Vasiliu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29407/95) îndreptată împotriva României și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") de o cetățeancă a acestui stat, Maria Vasiliu („reclamanta"), pe 7 august 1995 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na R. Rizoiu.

Reclamanta susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 22 martie 1995, de a recunoaște tribunalelor competența pentru a soluționa o acțiune de revendicare era contraru articolului 6 din Convenție. În plus, se plângea de faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție a atins dreptul ei la respectarea proprietății sale, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Prin hotărâre din 21 martie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost atribuită secției a doua reformate (art. 52 § 1). ÎN FAPT

În 1953, tatăl reclamantei a devenit proprietar al unui bun imobil situat la București și compus dintr-o clădire cu trei apartamente și un teren de 395 m².

În 1950, Statul a luat posesia bunului în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Într-o dată neprecizată, societatea de stat S.C.A.V.L. a încheiat cu reclamanta un contract de închiriere pentru apartamentul nr. 3 al clădirii.

În 1974, în aplicarea legii nr. 4/1973, Statul i-a vândut reclamantei apartamentul pe care îl ocupa ca chiriaș. A. Prima acțiune de revendicare

Pe 24 septembrie 1993, reclamanta a citat în judecată în fața tribunalului de prima instanță al cartierului 4 al Bucureștiului primăria orașului București și societatea S.C.A.V.L., pentru a se vedea recunoscută, ca unicul moștenitor, dreptul de proprietate asupra clădirii care aparținuse tatălui și pe care l-a moștenit.

Prin hotărâre din 23 decembrie 1993, tribunalul a admis cererea sa. Constata mai întâi că tatăl reclamantei era funcționar la data naționalizării și că la acea calitate, dispozițiile decretului nr. 92/1950 nu-i erau aplicabile. Judecă apoi că era din eroare că clădirea tatălui reclamantei fusese naționalizată în aplicarea decretului și a ordonat pârâților să restituie reclamantei clădirea litigioasă.

În absența unui recurs, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând mai fi atacată prin căi ordinare de recurs.

Pe 8 martie 1994, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea efectivă a clădirii reclamantei.

Într-o dată neprecizată, procurorul general al României a format în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii din 23 decembrie 1993. Susținea că primii judecători depășiseră competența lor examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.

Prin hotărâre din 22 martie 1995, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a cassat hotărârea din 23 decembrie 1993 și, privind fondul, a respins acțiunea de revendicare a reclamantei. Judecă că aplicarea decretului nr. 92/1950 nu putea fi controlată de instanțele judiciare și că, prin urmare, primii judecători invadaseră atribuțiile puterii legislative constatând că reclamanta era adevărata proprietar al bunului litigios. Curtea sublinia, în fine, că, oricum, legi noi urmau să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care Statul le-a însuși în mod abuziv.

Într-o dată neprecizată, primarul orașului București a ordonat radierea din cartea funciară a menționării dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor nr. 1 și 2 ale clădirii pe care o revendicase.

Pe 9 septembrie 1996 și 13 ianuarie 1997, în virtutea legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului și societatea S.C.A.V.L. au vândut apartamentele nr. 1 și 2 ale clădirii unor terți care le ocupau ca chiriaș. B. Cea de-a doua acțiune de revendicare

Într-o dată neprecizată, reclamanta a introdus în fața tribunalului județean al Bucureștiului o nouă acțiune de revendicare a clădirii pe care o moștenii împotriva Consiliului General al Bucureștiului.

Prin hotărâre din 17 septembrie 1998, tribunalul a admis cererea sa și, constatând că era proprietar legitim al clădirii litigioase, a ordonat ca aceasta să-i fie restituit.

Într-o dată neprecizată, hotărârea a devenit definitivă și a fost învestit cu formulă de executoriu.

Pe 10 noiembrie 1998, primarul orașului București a ordonat restituirea clădirii reclamantei.

Autoritățile competente au refuzat să execute această decizie, precum și hotărârea din 17 septembrie 1998, cu motivul că două din apartamentele clădirii în litigiu fusese vândute chiriaților.

