SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37424/97 prezentate de Georgeta BALASOIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 decembrie 1994, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: De fapt, recurenta, Georgeta Bălășoiu, este un resortisant român, născut în 1949 și rezident în Dobrușa. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 iulie 1993, în jurul orei 16:00, polițiștii F.I. și G.D. de la secția de poliție din Stefanesti au văzut-o pe reclamanta care mergea pe una dintre străzile satului său. Potrivit reclamantei, faptele s-au desfășurat în felul următor: polițiștii l-au prins și l-au târât pe o distanță de aproximativ 200 de metri până la secția de poliție. În interiorul secției de poliție, ei i-au luat ceasul și banii pe care îi avea asupra ei, i-au legat mâinile cu cătușe și au început să o lovească cu pumnii și cu picioarele. Un al treilea polițist s-a întors în secția de poliție și le-a sugerat celorlalți doi polițiști să-și ascundă hainele. Prin amenintarea reclamantei la moarte cu un pistol, ei au fost obligati sa faca o declaratie prin care recunoastea ca a distrus un dosar al politiei. Politaii i-au dat apoi ordin sa repete coninutul acestei declaratii in fata a trei martori pe care i-au trimis la sectia de politie. Speriat, ea s-a conformat cererii lor. Pe la ora 23:00, reclamanta a fost eliberata. La o dată nespecificată după acest incident, recurenta a depus la Parchetul Militar de la București o plângere penală împotriva polițiștilor F.I. și G.D., acuzându-i de furt cu violență și de agresiune, infracțiuni interzise prin art. 211 alin. (1) și, respectiv, 266. 2 din Codul Penal. Ea a fost parte civilă și a solicitat acordarea de daune-interese în valoare de 100 de milioane de lei pentru prejudiciile suferite. La 6 iulie 1993, medicul-șef lângă laboratorul de medicină legală al Rm. Valcea a examinat reclamanta. În certificatul medical întocmit în urma acestei consultări, el a arătat că există numeroase vânătăi pe față, pe brațe, pe sâni și pe coapsele reclamantei. De asemenea, a identificat existența unei fracturi de două coaste la reclamantă, care a avut loc ca urmare a unei traume care a avut loc la 2 iulie 1993. S-a estimat că aceste leziuni au fost cauzate de bătăi repetate cu un corp dur și că acestea ar necesita îngrijire timp de 15-17 zile. La 21 septembrie 1993, 14 și 19 aprilie, 24 și 26 mai, 16 august și 21 septembrie 1994, Parchetul a informat reclamanta și 19 martori. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 1994, procurorul militar șef al Parchetului Militar de la București a informat reclamanta că, în urma plângerii sale cu privire la incidentul din 2 iulie 1993, a fost pronunțat un refuz în beneficiul polițiștilor F.I. și G.D., pe motiv că nu au comis o infracțiune. La o dată nespecificată, recurenta s-a plâns de această hotărâre la Parchetul General în apropierea Curții Supreme de Justiție. La cererea recurentei, Parchetul a prezentat mai mulți martori care au asistat la incidentul din 2 iulie 1993. L La 2 iulie 1993, când mi-a trecut căruța prin sat, l-am văzut în fața secției de poliție pe polițistul G.D. cu mâinile în părul reclamantei și a vrut s-o bage în secția de poliție, pe reclamanta sa opusă și pe G.D. i-a dat două sau trei pumni în piept, apoi l-a lovit cu genunchiul în spate. Apoi, cei doi polițiști au târât-o pe reclamantă în interiorul secției de poliție. Apoi am auzit țipete, dar, având în vedere că reclamanta n-a ieșit, am plecat. Alte șase martori oculari au confirmat în fața Parchetului această versiune a faptelor. Prin scrisoarea din 17 august 1995, Parchetul general din apropierea Curții Supreme de Justiție a informat recurenta că decizia de nelocare pronunțată de Parchetul inferior era corectă. Prin scrisoarea din 23 mai 1996, procurorul militar-șef adjunct al Parchetului General din apropierea Curții Supreme de Justiție a informat reclamanta că a infirmat, la 13 mai 1996, decizia de nejudiciare pronunțată de Parchetul militar teritorial de la București. La 15 mai, 12 și 26 iunie, 17 iulie, 23 august, 18 și 20 decembrie 1996 și la 16 ianuarie 1997, Parchetul a primit douăzeci și șase de martori. La 26 februarie 1997, procurorul-șef adjunct al Parchetului General din apropierea Curții Supreme de Justiție a hotărât să nu fie judecat în beneficiul poliției. La 5 septembrie 1997, procurorul general al României și-a exprimat îndoiala cu privire la anumite plângeri în acest sens și, la 27 august 1997, a infirmat hotărârea din 26 februarie 1997. La 18 noiembrie și 23 decembrie 1997, iar la 13 ianuarie 1998, Parchetul a informat reclamanta și nouă martori. La 4 și 14 martie 1998, Parchetul a convocat din nou reclamanta și un martor. La 18 februarie 1999, Parchetul i-a auzit pe polițiști acuzați și pe patru martori. La 18 iunie și 8 iulie 1999, Parchetul i-a auzit din nou pe acuzați și pe