată în 1993, recurenta a depus la Parchetul Militar de la București o plângere penală împotriva polițiștilor F.I. și G.D. în urma unui incident care a avut loc la secția de poliție Stefanești la 2 iulie 1993. La 6 iulie 1993, medicul șef a examinat reclamanta la laboratorul de medicină legală din Ramnicu Vâlcea. În certificatul medical întocmit în urma acestei consultări, acesta a semnalat numeroase vânătăi pe față, pe brațe, pe sâni și pe coapsele reclamantei și a identificat, de asemenea, o fractură a două coaste ale reclamantei, care a apărut ca urmare a unei traume care a avut loc la 2 iulie 1993. Se estimează că aceste leziuni au fost cauzate de bătăi repetate cu un corp dur și că vor necesita îngrijire timp de 15-17 zile. 13. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 1994, procurorul militar șef al Parchetului Militar de la București a informat reclamanta că a fost pronunțat un refuz în favoarea polițiștilor F.I. și G.D., pe motiv că nu au comis o infracțiune. 14. Prin scrisoarea din 17 august 1995, Parchetul General din apropierea Curții Supreme de Justiție a informat recurenta, la cererea acesteia din urmă, că decizia de nelocalizare pronunțată de Parchetul inferior era corectă. Prin scrisoarea din 23 mai 1996, procurorul-șef adjunct al Parchetului General în apropierea Curții Supreme de Justiție, a informat, la 13 mai 1996, cu privire la decizia de nejudiciare a Parchetului inferior și că urma să procedeze la reexaminarea afirmațiilor sale, acordând prioritate anchetei sale. 16. La 26 februarie 1997, procurorul general-șef al Parchetului General din apropierea Curții Supreme de Justiție a emis o ordonanță de nejudiciare în beneficiul polițiștilor. 17. La 5 septembrie 1997, procurorul general al României a luat în considerare cazul pentru a soluționa anumite plângeri referitoare la acesta și, la 27 august 1997, a infirmat ordonanța de nerejudecare din 26 februarie 1997. 18. La 24 noiembrie 1999, polițiștii F.I. și G.D. au fost trimiși, prin rechiziționarea Parchetului, în fața tribunalului militar teritorial, al șefului de investigații abuziv. În fața acestei instanțe, reclamanta și-a reiterat cererea de constituire a părții civile și a solicitat din nou despăgubiri pentru prejudiciile suferite. 19. Prin hotărârea din 18 septembrie 2000, tribunalul i-a numit pe cei doi polițiști în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (c) și al articolului 11 alineatul (2) litera (a) din Codul de procedură penală (denumit în continuare C.P. Tribunalul reamintește în această privință că mai multe declarații au demonstrat că inculpații s-au purtat în mod corespunzător cu reclamanta în timpul interogatoriului său la secția de poliție. Instanța nu se pronunță asupra cererii de despăgubire formulate de reclamantă 20. La o dată nespecificată, Parchetul Militar din apropierea tribunalului militar teritorial din București și reclamanta au făcut apel la această hotărâre. Parchetul a solicitat încetarea procesului penal, susținând că termenul de prescripție specială a răspunderii penale a persoanelor acuzate, și anume 7 ani și 6 luni în raport cu pedeapsa maximă, 5 ani, pe care o solicitau pentru infracțiunea de investigare abuzivă, a expirat de la 2 ianuarie 2001. Prin decizia din 24 aprilie 2001, Curtea Militară de Apel a hotărât în primul rând că, în lumina tuturor documentelor din dosar, faptele reproșate polițiștilor erau constituente ale infracțiunii de investigare abuzivă, pedepsită prin art. 266 alineatul (2) din Codul Penal și că Tribunalul de Primă Instanță a achitat în mod greșit funcționarii de poliție în cauză. Aceasta a subliniat faptul că aceștia ar fi trebuit condamnați de primii judecători ai șefului de investigații abuziv, ceea ce, la data hotărârii din 18 septembrie 2000, era încă posibil, deoarece răspunderea lor penală nu era încă prescrisă; Curtea Militară a primit apoi apelul Parchetului și, constatând că, la 2 ianuarie 2001, prescripția specială era dobândită în temeiul articolelor 122 d) și 124 combinate din Codul penal, pronunțând hotărârea Tribunalului Penal împotriva polițiștilor în temeiul art. 10 g) și 11 alin. (2) lit. (b) combinate din C.P. Curtea a acceptat, de asemenea, apelul recurentei privind daunele interese civile și, constatând omisiunea Tribunalului de Primă Instanță de a se pronunța cu privire la cererea sa de despăgubire, a ordonat trimiterea cauzei în fața Tribunalului Militar Teritorial din București, astfel încât acesta să se pronunțe cu privire la acest punct. 