Din cauza precaritatii situației sale financiare, reclamanta nu a inițiat alte proceduri împotriva noilor proprietari ai clădirii.

Alte dispoziții legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). ÎN DREPT I. Privind excepțiile preliminare ale Guvernului

Potrivit Guvernului, faptele noi intervenite după introducerea de către reclamantă a celei de-a doua acțiuni de revendicare, determină pierderea calității de victimă a reclamantei, în sensul articolului 34 din Convenție.

Reclamanta invită Curtea să continue examinarea cauzei. Susține că a fost lipsită de proprietatea ei și că în prezent încă nu și-a văzut restituită. Subliniază, de asemenea, că, deși i s-a recunoscut dreptul de proprietate într-o a doua procedură de revendicare, nu poate totuși să se bucure de proprietatea ei, Statul având-o vândut între timp unor terți. Prin urmare, hotărârea din 17 septembrie 1998 nu-i poate lua calitatea de victimă, pe care o avuse și pe care o are încă.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu-i ia de regulă calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparant violarea Convenției (a se vedea, în special, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Or, constată în speță că reclamanta se găsește în prezent în aceeași situație ca și pe 22 martie 1995. Într-adevăr, deși a câștigat în a doua acțiune de revendicare imobiliară, rămâne că nu poate totuși să se bucure de proprietatea ei, Statul având-o vândut într-o parte unor terți. Prin urmare, hotărârea din 17 septembrie 1998 nu-i poate în niciun caz șterge complet consecințele hotărârii precitate a Curții Supreme de Justiție pentru bucuria, de către reclamantă, a dreptului de proprietate. De altfel, Curtea observă că grief-urile reclamantei nu se limitează la ingerință, prin hotărârea Curții Supreme de Justiție din 22 martie 1995, în dreptul de proprietate al acesteia, ci privesc și încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de către această aceeași hotărâre. Or, reclamanta poate incontestabil să se pretindă victimă din faptul anulării unei decizii judiciare definitive în favoarea sa și din constatarea că tribunalele nu erau competente să examineze acțiuni de revendicare, cum era cea pe care o introducuse. Imposibilitatea sa de a readuce în fața tribunalelor o asemenea acțiune a persistat, într-adevăr, timp de mai mulți ani (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. România sus-citată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanta poate să se pretindă victimă a violării Convenției, în sensul articolului 34 din Convenție.

Guvernul susține, de asemenea, inadmisibilitatea cererii pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Susține că în urma adoptării legii nr. 10 din 8 februarie 2001, reclamantei îi este permis să introducă o nouă acțiune de revendicare.

Curtea amintește că în hotărârea Brumărescu c. România, ea a spus că Guvernul, responsabil de anularea unei hotărâri definitive pronunțate ca urmare a unei acțiuni de revendicare, nu poate invoca neepuizarea datorată neîndeplinirii de către reclamant de a introduce o nouă acțiune de revendicare (ibidem, §§ 54-55).

Prin urmare, ar trebui respinge excepțiile Guvernului. II. Privind pretensa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

Potrivit reclamantei, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)"

În memoriul suo, reclamanta susține că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența pentru soluționarea unei acțiuni de revendicare este contraru dreptului la o instanță garantat de art. 21 al Constituției române și articolului 3 al codului civil român, care reglementează negarea justiției.

Guvernul admite că reclamantei i s-a opus un refuz de acces la o instanță, dar estimează că refuzul a fost temporar și că oricum era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor.