patru martori. La 24 noiembrie 1999, polițiștii F.I. și G.D. au fost trimiși, prin rechiziționare din partea Parchetului, în fața tribunalului militar teritorial pentru investigații abuzive, infracțiuni interzise prin art. 266 2 din Codul Penal. În fața acestei instanțe, reclamanta și-a reiterat cererea de constituire a părții civile și a solicitat din nou despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Mai multe ședințe publice au avut loc în fața Tribunalului la 20 decembrie 1999, 10 ianuarie, 7 februarie, 6 martie, 3 și 6 aprilie, 2 și 15 mai, 26 iunie, 17 iulie și 18 septembrie 2000, în cursul cărora reclamanta, acuzată, precum și 20 de martori au fost audiați. Prin hotărârea din 18 septembrie 2000, pronunțată la 3 octombrie 2000, Tribunalul i-a numit pe cei doi ofițeri ai șefului responsabil cu prelucrarea abuzivă, în temeiul articolelor 10 al. 1 litera (c) și 11 al. 2 litera (a), potrivit căreia instanța este obligată să achitae inculpații atunci când faptele nu au fost comise de aceștia. Tribunalul reamintește în această privință că mai multe mărturii au demonstrat că inculpații erau tratați în mod corespunzător cu reclamanta în timpul interogatoriului său la secția de poliție. Instanța nu se pronunță asupra cererii de despăgubire formulate de reclamantă. La o dată nespecificată, Parchetul Militar din apropierea tribunalului militar teritorial din București și reclamanta au făcut apel la această hotărâre. Parchetul susținea că termenul de prescripție specială pentru răspunderea penală a persoanelor acuzate, și anume 7 ani și 6 luni în raport cu pedeapsa maximă, 5 ani, pe care o solicitau pentru încălcarea dreptului penal, a fost încheiat începând cu 2 ianuarie 2001 și a fost închis. Prin decizia din 24 aprilie 2001, Curtea Militară de Apel a hotărât că instanța de Primă Instanță a dat, în mod nejustificat, credibilitate absolută declarațiilor anumitor martori care au afirmat că reclamanta nu ar fi fost lovită de polițiști, fără a lua în considerare declarațiile altor martori, care dovediseră fără echivoc că reclamanta fusese în realitate lovită cu piciorul și cu pumnii atât în față, cât și în interiorul secției de poliție, pentru ca aceasta să facă o declarație, ceea ce îi provocase rănile care necesitau de la 15 la 17 zile de tratament medical pentru a se vindeca, așa cum rezultă din certificatul medical care o privea la dosar. În consecință, instanța de apel a considerat că, ținând cont de toate documentele din dosar, faptele reprobabile polițiștilor erau constituite din infracțiuni abuzive, interzise prin art. 266 al. 2 din Codul penal și că Tribunalul de Primă Instanță a achitat în mod greșit funcționarii de poliție în cauză. Aceasta a subliniat faptul că acestea ar fi trebuit să fie condamnate de instanța de primă instanță a șefului abuzului, ceea ce, la momentul respectiv, era încă posibil, deoarece responsabilitatea lor penală nu a fost prevăzută la data la care instanța pronunțase sentința la 18 septembrie 2000. Instanța a acceptat recursul Parchetului și, având în vedere că, la 2 ianuarie 2001, prescripția specială a fost dobândită în temeiul art. 122d) și 124 combinate din Codul penal, a fost pronunțată împotriva instanței penale împotriva polițiștilor în temeiul art. 10 g) și 11 lit. (b) combinate din Codul de procedură penală. interesele civile și, în ceea ce privește omisiunea Tribunalului de Primă Instanță de a se pronunța asupra cererii sale de despăgubire, a dispus retrimiterea cauzei la tribunalul militar teritorial din București, pentru a se pronunța asupra acestui aspect. Polițiștii F.I. și G.D. au formulat o acțiune împotriva acestei decizii și a fost respins printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 2001, care a confirmat hotărârea Curții Militare de Apel. La o dată nespecificată, procedura a fost reluată în fața Tribunalului Militar Teritorial de la București care, prin hotărârea din 29 mai 2002, a primit parțial cererea recurentei și i-a condamnat pe inculpați, în solidar cu Ministerul lapei, să îi plătească, în temeiul articolelor 998, 1000 și 1003 din Codul Civil, 50 000 000 de lei ca daune morale și 6 675 125 de lei cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Pentru a justifica cuantumul daunelor-interese acordate, tribunalul a subliniat că loviturile aduse recurentei și participarea acesteia la activitățile judiciare necesare în legătură cu faptele revendicate îi provocaseră suferință și că aceasta au pus într-o situație incomodă. Acuzații, partea responsabilă din punct de vedere civil și reclamanta au făcut apel la această hotărâre. Recurenta a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale la 400 de milioane de lei. Prin decizia din 11 iulie 2002, Curtea Militară de Apel de la București a confirmat temeinicia hotărârii din 29 mai 2002, subliniind că tribunalul militar teritorial a cuantificat corect daunele. interesele morale, ținând seama, pe de o parte, de consecințele relelor tratamente suferite de recurentă asupra stării sale de sănătate, și anume cele 15-17 zile lucrătoare, și, pe de altă parte, de preocupările, oboseala și starea incomodă care decurg din implicarea sa, necesară, de altfel, într-o procedură judiciară lungă și minuțioasă. Această decizie a fost confirmată, la recursul părților, printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 5 noiembrie 2002. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală: art. 15 Persoana vătămată se poate constitui parte civilă împotriva persoanei acuzate sau acuzate și împotriva persoanei responsabile din punct de vedere civil. Constituirea părții civile poate avea loc în timpul urmăririi penale sau în fața instanței (...) art. 18 Procurorul poate susține în fața instanței acțiunea civilă a persoanei vătămate. art. 19 Persoana vătămată care nu este constituită din părți civile la procesul penal poate introduce pe lângă instanțele civile o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului comunitar. (...)art. 20 Persoana vătămată care este constituită parte civilă la procesul penal poate introduce o acțiune în fața instanțelor civile în cazul în care instanța penală nu a pronunțat asupra acțiunii civile.art. 122 (1) Responsabilitatea penală se prescrie prin: (...) d) cinci ani atunci când persoana în cauză este pedepsită între unu și cinci ani de închisoare (2) Termenele menționate încep să curgă de la data la care este comisă infracțiunea. art. 124 Rețea specială Responsabilitatea penală se prescrie (...) dacă termenul prevăzut la art. 122 este depășit la jumătate. Codul penal art. 266 L Amenințarea sau violența utilizată împotriva unei persoane în cursul anchetei preliminare sau a urmăririi penale în vederea obținerii de declarații sunt pasibile de o pedeapsă de la 1 la 5 ani de închisoare. GRIFS Recurenta se plânge că a fost supusă, la 2 iulie 1993, unor tratamente abuzive de către polițiștii F.I. și G.D., care nu au fost condamnați de instanțele naționale, din cauza prescrierii răspunderii lor penale. De asemenea, se plânge de durata procedurilor penale deschise ca urmare a plângerii sale penale pentru rele tratamente împotriva polițiștilor. În plus, reclamanta se plânge că a fost supusă unor tratamente abuzive de către polițiști care ar fi rămas nepedepsiți. Curtea a analizat aceste afirmații sub aspectul articolului 3, conform căruia: Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul își asumă responsabilitatea cu excepția inabordării raționale a acestuia. Pe baza deciziilor Moldovan și Rostașc. România (pozițiile 4318/98 și 64320/01, 13 martie 2001) și Absandze c. Georgie 57861/00, 15 octombrie 2002), el susține că, întrucât Curtea nu este competentă să raționeze pentru să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu art. 3 din Convenția privind tratamentele pretinse a fi aplicate recurentei, aceasta nu mai poate examina, din perspectiva părții procedurale a art. 3 din Convenție, caracterul adecvat sau neadecvat al investigațiilor efectuate de autorități împotriva autorilor tratamentelor menționate anterior, sau caracterul pârât al acuzațiilor de maltratare ale recurentei, din perspectiva art. 13 din Convenție. Recurentei nu i-a fost comunicat niciun fel de informări cu privire la acest aspect. Curtea constată că acest aspect al recurentei se referă, pe de o parte, la tratamentele pe care i le-ar fi aplicat poliția și, pe de altă parte, la ancheta efectuată de autorități cu privire la aceste tratamente. În ceea ce privește primul aspect al Õ , Curtea constată, împreună cu guvernul, că relele tratamente invocate de recurentă au avut loc la 2 iulie 1993, și anume înainte de ratificarea Convenției de către România, la 20 iunie 1994, și reamintește că Convenția nu reglementează, pentru fiecare dintre părțile contractante, decât faptele legate de intrarea sa în vigoare în ceea ce privește această parte. Prin urmare, această parte a uvei este incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. În acest context, Curtea consideră că este competentă rațională. pentru a examina dacă statul a îndeplinit obligaia care îi revine, în temeiul componentei procedurale a articolului 3 din Convenie, de a efectua o investigaie oficială eficientă în caz de presupusă a fi comisă de agenii la ë â (Aksoy c. Turcia, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Rec., 1996 VI, § 98 și Assenov și alte c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VIII, §§ 102 și 117. În consecință, excepția preliminară a guvernului trebuie respinsă cu condiția ca aceasta să se refere și la caracterul adecvat sau nu al anchetei desfășurate de autorități cu privire la tratamentul pretins de reclamantă (voletul procedural al articolului 3). Recurenta susține că autorii relelor tratamente împotriva sa au rămas nepedepsiți