22. Polițiștii F.I. și G.D. au formulat o acțiune împotriva acestei decizii și a fost respins printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 2001, care a confirmat decizia Curții Militare de Apel 23. La o dată nespecificată, procedura a fost reluată în fața Tribunalului Militar Teritorial de la București care, prin hotărârea din 29 mai 2002, a primit parțial cererea recurentei și i-a condamnat pe acuzați, în solidar cu Ministerul de Interne, să îi plătească, în temeiul articolelor 998, 1000 și 1003 din Codul Civil, 50 000 000 de lei românești (ROL) ca daune morale, adică echivalentul - la data faptelor - a aproximativ 1 609 EUR (EUR) și 6 075 125 ROL, adică 195 EUR la data faptelor, cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interesele acordate, Tribunalul a subliniat că loviturile aduse reclamantei în timpul investigației sale de către poliție, precum și participarea sa la activitățile judiciare necesare pentru investigarea faptelor pe care le-a solicitat au cauzat suferință și au pus-o într-o situație incomodă. 24. Acuzații, partea responsabilă din punct de vedere civil și reclamanta au făcut apel la această hotărâre. Recurenta a solicitat creșterea cuantumului daunelor morale la 400 de milioane ROL, adică aproximativ 12 866 EUR, în funcție de paritatea EUR/ROL la data faptelor. 25. Prin decizia din 11 iulie 2002, Curtea Militară de Apel de la București a confirmat temeinicia hotărârii din 29 mai 2002, subliniind că tribunalul militar teritorial a cuantificat corect daunele. interese morale luând în considerare, pe de o parte, consecințele relelor tratamente suferite de recurentă asupra stării sale de sănătate, și anume cele 15-17 zile de incapacitate, și, pe de altă parte, preocupările, oboseala și starea incomodă inerentă implicării sale, necesare, pe de altă parte, într-o procedură judiciară îndelungată și minuțioasă. 26. Această decizie a fost confirmată, la recursul părților, printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 5 noiembrie 2002. ÎN DREPT 27. La 9 martie 2004, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului, declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei menționate anterior, guvernul român oferă dlui Georgeta Balasoiu, cu titlu gratuit, suma de 8 500 (88 de mii cinci cenți) EUR pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va fi soluționată definitiv. În lipsa decontării în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. În plus, guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 28. La 2 martie 2004, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamantă, observ că guvernul român este dispus să-mi plătească, cu titlu gratuit, suma de 8 500 (88 de mii cinci cenți) EUR pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care a generat cererea sus-menționată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva României cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri, declar că cazul este definitiv soluționat. Prezenta declarație face parte din soluționarea amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, mă angajez să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din convenție. 29. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile [art. 39 din Convenție] și se asigură că acest regulament se inspiră din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) in fine din Convenție și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. 30. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cererea de rol Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cererii la Marea Cameră. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 20 aprilie 2004 în temeiul art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
BALASOIU c. ROUMANIE
(Requête n
o
37424/97)
ARRÊT
(Règlement amiable)
20 avril 2004
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Bălășoiu c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 2 septembre 2003 et 30
mars
2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
37424/97) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Georgeta
Bălășoiu («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 5
décembre
1994 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. B. Aurescu, Sous-secrétaire d'Etat.
3.
La requérante alléguait avoir été victime d'une violation de l'article
3
de la Convention en ce que l'enquête menée par les autorités au sujet des traitements que les agents de l'Etat lui avaient infligés n'avait pas été effective. Elle se plaignait en outre, sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention, que la procédure pénale à laquelle elle s'était jointe en qualité de partie civile avait connu une durée excessive.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Par une décision du 2 septembre 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.
8.
Le 12 février 2004, après un échange de correspondance, la greffière a proposé aux parties la conclusion d'un règlement amiable au sens de l'article 38 § 1 b) de la Convention.