Curtea trebuie deci să investigheze dacă hotărârea din 22 martie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea amintește că în cauza Brumărescu sus-citată (§§ 61-62), ea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din motiv că anularea unei hotărâri definitive este contraru principiului securității juridice. A concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența pentru examinarea litigiilor cu privire la, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea observă că nimic în speță nu permite să deosebească din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu sus-citată. Prin urmare, estimează că în aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 al codului de procedură civilă reglementând recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia sa din 22 martie 1995 principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantului la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

De altfel, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantei din competența tribunalelor este în sine contraru dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte. III. Privind pretensa încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție

Reclamanta estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție a atins dreptul ei la respectarea proprietății, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care este redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Niciun nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu atentează dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

Estimează, în plus, că hotărârea Curții Supreme de Justiție, judecând că proprietatea ei aparținea Statului și anulând hotărârea definitivă din 23 decembrie 1993, constituie o privare a dreptului ei la respectarea proprietății, care nu urmărește un scop de utilitate publică. În plus, subliniază că în urma hotărârii, Statul a vândut unor terți, în virtutea legii nr. 112/1995, două din apartamentele clădirii litigioase.

Guvernul susține că reclamanta ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii ale legii nr. 112 din 1995, potrivit căreia persoanele care s-au văzut lipsite de către Stat, în virtutea unui titlu, de imobile cu destinație de locuință, pot fi restabilite în dreptul de proprietate, dacă locuiesc încă în locuința confiscată, sau pot primi daunesprezentări.

Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului litigios fusese stabilit prin hotărârea definitivă din 23 decembrie 1993 și constată că dreptul recunoscut nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea hotărârea Brumărescu sus-citată, § 70).

Curtea constată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă și a spus că Statul era proprietar legitim al bunului litigios. Ea consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin analogă cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Curtea estimează deci că hotărârea precitată a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect de a-i lipsi pe reclamantă de proprietatea sa, în sensul celui de-al doilea paragraf al primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea hotărârea Brumărescu sus-citată, §§ 73-74). Or, nicio justificare nu a fost furnizată de Guvernul pârât privind situația în aceasta creată. De altfel, Curtea constată că reclamanta se găsește lipsită de proprietatea bunului acum de mai bine de cincizeci de ani, fără a fi perceput o indemnizație reflectând valoarea reală a acestuia, și că eforturile pe care le-a depus pentru a recupera proprietatea rămân în ziua de astăzi fără succes.

În aceste condiții, chiar și presupunând că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unui scop de interes public, Curtea estimează că echilibrul echitabil între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt, și că reclamanta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. IV. Privind aplicarea articolului 41 al Convenției

Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât să repareze în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă." A. Prejudiciu material

Reclamanta solicită restituirea întregii clădiri, sau o sumă corespunzând valorii actuale a acesteia, și anume, potrivit unui raport de expertiză depus la Cură, 4.791 milioane de lei români („ROL"), respectiv 240.000 dolari americani („USD") sau 256.000 euro („EUR").

Guvernul susține mai întâi că suma maximă care i-ar putea fi acordată este de 42.271 USD, reprezentând valoarea de piață a întregului bun litigios minus valoarea apartamentului nr. 3 cumpărat de reclamantă în 1974. Cu titlu de rezervă, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenței constante a organelor Convenției, reclamantei îi este permis să primească o indemnizație de o sumă mai mică decât valoarea de piață a imobilului.

Reclamanta estimează că doar o indemnizație corespunzând valorii actuale a imobilului ei ar plasa-o, atât cât este posibil, într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției nu ar fi fost încălcate. Subliniază, în plus, că suma daunelor trebuie să includă valoarea apartamentului pe care îl ocupa în prezent, pentru că a fost forțată să-l cumpere de la Stat în 1974. Susține că în orice caz, Guvernul ar trebui să-i restituie cel puțin prețul pe care l-a plătit pentru acesta, actualizat pentru a ține seama de rata inflației.