având în vedere faptul că prescrierea a fost dobândită și își exprimă nemulțumirea pentru faptul că, în pofida numeroaselor mărturii pe care le-a depus împotriva sa și în pofida certificatului medical depus la dosar, care atestă rănile care rezultă din numeroasele lovituri pe care le-au comis, instanțele naționale le-au achitat totuși. De asemenea, Comisia subliniază că, deși tribunalul militar teritorial sesizat prin rechizitoriul Parchetului a stabilit numeroase audieri, aceasta este tocmai pentru ca faptele incriminate să se prevaleze și pentru ca răspunderea penală a autorilor să nu mai poată fi stabilită. Guvernul este de părere că daunele-interese la care au fost condamnați inculpații în favoarea recurentei constituie o reparație în ceea ce privește t ă ț ii sale în temeiul articolului 3 din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Prin urmare, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv. Recurenta se plânge, de asemenea, de durata procedurii deschise ca urmare a plângerii sale penale pentru rele tratamente. Curtea a analizat acest aspect din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune astfel în părțile sale relevante: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul consideră, în principal, că art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică procedurii de predare a plângerii penale a reclamantei pentru rele tratamente. Accentuând pe particularitățile dreptului român în materie de constituire a părții civile și, în special, pe faptul că constituirea părții civile la procesul penal se face prin simpla cerere scrisă și pecquelle nu este rezultatul unei proceduri contencioasă în fața unui magistrat (a contrario Acquaviva c. Franța, Hotărârea din 21 noiembrie 1995, seria A n 14 alin. 43), guvernul consideră că procedura în cauză nu se referă nici la bunul întemeiat al unei acuzații împotriva reclamantei, nici la o contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Cu titlu subsidiar, guvernul subliniază că perioada care trebuie luată în considerare a început la data la care polițiștii au fost trimiși în judecată prin rechiziționare a Parchetului, și anume 24 noiembrie 1999. În plus, consideră că este vorba despre o cauză complexă, necesitatea de a dovedi acuzațiile recurentei care au ridicat întrebări serioase cu privire la interpretarea și la aprecierea sincerității martorilor. El subliniază, în cele din urmă, că nu a existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităților judiciare în perioada luată în considerare. Recurenta susține că, din cauza perioadei foarte lungi de timp în care s-a depus plângerea, autorii abuzurilor împotriva sa au fost exonerați din cauza faptului că prescripția a fost dobândită. Curtea este de părere că aplicabilitatea articolului 6 din Convenția la procedura în cauză ridică o întrebare serioasă de drept care trebuie discutată în comun cu celelalte aspecte referitoare la art. 6. Prin urmare, Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților și a criteriilor pe care le deține în temeiul jurisprudenței sale în materie de termen rezonabil. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a pus în fond problema aplicabilității art. 6 din Convenție. admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii deschise ca urmare a plângerii penale a recurentei pentru rele tratamente, precum și pe presupusa neadecvare a anchetei penale desfășurate de autorități cu privire la aceste tratamente Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Președinte
de la requête n
o
37424/97
présentée par Georgeta BALASOIU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 décembre 1994,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Georgeta Bălășoiu, est une ressortissante roumaine, née en 1949 et résidant à Dobrușa.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 juillet 1993, vers 16 h, les policiers F.I. et G.D. du poste de police de Stefănești aperçurent la requérante qui marchait dans l’une des rues de son village. Selon la requérante, les faits se déroulèrent de la façon suivante
: les policiers l’appréhendèrent et la traînèrent sur environ 200
mètres jusqu’au poste de police. A l’intérieur du poste de police, ils lui prirent sa montre et l’argent qu’elle avait sur elle, lui attachèrent les mains avec des menottes et se mirent à la frapper à coups de pieds et de poings. Un troisième policier rentra dans le poste de police et suggéra aux deux autres policiers de dissimuler leurs agissements. En menaçant la requérante de mort avec un pistolet, ils l’obligèrent à faire une déclaration par laquelle elle reconnaissait avoir détruit un dossier de la police. Les policiers lui intimèrent ensuite l’ordre de répéter le contenu de cette déclaration devant trois témoins qu’ils firent venir au poste de police. Effrayée, elle se conforma à leur demande. Vers 23h, la requérante fut relâchée.