9.
Les 2 et 9 mars 2004 respectivement, la requérante et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d'acceptation d'un règlement amiable de l'affaire.
10.
La requérante est née en 1949 et réside à Stefănești.
11.
A une date non précisée en 1993, la requérante introduisit auprès du Parquet militaire de Bucarest une plainte pénale contre les policiers F.I. et G.D. à la suite d'un incident qui avait eu lieu au poste de police de Stefănești le 2 juillet 1993. Elle les accusait de vol avec violence et d'investigation abusive, infractions respectivement punies par les articles
211 § 1 et 266
§
2 du Code pénal et se constituait partie civile, sollicitant des dommages-intérêts pour les préjudices subis.
12.
Le 6 juillet 1993, le médecin en chef près le laboratoire de médecine légale de Râmnicu Vâlcea examina la requérante. Dans le certificat médical établi à la suite de cette consultation, il faisait état de nombreuses ecchymoses sur le visage, les bras, les seins et les cuisses de la requérante. Il décela également une fracture de deux côtes de la requérante, survenue à la suite d'un traumatisme pouvant dater du 2 juillet 1993. Il estima que ces lésions avaient été provoquées par des coups répétés avec un corps dur et qu'elles nécessiteraient des soins pendant 15 à 17 jours.
13.
Par lettre du 18 novembre 1994, le procureur militaire en chef du Parquet militaire de Bucarest informa la requérante qu'un non-lieu avait été prononcé au bénéfice des policiers F.I. et G.D., au motif qu'ils n'avaient pas commis d'infraction.
14.
Par lettre du 17 août 1995, le Parquet général près la Cour suprême de justice informa la requérante, sur demande de cette dernière, que la décision de non
‑
lieu prononcée par le Parquet inférieur était correcte.
15.
Par lettre du 23 mai 1996, le procureur militaire en chef adjoint du Parquet général près la Cour suprême de Justice l'informa qu'il avait infirmé, le 13 mai 1996, la décision de non-lieu prononcée par le Parquet inférieur et qu'il allait procéder au réexamen de ses allégations, en donnant priorité à l'instruction de sa plainte.
16.
Le 26 février 1997, le procureur militaire en chef adjoint du Parquet général près la Cour suprême de justice ordonna un non-lieu au bénéfice des policiers.
17.
Le 5 septembre 1997, le procureur général de Roumanie s'enquit du dossier afin de résoudre certaines plaintes y relatives, et, le 27 août 1997, il infirma l'ordonnance de non-lieu du 26 février 1997.
18.
Le 24 novembre 1999, les policiers F.I. et G.D. furent renvoyés, par réquisitoire du Parquet, devant le tribunal militaire territorial, du chef d'investigation abusive. Devant ce tribunal, la requérante réitéra sa demande de constitution de partie civile et sollicita, à nouveau, une indemnisation pour les préjudices subis.
19.
Par jugement du 18 septembre 2000, le tribunal acquitta les deux policiers sur le fondement des articles 10 § 1 c) et 11 § 2 a) du Code de procédure pénale (ci-après «
le C.P.P.
»), selon lesquels le tribunal est tenu d'acquitter les inculpés lorsque les faits n'ont pas été commis par eux. Le tribunal retint à cet égard que plusieurs témoignages prouvaient le fait que les inculpés s'étaient convenablement conduits avec la requérante lors de son interrogatoire au poste de police. Le tribunal ne se prononça pas sur la demande d'indemnisation formulée par la requérante.
20.
A une date non précisée, le Parquet militaire près le tribunal militaire territorial de Bucarest et la requérante firent appel de ce jugement. Le Parquet demandait l'arrêt du procès pénal, faisant valoir que le délai de prescription spéciale de la responsabilité pénale des inculpés, à savoir 7 ans et 6 mois par rapport au maximum de peine, 5 ans, qu'ils encouraient pour l'infraction d'investigation abusive, était échu depuis le 2 janvier 2001.
21.