Curtea nu poate admite argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta nu ar trebui să primească o indemnizație pentru partea din imobil pe care o ocupa în prezent. În adevăr, estimează că nu se poate ține rigurul reclamantei pentru că a încercat să-și recupereze dreptul de proprietate atunci când reclădire o parte din imobil a fost rendu posibilă de lege. Curtea estimează, în circumstanțele cauzei, că restituirea reclamantei a prețului actualizat pe care l-a plătit pentru apartamentul nr. 3 în 1974, și a restului clădirii, așa cum a fost ordonat prin hotărârile definitive din 23 decembrie 1993 și 17 septembrie 1998, ar plasa-o, atât cât este posibil, într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 precitat nu ar fi fost încălcate. Aceasta este fără prejudiciul oricărei pretenții pe care actuali proprietari ar putea să o aibă la proprietatea apartamentelor nr. 1 și 2, pretenție care ar aparține tribunalelor interne.

Dacă Statul pârât nu procedează la o asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciu material, valoarea actuală a întregii case.

Cât privește determinarea sumei acestei indemnități, Curtea constată diferența semnificativă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experții desemnați de părțile litigii. Luând în considerare informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din București, Curtea estimează valoarea de vânzare actuală a casei și terenului aferent la 186.000 EUR. Suma daunelor pe care Guvernul ar trebui să o plătească reclamantei s-ar ridica ainsi la 186.000 EUR. Suma aceasta ar trebui convertit în lei români la cursul aplicabil la data reglementării. B. Prejudiciu moral

Reclamanta solicită, de asemenea, 100.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferințelor grave pe care ar fi infligat-o Curtea Supremă de Justiție în 1995 lipsind-o de proprietatea sa a doua oară, după ce reușise în 1993 să pună capăt violării dreptului ei de către autoritățile comuniste timp de mai bine de patruzeci de ani.

Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că niciun prejudiciu moral nu poate fi reținut, reclamanta nefiind demonstrat o relație de cauzalitate între suferințele sale și violările pretinse ale Convenției. De altfel, Guvernul este de părere că hotărârea Curții ar putea constitui în sine o reparație echitabilă.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au entraînat ingerințe grave în drepturile reclamantei la respectarea proprietății, la o instanță și la processo echitabil, pentru care suma de 19.000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Suma aceasta ar trebui convertit în lei români la cursul aplicabil la data reglementării. C. Dobânzi moratoare

Deoarece sumele acordate sunt exprimate în euro, Curtea judecă potrivit fixarea ratei dobânzii moratoare la 7,25% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 4. Spune că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, prețul actualizat pe care l-a plătit în 1974 pentru apartamentul pe care îl ocupa în prezent și restul clădirii; 5. Spune că dacă o asemenea restituire nu se face, Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în același termen de trei luni, 186.000 EUR (o sută optzeci și șase mii euro), pentru prejudiciu material, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data reglementării; 6. Spune că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în același termen de trei luni, 19.000 EUR (nouăsprezece mii euro) pentru prejudiciu moral, a fi convertit în lei români la cursul aplicabil la data reglementării; 7. Spune că sumele indicate sub (5) și (6) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an de la expirarea termenelor sus-menționate și până la plată; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză și engleză, apoi comunicat în scris pe 21 mai 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 29407/95) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, Maria Vasiliu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 7 août 1995 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme R. Rizoiu.

La requérante alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, par son arrêt du 22 mars 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article 6 de la Convention. En outre, elle se plaignait de que cet arrêt de la Cour suprême de justice avait porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par décision du 21 mars 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement de la Cour). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

En 1953, le père de la requérante devint le propriétaire d'un bien immobilier sis à Bucarest et composé d'un bâtiment avec trois appartements et d'un terrain de 395 m 2 .

En 1950, l'Etat prit possession dudit bien en vertu du décret de nationalisation n° 92/1950.

A une date non précisée, la société d'Etat S.C.A.V.L. conclut avec la requérante un contrat de bail pour l'appartement n° 3 de l'immeuble.

En 1974, en application de la loi n° 4/1973, l'Etat vendit à la requérante l'appartement qu'elle occupait en tant que locataire. A. La première action en revendication

Le 24 septembre 1993, la requérante assigna devant le tribunal de première instance du 4 ème arrondissement de Bucarest la mairie de la ville de Bucarest et la société S.C.A.V.L., afin de se voir reconnaître, en tant qu'unique héritière, le droit de propriété sur l'immeuble qui avait appartenu à son père et dont elle avait hérité.