A une date non précisée après cet incident, la requérante introduisit auprès du Parquet militaire de Bucarest une plainte pénale contre les policiers F.I. et G.D. Elle les accusait de vol avec violence et d’investigation abusive, infractions prohibées respectivement par les articles 211 § 1 et 266
§
2 du Code pénal. Elle se constituait partie civile et sollicitait l’octroi des dommages-intérêts d’un montant de 100 millions de lei pour les préjudices subis.
Le 6 juillet 1993, le médecin en chef près le laboratoire de médecine légale de Rm. Vâlcea examina la requérante. Dans le certificat médical établi à la suite de cette consultation, il fit état de l’existence de nombreuses ecchymoses sur le visage, les bras, les seins et les cuisses de la requérante. Il décela également l’existence, chez la requérante, d’une fracture de deux côtes, survenue à la suite d’un traumatisme pouvant dater du 2 juillet 1993. Il estima que ces lésions avaient été provoquées par des coups répétés avec un corps dur et qu’elles nécessiteraient des soins pendant 15 à 17 jours.
Les 21 septembre 1993, 14 et 19 avril, 24 et 26 mai, 16 août et 21
septembre 1994, le Parquet entendit la requérante et dix-neuf témoins.
Par lettre du 18 novembre 1994, le procureur militaire en chef du Parquet militaire de Bucarest informa la requérante qu’à la suite de sa plainte relative à l’incident du 2 juillet 1993, un non-lieu avait été prononcé au bénéfice des policiers F.I. et G.D., au motif qu’ils n’avaient pas commis d’infraction.
A une date non précisée, la requérante se plaignit de cette décision auprès du parquet général près la Cour suprême de justice.
Sur demande de la requérante, le Parquet procéda à l’audition de plusieurs témoins qui avaient assisté à l’incident du 2 juillet 1993. L’un d’entre eux relata les événements dans les termes suivants :
«
Le 2 juillet 1993, en passant avec ma charrette dans le village, j’ai vu devant le poste de police le policier G.D. les mains dans les cheveux de la requérante. Il voulait la faire rentrer dans le poste de police. La requérante s’y opposa et G.D. lui donna deux à trois coups de poing dans la poitrine, ensuite il lui donna des coups de genoux dans le dos. La requérante tomba par terre. J’ai arrêté alors la charrette pour voir ce qui se passait et j’ai vu le chef de poste, le policier F.I. frapper à son tour la requérante dans l’abdomen à coups de pieds. Ensuite, les deux policiers ont traîné la requérante à l’intérieur du poste de police. J’ai entendu ensuite des cris, mais, voyant que la requérante n’en sortait pas, je suis parti.
»
Six autres témoins oculaires confirmèrent devant le Parquet cette version des faits.
Par lettre du 17 août 1995, le parquet général près la Cour suprême de justice informa la requérante que la décision de non
‑
lieu prononcée par le Parquet inférieur était correcte.
Par lettre du 23 mai 1996, le procureur militaire en chef adjoint du Parquet général près la Cour suprême de Justice informa la requérante qu’il avait infirmé, le 13 mai 1996, la décision de non-lieu prononcée par le parquet militaire territorial de Bucarest. Il l’informa aussi de ce qu’il allait procéder au réexamen de ses allégations et qu’il allait donner priorité à l’instruction de sa plainte.
Les 15 mai, 12 et 26 juin, 17 juillet, 23 août, 18 et 20
décembre 1996 et le 16 janvier 1997, le Parquet entendit vingt-six témoins.
Le 26 février 1997, le procureur militaire en chef adjoint du Parquet général près la Cour suprême de justice ordonna un non-lieu au bénéfice des policiers.
Le 5 septembre 1997, le procureur général de Roumanie s’enquit du dossier afin de résoudre certaines plaintes y relatives, et, le 27 août 1997, il infirma l’ordonnance de non-lieu du 26 février 1997.
Les 18 novembre et 23 décembre 1997, et le 13 janvier 1998, le Parquet entendit la requérante et neuf témoins.