Par décision du 24 avril 2001, la cour militaire d'appel jugea tout d'abord qu'à la lumière de l'ensemble des pièces du dossier, les faits reprochés aux policiers étaient constitutifs de l'infraction d'investigation abusive, punie par l'article 266 § 2 du Code pénal, et que c'était à tort que le tribunal de première instance avait acquitté les fonctionnaires de police en question. Elle souligna que ceux-ci auraient dû être condamnés par les premiers juges du chef d'investigation abusive, ce qui, à la date du jugement du 18
septembre 2000, était encore possible, leur responsabilité pénale n'étant pas encore prescrite.
La cour militaire accueillit ensuite l'appel du Parquet et, constatant que, le 2 janvier 2001, la prescription spéciale était acquise, en vertu des articles
122 d) et 124 combinés du Code pénal, prononça l'arrêt du procès pénal à l'égard des policiers sur le fondement des articles 10 g) et 11
La cour fit droit également à l'appel de la requérante sur les dommages
‑
intérêts civils et, constatant l'omission du tribunal de première instance de statuer sur sa demande d'indemnisation, ordonna le renvoi de l'affaire devant le tribunal militaire territorial de Bucarest, afin qu'il se prononce sur ce point.
22.
Les policiers F.I. et G.D. formèrent un recours contre cette décision. Il fut rejeté par un arrêt de la Cour suprême de justice du 19 janvier 2001, qui confirma la décision de la cour militaire d'appel.
23.
A une date non précisée, la procédure fut reprise devant le tribunal militaire territorial de Bucarest qui, par jugement du 29 mai 2002, accueillit en partie la demande de la requérante et condamna les inculpés, solidairement avec le ministère de l'Intérieur, à lui verser, en vertu des articles 998, 1000 et 1003 du Code Civil, 50
000
000 lei roumains (ROL) à titre de dommage moral, soit l'équivalent - à la date des faits - d'environ 1
609
euros (EUR), et 6
075
125 ROL, soit environ 195 EUR à la date des faits, à titre de frais et dépens. Pour justifier le quantum des dommages
‑
intérêts octroyés, le tribunal souligna que les coups portés à la requérante pendant son investigation par les policiers, de même que sa participation aux activités judiciaires nécessaires à l'investigation des faits qu'elle avait réclamés lui avaient causé des souffrances et l'avaient mise dans une situation inconfortable.
24.
Les inculpés, la partie civilement responsable et la requérante firent appel de ce jugement. La requérante demandait l'augmentation du quantum des dommages-intérêts moraux à 400 millions ROL, soit environ 12
866
EUR, selon la parité EUR/ROL à la date des faits.
25.
Par décision du 11 juillet 2002, la cour militaire d'appel de Bucarest confirma le bien-fondé du jugement du 29 mai 2002, en soulignant que le tribunal militaire territorial avait correctement quantifié les dommages
‑
intérêts moraux en prenant en compte, d'une part, les conséquences des mauvais traitements subis par la requérante sur son état de santé, à savoir les 15 - 17 jours d'incapacité, et, d'autre part, les soucis, la fatigue et l'état inconfortable inhérent à son implication, nécessaire par ailleurs, dans une longue et sinueuse procédure judiciaire.
26.
Cette décision fut confirmée, sur recours des parties, par un arrêt de la Cour suprême de justice du 5 novembre 2002.
27.
Le 9 mars 2004, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu'en vue d'un règlement amiable de l'affaire susmentionnée, le gouvernement roumain offre de verser à M
me
Georgeta Balasoiu, à titre gracieux, la somme de 8
500 (huit mille cinq cents) euros au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois suivant la date du prononcé de l'arrêt de la Cour rendu conformément à l'article 39 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l'affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s'engage à verser, à compter de l'expiration de celui-ci et jusqu'au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
En outre, le Gouvernement s'engage à ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention.
»
28.
Le 2 mars 2004, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par la requérante
:
«
Je note que le gouvernement roumain est prêt à me verser, à titre gracieux, la somme de 8
500 (huit mille cinq cents) euros au titre du préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l'Homme.
J'accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l'encontre de la Roumanie à propos des faits à l'origine de ladite requête. Je déclare l'affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s'inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m'engage à ne pas demander, après le prononcé de l'arrêt, le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention.
»
29.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ce règlement s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et 62
30.
Partant, il convient de rayer la requête du rôle.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Décide
, de rayer la requête du rôle
;
2.
Prend acte
de l'engagement des parties de ne pas demander le renvoi de la requête à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 avril 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président