Par jugement du 23 décembre 1993, le tribunal fit droit à sa demande. Il constata tout d'abord que le père de la requérante était fonctionnaire à la date de la nationalisation et qu'à ce titre, les dispositions du décret n° 92/1950 ne lui étaient pas applicables. Il jugea dès lors que c'était par erreur que l'immeuble du père du requérant avait été nationalisé en application dudit décret et ordonna aux défenderesses de restituer à la requérante l'immeuble litigieux.

En l'absence de recours, ce jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par les voies de recours ordinaires.

Le 8 mars 1994, le maire de Bucarest ordonna la restitution effective de l'immeuble de la requérante.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du 23 décembre 1993. Il faisait valoir que les premiers juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n° 92/1950.

Par arrêt du 22 mars 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 23 décembre 1993 et, sur le fond, rejeta l'action en revendication de la requérante. Elle jugea que l'application du décret n° 92/1950 ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions et que, dès lors, les premiers juges avaient empiété sur les attributions du pouvoir législatif en constatant que la requérante était le véritable propriétaire du bien litigieux. La Cour souligna enfin que, de toute manière, de nouvelles lois allaient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'Etat s'était appropriés abusivement.

A une date non précisée, le maire de la ville de Bucarest ordonna la radiation du registre foncier de la mention du droit de propriété de la requérante sur les appartements nos 1 et 2 de l'immeuble qu'elle avait revendiqué.

Les 9 septembre 1996 et 13 janvier 1997, en vertu de la loi n° 112/1995, la mairie de Bucarest et la société S.C.A.V.L. vendirent les appartements n os 1 et 2 dudit immeuble aux tiers qui les occupaient en tant que locataires. B. La deuxième action en revendication

A une date non précisée, la requérante introduisit devant le tribunal départemental de Bucarest une nouvelle action en revendication de l'immeuble dont elle avait hérité à l'encontre du Conseil général de Bucarest.

Par jugement du 17 septembre 1998, le tribunal fit droit à sa demande et, constatant qu'elle était propriétaire légitime de l'immeuble litigieux, ordonna qu'il lui soit restitué.

A une date non précisée, ce jugement devint définitif et fut revêtu de formule exécutoire.

Le 10 novembre 1998, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de l'immeuble à la requérante.

Les autorités compétentes refusèrent d'exécuter cette décision, ainsi que le jugement du 17 septembre 1998, au motif que deux des appartements de l'immeuble en litige avaient été vendus aux locataires.

En raison de la précarité de sa situation financière, la requérante n'entama pas d'autres procédures à l'encontre des nouveaux propriétaires de l'immeuble. II.

Les autres dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n° 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). EN DROIT I. Sur les exceptions préliminaires du gouvernement

D'après le Gouvernement, les faits nouveaux intervenus après l'introduction, par la requérante, de sa deuxième action en revendication, entraînent la perte de la qualité de victime de la requérante, au sens de l'article 34 de la Convention.

La requérante invite la Cour à poursuivre l'examen de l'affaire. Elle fait valoir qu'elle a été privée de son bien et qu'à l'heure actuelle, elle ne se l'est toujours pas vu restituer. Elle souligne aussi que, bien qu'elle se soit vu reconnaître le droit de propriété dans une deuxième procédure en revendication, elle ne peut toujours pas jouir de son bien, l'Etat l'ayant vendu entre temps à des tiers. Dès lors, le jugement du 17 septembre 1998 ne saurait la priver de sa qualité de victime, qu'elle a eue et qu'elle a toujours.