Les 4 et 14 mars 1998, le Parquet convoqua à nouveau la requérante et un témoin.
Le 18 février 1999, le parquet entendit les policiers inculpés et quatre
témoins.
Les 18 juin et 8 juillet 1999, le Parquet entendit à nouveau les inculpés et quatre témoins. A cette dernière date, le procureur chargé du dossier ordonna l’ouverture des poursuites pénales contre G.D.
Le 24 novembre 1999, les policiers F.I. et G.D. furent renvoyés, par réquisitoire du Parquet, devant le tribunal militaire territorial pour investigation abusive, infraction prohibée par l’article 266
§
2 du Code pénal.
Devant ce tribunal, la requérante réitéra sa demande de constitution de partie civile et sollicita, à nouveau, une indemnisation pour les préjudices subis.
Plusieurs audiences publiques eurent lieu devant le tribunal les 20
décembre 1999, 10
janvier, 7 février, 6 mars, 3 et 6 avril, 2 et 15 mai, 26
juin, 17 juillet et 18
septembre 2000, pendant lesquelles la requérante, les inculpés, ainsi que vingt témoins furent entendus.
Par jugement du 18 septembre 2000, mis au net le 3 octobre 2000, le tribunal acquitta les deux policiers du chef d’investigation abusive, en vertu des articles 10 al. 1 c) et 11 al. 2 a), selon lesquels le tribunal est tenu d’acquitter les inculpés lorsque les faits n’ont pas été commis par eux. Le tribunal retint à cet égard que plusieurs témoignages prouvaient le fait que les inculpés s’étaient comportés correctement avec la requérante lors de son interrogatoire au poste de police. Le tribunal ne se prononça pas sur la demande d’indemnisation formulée par la requérante.
A une date non précisée, le Parquet militaire près le tribunal militaire territorial de Bucarest et la requérante firent appel de ce jugement. Le Parquet faisait valoir que le délai de prescription spéciale de la responsabilité pénale des inculpés, à savoir 7 ans et 6 mois par rapport au maximum de peine, 5 ans, qu’ils encouraient pour l’infraction d’investigation abusive, était échu depuis le 2 janvier 2001, et demandait l’arrêt du procès pénal.
Par décision du 24 avril 2001, la cour militaire d’appel jugea que le tribunal de première instance avait donné, de manière injustifiée, une crédibilité absolue aux déclarations de certains témoins qui avaient affirmé que la requérante n’aurait pas été frappée par les policiers, sans prendre en compte les déclarations d’autres témoins, qui prouvaient sans équivoque que la requérante avaient été en réalité frappée à coups de pieds et de poings par les inculpés tant devant, qu’à l’intérieur du poste de police, afin qu’elle fasse une déclaration, ce qui lui avait occasionné les lésions ayant nécessité de 15 à 17 jours de traitement médical pour guérir, comme il résultait du certificat médical la concernant versé au dossier.
En conséquence, la cour d’appel jugea que, eu égard à l’ensemble des pièces du dossier, les faits reprochés aux policiers étaient constitutifs de l’infraction d’investigation abusive, prohibée par l’article 266 al. 2 du Code pénal, et que c’était à tort que le tribunal de première instance avait acquitté les fonctionnaires de police en question. Elle souligna que ceux-ci auraient dû être condamnés par le tribunal de première instance du chef d’investigation abusive, ce qui, à l’époque, était encore possible, leur responsabilité pénale n’étant pas été prescrite à la date à laquelle le tribunal avait rendu son jugement, le 18 septembre 2000.
La cour accueillit l’appel du Parquet et, constatant que, le 2 janvier 2001, la prescription spéciale était acquise, en vertu des articles 122 d) et 124 combinés du Code pénal, prononça l’arrêt du procès pénal à l’égard des policiers sur le fondement des articles 10 g) et 11
al.
2 b) combinés du Code de procédure pénale.
La cour fit droit également à l’appel de la requérante sur les dommages
‑
intérêts civils et, constatant l’omission du tribunal de première instance de statuer sur sa demande d’indemnisation, ordonna le renvoi de l’affaire devant le tribunal militaire territorial de Bucarest, afin qu’il se prononce sur ce point.
Les policiers F.I. et G.D. formèrent un recours contre cette décision. Il fut rejeté par un arrêt de la Cour suprême de Justice du 19 janvier 2001, qui confirma la décision de la cour militaire d’appel.