La Cour rappelle qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l'arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, p. 18, § 34). Or, elle note en l'espèce que la requérante se trouve à l'heure actuelle dans la même situation qu'au 22 mars 1995. En effet, bien qu'elle ait eu gain de cause dans la deuxième action en revendication immobilière, il reste qu'elle ne peut toujours pas jouir de son bien, l'Etat en ayant vendu une partie à des tiers. Dès lors, le jugement du 17 septembre 1998 ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l'arrêt précité de la Cour suprême de justice pour la jouissance, par la requérante, de son droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs de la requérante ne se limitent pas à l'ingérence, par l'arrêt de la Cour suprême de justice du 22 mars 1995, dans son droit de propriété, mais concernent également la violation de l'article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or, la requérante peut incontestablement se prétendre victime du fait de l'annulation d'une décision judiciaire définitive en sa faveur et du constat que les tribunaux n'étaient pas compétents pour examiner des actions en revendication, telles que celle qu'elle avait introduite. Son impossibilité de porter à nouveau devant les tribunaux une telle action a persisté, en effet, pendant plusieurs années (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante peut se prétendre victime de violations de la Convention, au sens de l'article 34 de la Convention.

Le Gouvernement plaide également l'irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir qu'à la suite de l'adoption de la loi n° 10 du 8 février 2001, il est loisible à la requérante d'introduire une nouvelle action en revendication.

La Cour rappelle que dans l'arrêt Brumărescu c. Roumanie , elle a dit que le Gouvernement, responsable de l'annulation d'un jugement définitif rendu à la suite d'une action en revendication, ne saurait exciper du non ‑ épuisement dû au défaut du requérant d'introduire une nouvelle action en revendication ( ibidem , §§ 54-55).

Partant, il y a lieu de rejeter les exceptions du Gouvernement. II. Sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention

D'après la requérante, l'arrêt de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et à l'article 3 du code civil roumain, qui régit le déni de justice.

Le Gouvernement admet que la requérante s'est vu opposer un refus d'accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que de toute manière il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 22 mars 1995 a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention au motif que l'annulation d'un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour observe que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu précitée. Dès lors, elle estime qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 22 mars 1995 le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l'exclusion par la Cour suprême de justice de l'action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points. III. Sur la violation alléguée de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention

La requérante estime que l'arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Elle estime en outre que l'arrêt de la Cour suprême de justice, jugeant que sa propriété appartenait à l'Etat et a annulé le jugement définitif du 23 décembre 1993, constitue une privation de son droit au respect de ses biens, qui ne poursuit pas un but d'utilité publique. De plus, elle souligne qu'à la suite de l'arrêt, l'Etat a vendu à des tiers, en vertu de la loi n° 112/1995, deux des appartements de l'immeuble litigieux.

Le Gouvernement fait valoir que la requérante aurait pu bénéficier des mesures réparatrices de la loi n° 112 de 1995, selon laquelle les personnes qui se sont vu priver par l'Etat, en vertu d'un titre, de leurs immeubles à destination de logement, peuvent êtres rétablies dans leur droit de propriété, si elles habitent toujours le logement confisqué, ou bien se voir octroyer des dédommagements.

La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur le bien en litige avait été établi par le jugement définitif du 23 décembre 1993 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. La requérante avait donc un bien, au sens de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention (voir arrêt Brumărescu précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême de justice a annulé le jugement définitif et a dit que l'Etat était le propriétaire légitime du bien litigieux. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu . La Cour estime donc que l'arrêt précité de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir l'arrêt Brumărescu précité, §§ 73 ‑ 74). Or, aucune justification n'a été fournie par le gouvernement défendeur quant à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que la requérante se trouve privée de la propriété du bien depuis maintenant plus de cinquante ans, sans avoir perçu d'indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts qu'elle a déployés pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains.

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu, et que la requérante a supporté et continue de supporter une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu et il continue d'y avoir violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. IV. Sur l'application de l'article 41 DE LA Convention

Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel

La requérante sollicite la restitution de l'ensemble de l'immeuble, ou une somme correspondant à la valeur actuelle de celui-ci , à savoir, selon un rapport d'expertise soumis à la Cour, 4 791 millions de lei roumains (« ROL »), soit 240 000 dollars américains (« USD ») ou 256 000 euros (« EUR »).

Le Gouvernement soutient en premier lieu que le montant maximum qui pourrait lui être octroyé est de 42.271 USD, représentant la valeur marchande de l'ensemble du bien en litige moins la valeur de l'appartement n° 3 acheté par la requérante en 1974. Subsidiairement, le Gouvernement souligne qu'en vertu de la jurisprudence constante des organes de la Convention, il est loisible à la requérante de se voir octroyer un dédommagement d'un montant inférieur à la valeur marchande de l'immeuble.

La requérante estime que seul un dédommagement correspondant à la valeur actuelle de son immeuble la placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n° 1 de la Convention n'avaient pas été méconnues. Elle souligne en outre que le montant des dédommagements doit inclure la valeur de l'appartement qu'elle occupe actuellement, car elle a été tenue de l'acheter à l'Etat en 1974. Elle fait valoir qu'en tout état de cause, le Gouvernement devrait lui restituer au moins le prix qu'elle en a payé, actualisé pour tenir compte du taux d'inflation.

La Cour ne peut pas accueillir l'argument du Gouvernement selon lequel la requérante ne doit pas se voir octroyer un dédommagement pour la partie de l'immeuble qu'elle occupe actuellement. En effet, elle estime qu'il ne saurait être tenu rigueur à la requérante d'avoir tenté de recouvrer son droit de propriété lorsque le rachat d'une partie de son immeuble a été rendu possible par la loi. La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution à la requérante du prix actualisé qu'elle a payé pour l'appartement n° 3 en 1974, et du restant de l'immeuble, telle qu'ordonnée par les jugements définitifs des 23 décembre 1993 et 17 septembre 1998, la placerait, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n° 1 précité n'avaient pas été méconnues. Cela est sans préjudice de toute prétention que les actuels propriétaires pourraient avoir à la propriété des appartements n os 1 et 2, prétention qui relèverait des tribunaux internes.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où cet arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la Cour décide qu'il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, la valeur actuelle de l'ensemble de la maison.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour relève l'important écart qui sépare les méthodes de calcul employées à cette fin par les experts désignés par les parties au litige. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier à Bucarest, la Cour estime la valeur vénale actuelle de la maison et du terrain y afférent à 186 000 EUR. Le montant des indemnités que le Gouvernement devrait payer à la requérante s'élèverait ainsi à 186 000 EUR. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement. B. Dommage moral

La requérante sollicite aussi 100 000 EUR pour le préjudice moral subi du fait des graves souffrances que lui aurait infligé la Cour suprême de justice en 1995 en la privant de son bien une deuxième fois, après qu'elle eut réussi, en 1993, à mettre un terme à la violation de son droit par les autorités communistes pendant plus de quarante ans.

Le Gouvernement s'élève contre cette prétention, en estimant qu'aucun préjudice moral ne saurait être retenu, la requérante n'ayant pas démontré de lien de causalité entre ses souffrances et les violations alléguées de la Convention. De surcroît, le Gouvernement est d'avis que l'arrêt de la Cour pourrait constituer par lui-même une réparation équitable.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de la requérante au respect de ses biens, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 19 000 euros représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. Ce montant est à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement. C. Intérêts moratoires

Les sommes accordées étant libellées en euros, la Cour juge approprié de fixer le taux d'intérêt moratoire de 7,25% l'an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de l'absence de procès équitable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait du refus du droit d'accès à un tribunal ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1 à la Convention ; 4. Dit que l'Etat défendeur doit restituer à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, le prix actualisé qu'elle a payé en 1974 pour l'appartement qu'elle occupe actuellement et le restant de l'immeuble ; 5. Dit qu'à défaut d'une telle restitution, l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 186 000 EUR (cent quatre-vingt six mille euros), pour dommage matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 19 000 EUR (dix-neuf mille euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; 7. Dit que les montants indiqués sous (5) et (6) seront à majorer d ' un intérêt simple de 7,25% l ' an à compter de l ' expiration desdits délais et jusqu ' au versement ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français et en anglais, puis communiqué par écrit le 21 mai 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président