A une date non précisée, la procédure fut reprise devant le tribunal militaire territorial de Bucarest qui, par jugement du 29 mai 2002, accueillit en partie la demande de la requérante et condamna les inculpés, solidairement avec le ministère de l’Intérieur, à lui verser, en vertu des articles 998, 1000 et 1003 du Code Civil, 50
000
000 de lei à titre de dommage moral et 6
675
125 de lei à titre de frais et dépens. Pour justifier le quantum des dommages-intérêts octroyés, le tribunal souligna que les coups portés à la requérante et sa participation aux activités judiciaires nécessaires à l’investigation des faits réclamés lui avaient causé des souffrances et l’avaient mise dans une situation inconfortable.
Les inculpés, la partie civilement responsable et la requérante firent appel de ce jugement. La requérante demandait l’augmentation du quantum des dommages-intérêts moraux à 400 millions de lei.
Par décision du 11 juillet 2002, la cour militaire d’appel de Bucarest confirma le bien-fondé du jugement du 29 mai 2002, en soulignant que le tribunal militaire territorial avait correctement quantifié les dommages
‑
intérêts moraux, en prenant en compte, d’une part, les conséquences des mauvais traitements subis par la requérante sur son état de santé, à savoir les 15 à 17 jours d’incapacité, et, d’autre part, les soucis, la fatigue et l’état inconfortable inhérent à son implication, nécessaire par ailleurs, dans une longue et sinueuse procédure judiciaire.
Cette décision fut confirmée, sur recours des parties, par un arrêt de la Cour suprême de Justice du 5 novembre 2002.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Code de procédure pénale:
Article 15
«
La personne lésée peut se constituer partie civile contre le prévenu ou l’inculpé et contre la personne civilement
responsable.
La constitution de partie civile peut se faire pendant les poursuites pénales ou devant le tribunal (...)
»
Article 18
«
Le procureur peut soutenir devant le tribunal l’action civile de la personne lésée.
»
Article 19
«
La personne lésée qui ne s’est pas constituée partie civile au procès pénal peut introduire auprès des juridictions civiles une action en réparation du dommage causé par l’infraction. (...)
»
Article 20
«
La personne lésée qui s’est constituée partie civile au procès pénal peut introduire une action devant les juridictions civiles si le tribunal pénal n’a pas statué sur l’action civile.
»
Article 122
«
(1)
La responsabilité pénale se prescrit par : (...) d)
cinq ans quand l’infraction est punie d’un à cinq ans d’emprisonnement
;
(2)
Lesdits délais courent à compter de la date à laquelle l’infraction est commise.
»
Article 124 La prescription spéciale
«
La responsabilité pénale se prescrit (...) si le délai prévu par l’article 122 est dépassé de moitié.
»
2.
Code pénal
:
Article 266 L’investigation abusive
«
Les menaces ou les violences utilisées à l’égard d’une personne pendant l’enquête préliminaire ou les poursuites pénales en vue d’obtenir des déclarations sont passibles d’une peine de un à cinq ans d’emprisonnement.
»
1.
La requérante se plaint d’avoir été soumise, le 2 juillet 1993, à des mauvais traitements par les policiers F.I. et G.D., qui n’ont pas été condamnés par les juridictions nationales, en raison de la prescription de leur responsabilité pénale. Elle n’invoque pas d’article de la Convention.
2.
Elle se plaint également de la durée de la procédure pénale ouverte à la suite de sa plainte pénale pour de mauvais traitements à l’encontre desdits policiers.
1.
La requérante se plaint d’avoir été soumise à des mauvais traitements par des policiers qui seraient restés impunis. Elle n’invoque pas d’article de la Convention.
La Cour a analysé ces allégations sous l’angle de l’article 3, aux termes duquel :
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a)
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement soulève d’emblée l’exception d’incompatibilité
ratione temporis
de ce grief. S’appuyant sur les décisions
Moldovan et Rostaș
c. Roumanie
(nos 41138/98 et 64320/01, 13
mars 2001) et
Absandze c. Georgie
(n
o
57861/00, 15 octobre 2002), il fait valoir que, la Cour n’étant pas compétente
ratione temporis
pour
se prononcer sur la compatibilité avec l’article 3 de la Convention des traitements prétendument infligés à la requérante, elle ne saurait davantage examiner, sous l’angle du volet procédural de l’article 3 de la Convention, le caractère adéquat ou non des investigations menées par les autorités à l’encontre des auteurs desdits traitements, ou le caractère défendable des allégations de mauvais traitements de la requérante, sous l’angle de l’article 13 de la Convention.
La requérante n’a pas fourni d’observations sur ce point.
La Cour note que ce grief de la requérante porte, d’une part, sur les traitements que des policiers lui auraient infligés et, d’autre part, sur l’enquête menée par les autorités au sujet desdits traitements.
S’agissant de la première branche du grief, la Cour note, avec le Gouvernement, que les mauvais traitements allégués par la requérante ont eu lieu le 2 juillet 1993, soit avant la ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994, et rappelle que la Convention ne régit, pour chacune des Parties contractantes, que les faits postérieurs à son entrée en vigueur à l’égard de cette Partie. Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 §
3, et doit être rejetée en application de l’article
35 §
4.
S’agissant de la deuxième branche du grief, la Cour relève que la procédure à l’encontre des auteurs des mauvais traitements, débutée en juillet 1993, a continué après la date de la ratification de la Convention par la Roumanie et a fait l’objet d’un arrêt définitif de la Cour suprême de Justice du 5 novembre 2002. Dans ces circonstances, la Cour considère qu’elle est compétente
ratione temporis
pour examiner si l’Etat a rempli l’obligation qui lui incombe, en vertu du volet procédural de l’article 3 de la Convention, de mener une enquête officielle efficace en cas de mauvais traitements prétendument commis par des agents de l’Etat (
Aksoy c. Turquie,
arrêt du 18 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
VI, §
98 et
Assenov et autres c.
Bulgarie
, arrêt du 28
octobre 1998,
Recueil
1998
‑
VIII, §§ 102 et 117).
Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement doit être rejetée pour autant qu’elle concerne également le caractère adéquat ou non de l’enquête menée par les autorités au sujet des traitements allégués par la requérante (volet procédural de l’article 3).
b)
Sur le bien-fondé
La requérante fait valoir que les auteurs de mauvais traitements à son encontre sont restés impunis compte tenu de ce que la prescription était acquise et exprime son mécontentement du fait que, malgré les nombreux témoignages prouvant qu’elle avait été frappée par policiers et en dépit du certificat médical versé au dossier, attestant ses lésions résultant des nombreux coups qu’ils lui ont infligés, les juridictions nationales les ont néanmoins acquittés. Elle souligne en outre que, si l’instruction de l’affaire a duré de nombreuses années devant le parquet, et si le tribunal militaire territorial saisi par réquisitoire du parquet a fixé de nombreuses audiences, c’est précisément pour que les faits incriminés se prescrivent et pour que la responsabilité pénale des auteurs ne puisse plus être établie.
Le Gouvernement est d’avis que les dommages-intérêts auxquels ont été condamnés les inculpés en faveur de la requérante constitue une réparation à l’égard de son grief tiré de l’article 3 de la Convention.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
La requérante se plaint également de la durée de la procédure ouverte à la suite de sa plainte pénale pour mauvais traitements.
La Cour a analysé ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement estime, à titre principal, que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable à la procédure d’instruction de la plainte pénale de la requérante pour mauvais traitements. Mettant l’accent sur les particularités du droit roumain en matière de constitution de partie civile et, notamment, sur le fait que la constitution de partie civile au procès pénal se fait par simple demande écrite et qu’elle n’est pas le résultat d’une procédure contentieuse devant un magistrat (
a contrario
,
Acquaviva c.
France,
arrêt du 21
novembre 1995, série A n
o
333-A, p. 14, § 43), le Gouvernement considère que la procédure en cause ne porte ni sur le bien
‑
fondé d’une accusation à l’encontre de la requérante, ni sur une contestation sur ses droits et obligations de caractère civil.
La requérante n’a pas fourni d’observations sur ce point.
A titre subsidiaire, le Gouvernement souligne que la période à prendre en compte a commencé à la date à laquelle les policiers ont été renvoyés en jugement par réquisitoire du parquet, soit le 24 novembre 1999. Il estime en outre qu’il s’agissait d’une affaire complexe, la nécessité de prouver les allégations de la requérante ayant soulevé des questions sérieuses quant à l’interprétation et l’appréciation de la sincérité des témoins. Il souligne, enfin, qu’il n’y a pas eu de périodes significatives d’inactivité de la part des autorités judiciaires durant la période en considération.
La requérante fait valoir qu’en raison du très long délai d’instruction de sa plainte, les auteurs de mauvais traitements à son encontre ont été acquittés en raison de ce que la prescription était acquise.
La Cour est d’avis que l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure en cause pose une sérieuse question de droit qui doit être examinée conjointement avec les autres questions relatives à l’article 6. Par conséquent, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties et des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
», que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond
; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Joint
au fond la question relative à l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
;
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, les griefs tirés de la durée de la procédure ouverte à la suite de la plainte pénale de la requérante pour mauvais traitements ainsi que du caractère prétendument inadéquat de l’enquête pénale menée par les autorités au sujet desdits traitements
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président